Şi cum este cu putinţă, întrebi tu, să fie cineva om şi să nu simtă durere? Dar eu spun contrariul: cum este cu putinţă să fie cineva om şi să se îndurereze, în timp ce a fost cinstit cu raţiune, şi cu logică, şi cu nădejdea bunurilor viitoare? Şi cine este, zici tu, cel care n-a fost stăpânit de chinul acesta? Mulţi, şi din multe părţi, şi dintre credincioşi, şi dintre înaintaşii noştri.
Adică Iov, când toţi copiii lui au murit, iată ce zice: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!" (Iov 1, 21). Cu siguranţă că sunt minunate faptele lui şi doar să le audă cineva. Dar dacă le cercetezi şi cu acrivie, atunci vei vedea minune mai mare. Adică, gândeşte-te că diavolul n-a luat jumătate din copii şi a lăsat cealaltă jumătate. Nici nu i-a luat pe cei mai mulţi şi i-a lăsat pe cei mai puţini, ci a smuls tot rodul, dar copacul nu l-a doborât. A aruncat asupra lui toată marea cu valurile ei, dar corabia nu s-a scufundat, şi-a golit toată puterea lui, dar tumul nu s-a zdmncinat. A rămas drept, deşi din toate părţile primea lovituri, şi s-a arătat neclintit, deşi vârfurile săgeţilor cădeau asupra lui fără să-l atingă. Sau mai bine zis, săgeţile erau trimise, dar nu-l răneau.
Gândeşte-te cât de greu este să vadă cineva atâţia copii murind! Adică ce părere ai? Era cu putinţă să nu fie rănit de faptul că i-au fost răpiţi toţi copiii, că au fost luaţi toţi împreună şi în aceeaşi zi, că erau în floarea tinereţii, că au arătat virtute mare, că şi-au sfârşit viaţa pedepsiţi într-un asemenea mod, că după atâtea plăgi a căzut asupra lui cea mai mare rană, că era părinte iubitor, că erau foarte iubiţi de el cei care au plecat? Pentru că, atunci când cineva îşi pierde copiii răi, este rănit, desigur, de suferinţă, dar nu atât de grav, pentru că răutatea copiilor care au plecat nu lasă durerea să devină mai apăsătoare. Dar dacă copiii care au murit erau şi virtuoşi, rana devine permanentă, amintirea lor de neuitat, răul nemângâiat, boldul îndoit, unul din fire şi celălalt din virtutea celor care au plecat.
Şi că fiii lui Iov erau virtuoşi se arată din faptul că: părintele lor se îngrijea foarte mult pentru sufletul lor şi, în fiecare dimineaţă, aducea jertfă pentru ei, temându-se pentru păcatele pe care le făceau în ascuns, şi nimic nu-i era mai iubit decât ei. Cu siguranţă, aceasta arată nu doar virtutea copiilor, ci şi iubirea părintelui. Astfel că, atunci când şi părintele era atât de iubitor, pentru că n-a arătat doar iubire fizică, ci şi iubire care vine din evlavie, şi cei care au plecat din această viaţă erau atât de virtuoşi, focul tristeţii lui a fost întreit.
Iarăşi spun, când cei dragi sunt răpiţi treptat, durerea are o anumită mângâiere. Pentru că cei care. rămân în urmă, alină oarecum tristeţea pentru cei care au plecat. Dar atunci când pleacă împreună, spre cine poate să privească cel cu mulţi copii, care s-a văzut dintr-o dată lipsit de copii?
Dar tot legat de aceştia poate să vorbească cineva şi de a cincea rană. Care este ea? Faptul că toţi au fost răpiţi dintr-o dată! Deoarece, dacă unii, plecând de aici, în trei sau în cinci zile, femeile şi toate rudeniile, pentru aceasta îi tânguie mai mult decât pe toţi, pentru că au plecat repede şi ca fulgerul din ochii lor, cu mult mai mult s-a îndurerat Iov care nu în trei, două sau o zi, ci într-un ceas i-a pierdut pe toţi. Pentru că răul la care s-a gândit cineva din timp, chiar dacă este îngrozitor în chip exagerat, prin aşteptarea lui devine mai uşor.
Dar când acest rău se întâmplă fără nădejde şi fulgerător, devine dintr-o dată de nesuportat. De aceea, când o suferinţă este grea prin ea însăşi, devine mai grea când i se adaugă şi lipsa de nădejde. Gândeşte-te că devine de nesuportat şi depăşeşte orice raţiune.
Vrei să asculţi şi a şasea rană? Iov i-a pierdut pe toţi copiii în floarea tinereţii lor. Şi ştiţi cât rănesc morţile timpurii şi cât de diferit fac doliul.
Şi această moarte nu era doar timpurie, ci şi violentă, ceea ce înseamnă a şaptea rană. Pentru că nu i-a văzut că îşi pierd suflarea şi că zac pe patul morţii, ci că i-a strivit pe toţi casa. Astfel că tu gândeşte-te în ce situaţie se găsea Iov care, scormonind în acel pământ, după ce dădea la o parte câte o piatră, trăgea un membru al copilului său, văzând o mână care ţinea un ulcior şi alta întinsă spre farfurie, chipul trupului strivit, nasul zdrobit, capul spart, ochii scoşi, creierul risipit, toată înfăţişarea în general pierdută şi, din cauza mulţimii rănilor, părintele nu putea să recunoască chipul copiilor iubiţi.
V-au mişcat cuvintele acestea şi, auzindu-le, lăcrimaţi? Gândiţi-vă cine a fost cel care i-a privit pe ei. Dacă noi, după atâta timp nu putem fără lacrimi să răbdăm povestirea acelei tragedii, deşi este străină suferinţa pe care o auzim, cine a fost acel diamant duhovnicesc care i-a privit pe copii cu ochii săi şi a înfruntat cu credinţă şi cu înţelepciune nu suferinţe străine, ci propriile sale suferinţe? Pentru că nici n-a deznădăjduit, nici n-a spus ceva asemănător cu: „De ce se întâmplă aşa ceva? Aceasta este răsplata mea pentru iubirea pe care am arătat-o oamenilor? De aceea am avut deschisă casa străinilor, ca să-i văd în mormânt pe copiii mei? De aceea am adunat orice virtute pentru ei, ca să sufere o asemenea moarte?".
Nimic din acestea n-a spus, nimic n-a gândit, ci pe toate le-a răbdat în chip viteaz, deşi a fost lipsit de copiii săi după atâta purtare de grijă. Şi, aşa cum un făcător de statui iscusit, care, construind statui de aur, le împodobeşte cu multă atenţie, la fel şi Iov a modelat sufletele lor, formându-le şi împodobindu-le. Şi precum un agricultor iubitor de trudă, care udă lăstarele de finic şi de măslin, care le îngrijeşte, care le împrejmuieşte cu gard, care le îngrădeşte şi le îngrijeşte în orice chip, la fel şi Iov n-a încetat să se îngrijească de fiecare suflet ca de un măslin roditor, ca să-l crească în virtute.
Şi şi-a văzut plantele lui smulse prin atacul duhului viclean şi întinse pe pământ, şi a răbdat modul cumplit al morţii lor, şi n-a spus niciun blestem împotriva lui Dumnezeu, ci I-a şi mulţumit, dându-i, în acest fel, o lovitură de moarte diavolului.
Dacă spui, totuşi, că Iov a avut mulţi fii, în timp ce altul de multe ori l-a pierdut pe singurul său fiu iubit pe care-l avea, bine zici, eu însă îţi răspund că tânguirea nu este aceeaşi, pentru că cea a Dreptului a fost mult mai mare. Fiindcă, spune-mi tu, care a fost folosul lui că a avut mulţi copii? Faptul că a primit rana adusă de faptul că a văzut mai multe trupuri moarte i-a făcut mai mare suferinţa şi mai amară durerea!
Dar dacă vrei să vezi şi pe alt drept care a avut un singur fiu şi a arătat aceeaşi bărbăţie, sau şi mai mare, aminteşte-ţi de Patriarhul Avraam, care nu l-a văzut pe Isaac mort, dar lucrul care i s-a întâmplat a fost mult mai amar şi mai dureros, căci Dumnezeu însuşi i-a poruncit să-l înjunghie, şi el nu s-a opus poruncii, nici nu s-a mâniat, nici n-a spus astfel de cuvinte: „De aceea m-ai făcut tată, ca să mă faci ucigător de fiu? Era mai bine să nu-mi fi dat această bucurie, decât, după ce mi-ai dat-o, să mi-o iei într-un asemenea mod! Vrei să-l iei pe fiul meu? De ce-mi porunceşti ca eu să-l junghii şi să-mi întinez dreapta mea? Nu mi-ai făgăduit că, prin acest copil, vei umple toată lumea de urmaşii mei? Totuşi, cum vei zămisli roadele, pierzând rădăcina? Şi cum îmi fă- găduieşti urmaşi, când porunceşti să-l ucid pe fiul meu? Cine a văzut, cine a mai auzit aşa ceva? Mi-am pierdut minţile, mi-am pierdut raţiunea!".
Nimic asemănător n-a zis, nici n-a gândit, nici nu s-a împotrivit faţă de Cel Care i-a dat porunca, n-a căutat vinovatul, ci, când a auzit: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du- te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!" (Facerea 22, 2), cu multă râvnă a împlinit porunca, doritor încât să facă şi mai mult decât ceea ce i s-a poruncit. Pentru că şi femeii lui i-a ascuns fapta, şi pe slujitori i-a păcălit, lăsându-i jos, şi, după ce a luat doar animalul care era destinat pentru jertfă, s-a urcat pe culme. In acest fel, nu fără voie, ci cu multă râvnă, a făcut ceea ce i s-a poruncit.
De aceea gândeşte-te cât de minunat a fost să vorbească el singur cu copilul lui, fără să fie nimeni de faţă, când iubirea părintească devine mai puternică, şi acest lucru întâmplându-se nu într-una sau două, ci în mai multe zile.
Intr-adevăr, dacă ar fi împlinit porunca imediat, ar fi fost lucru minunat şi mare, dar nu atât de vrednic de admiraţie cât să-şi chinuiască şi să-şi pustiască sufletul vreme de mai multe zile, fără să îndure nimic omenesc faţă de copil. Pentru că tocmai de aceea şi Dumnezeu a pus înaintea lui cele mai mari gropi de nisip, şi a făcut mai mare stadionul, ca să-l priveşti pe atletul duhovnicesc cu mai mare acri vie. Pentru că, într-adevăr, era atlet, de vreme ce s-a luptat nu cu omul, ci cu însăşi stăpânirea tiranică a firii. Ce cuvânt ar putea să înfăţişeze curajul lui? L-a ridicat pe copil, i-a ridicat mâinile şi picioarele, l-a aşezat pe lemne, a luat cuţitul şi era pregătit să-i dea lovitura. Cum să explic, şi în ce fel, nu ştiu! Doar Avraam singur cunoaşte lucrurile respective, el, cel care le-a făcut. Pentru că niciun cuvânt n-ar putea să descrie cum de nu i-a înţepenit mâna, cum de nu i-au fugit minţile, cum de nu l-a mişcat înfăţişarea copilului său iubit.
Se cuvine, însă, aici, să ne minunăm şi de Isaac. Pentru că, aşa cum Avraam a ascultat de Dumnezeu, la fel şi el a ascultat de părintele său. Aşa cum tatăl lui, când Dumnezeu i-a poruncit, n-a cerut alt cuvânt în plus, la fel şi Isaac, când părintele l-a legat şi l-a aşezat pe altar, n-a spus: „De ce faci acestea?", ci s-a plecat sub mâna părintească. Şi ai putea să-l vezi pe părinte făcându-se el însuşi preot, aducând jertfă fără de sânge, ardere de tot fără foc deasupra altarului, ca preînchipuire a morţii şi a învierii. Pentru că, în acelaşi timp, şi l-a înjunghiat pe fiul său, şi nu l-a înjunghiat. Nu l-a înjunghiat cu mâna, ci cu intenţia, de vreme ce şi Dumnezeu, de aceea a poruncit, nu pentru că voia să-l vadă vărsând sânge, ci deoarece voia să-ţi arate dispoziţia lui sufletească, să-l facă cunoscut în toată lumea pe acel viteaz, şi să-i înveţe pe toţi cei de după el că trebuie să prefere poruncile lui Dumnezeu în locul copiilor, şi a firii, şi a tututor bunurilor lor, şi chiar a înseşi vieţii lor. Şi a coborât de acolo, avându-l martor viu pe Isaac.
Prin urmare, ce iertare vom primi, spune-mi, şi ce răspuns de apărare vom da, dacă, în timp ce l-am văzut pe acel viteaz cu atâta râvnă ascultând de Dumnezeu şi plecându-se în toate, noi ne împotrivim? Să nu-mi spui despre doliu, nici despre neputinţa suferinţei, d să cercetezi faptul că, deşi doliul era greu, l-a depăşit. Era de ajuns ca porunca să-i tulbure gândul, să-l arunce în încurcătură şi să-i surpe credinţa pe care a avut-o în trecut. Cine dintre oamenii mulţi şi obişnuiţi n-ar fi crezut că simt înşelare cuvintele legate de mulţimea urmaşilor făgăduiţi de Dumnezeu? Dar Avraam nu le-a trecut cu vederea!
De asemenea, şi Iov a arătat aceeaşi credinţă în suferinţa lui, şi de aceea trebuie, mai ales, să-l admirăm, pentru că, după atâta virtute, după atâtea milostenii şi iubire de oameni, după faptul că nici conştiinţa lui, nici a copiilor săi nu s-a îngreu nat cu faptă vicleană, când a văzut o durere atât de mare, atât de uimitoare şi de nouă, şi care nu se întâmplase nimănui dintre cei care îndrăzniseră lucrurile cele mai rele, n-a răbdat lucrurile pe care le suferă cei mulţi, nici n-a considerat nefolositoare virtutea, nici nu s-a gândit că hotărârile lui din trecut au fost rele.
Astfel, pentru amândouă faptele acestea trebuie nu doar să-i admirăm, ci şi să-i invidiem, şi să le urmăm virtutea. Şi să nu-mi spună cineva că ei erau bărbaţi minunaţi. Erau minunaţi şi mari, dar de la noi, care trăim acum, se aşteaptă mai multă evlavie, mai multă decât a celor care au trăit în perioada Vechiului Testament. Pentru că Hristos zice: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât cea a fariseilor şi a cărturarilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei 5, 20).
Aşadar, după ce ne-am înţelepţit din toate părţile şi am adunat şi învăţăturile legate de înviere şi de aceşti sfinţi, să le purtăm mereu în sufletele noastre, nu doar în vremea doliului, ci şi când am scăpat de suferinţă.
Tocmai de aceea şi eu, chiar dacă cineva dintre voi nu se găseşte în starea aceea de slăbiciune sufletească, v-am spus acum ca atunci când cădem într-o astfel de suferinţă, să ne amintim de învăţături şi vom afla suficientă mângâiere. Pentru că şi soldaţii, în timp de pace, cercetează lucrurile războiului, ca atunci când vine ceasul luptei şi momentul le cere, să-şi dovedească experienţa, să-şi arate la vremea potrivită meşteşugul pe care l-au învăţat în vremea păcii.
Aşa că şi noi să fabricăm arme şi medicamente pentru noi înşine în vremea păcii, încât, dacă cândva se va arăta războiul patimilor iraţionale, sau plânsul, sau durerea, sau orice altceva de acest fel, înarmaţi bine şi păziţi din toate părţile, să respingem atacurile vrăjmaşului cu multă experienţă. Şi să ne păzim pe noi înşine din toate părţile cu gânduri drepte, cu hotărârile lui Dumnezeu, cu exemplele bărbaţilor viteji, şi în orice alt chip.
Pentru că în acest fel vom putea să străbatem şi viaţa de aici cu bucurie, şi să câştigăm împărăţia cerurilor, cu ajutorul lui Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! (Omilie la săracul Lazăr, 5, E.P.E. 25, pp. 552-576, P.G. 48, pp. 1018-1026)
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
FRAGMENT DIN CARTEA "Cuvinte de aur. Mangaierea celor indurerati (despre moarte, doliu, parastase). Vol.VII", EDITURA EGUMENITA
Cumpara cartea "Cuvinte de aur. Mangaierea celor indurerati (despre moarte, doliu, parastase)"
-
Cartea Iov: demonologie, ispita, suferinta si biruinta
Publicat in : Religie -
Evidentierea pozitiei ortodoxe referitoare la cartea lui Iov
Publicat in : Editoriale -
Iov - suferinta si desavarsire
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.