Remedii: rugăciune, atenţie duhovnicească, discernământ, calm, paza dorinţelor

Ispita, temptatio, înseamnă încercare, experienţă, cercetare, cu alte cuvinte, a-l atrage pe cineva cu un lucru care l-ar interesa şi pe care nu şi-l poate procura decât cu ajutorul „ispititorului”. A încerca înseamnă a verifica în scopul de a constata dacă cineva sau ceva este bun ori rău, iar a pune la încercare înseamnă a căuta să verifici sentimentele, caracterul sau capacitatea cuiva. Incercarea mai înseamnă şi necaz, suferinţă, primejdie.

Confruntând definiţiile de mai sus cu textele biblice, constatăm că încercarea se potriveşte cu câteva texte scripturistice: „Şi poporul căuta ceartă lui Moise, zicând: Dă-ne apă să bem! Iar Moise le-a zis: De ce mă bănuiţi şi de ce ispitiţi pe Domnul?” (Ieşirea 17, 2); „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă!” (Facerea 22, 1).

In acest sens, un alt citat este şi cel de la Matei 4, 1: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. Această ispită nu se înscrie însă în nici una din ispitele enunţate mai sus, nici măcar în cele „bune”, purificatoare, pentru că Fiul lui Dumnezeu era fără de păcat. în drumul spre mântuire, ispitele sunt la tot pasul, dar nu sunt întinse de Dumnezeu. De asemenea, nu putem accepta existenţa a două feluri de ispite pentru că însuşi Mântuitorul ne învaţă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol Iacov afirmă: „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni”.

Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte {Iacov 1, 13-15), deci Dumnezeu nu ne duce în ispită. Atunci, de ce îl rugăm pe Dumnezeu în rugăciunea Tatăl nostru să nu ne ducă în ispită?

Cu alte cuvinte, dacă nu ne rugăm să nu ne ducă, El ne duce în ispită? Şi dacă El vrea să ne ducă în ispită, noi ne putem opune? Iar dacă nu, în acest caz, mai răspundem noi de consecinţele ce vor decurge din aceasta?

Trebuie să înţelegem că ispitele au rostul lor, iar Dumnezeu le permite pentru rolul pedagogic. Ispitele sunt importante pentru viaţa spirituală, din confruntarea cu ele se naşte experienţa, împreună cu care vin înţelepciunea şi credibilitatea. Ispitele îşi realizează scopul prin înfrânare, iar încercările prin răbdare. Cauza principală a ispitei este căutarea plăcerii. Ispita este nu numai utilă pentru întărirea în virtute, dar chiar necesară: „Cine se va lupta se va încorona” (II Timotei 2, 5). Am văzut că şi Iisus a fost ispitit, dar din următoarele motive, ca să ne aducă sprijin împotriva ispitelor, ca să ne înveţe ne ferim de ele, ca să ne dea exemplu cum trebuie învinse şi pentru a spori încrederea în mila Sa.

Oricât de grea ar fi, ispita nu înlătură libertatea. Ea solicită comiterea unui păcat, dar numai voinţa consimte. Biblia ne învaţă că niciodată nu vom fi ispitiţi peste puterile noastre şi ne îndeamnă să ne împotrivim: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda. De aceea, iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (1 Corinteni 10, 13-14); „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. In toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului”  (Efeseni 6, 13-16).

Tot Sfânta Scriptură îi fericeşte, prin gura Sfântului Apostol Pavel, pe cei care rabdă ispitele şi le gestionează cu grijă folosind armele credinţei: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Timotei 4, 7). Ispita trebuie mai întâi verificată, analizată. Ea rămâne sursa experienţei, iar experienţa are valoare personală, dar şi comunitară. La nivel personal, experienţele sunt trepte ale creşterii spirituale şi umane. In acest proces contează nu doar biruinţele, ci şi înfrângerile, eşecurile. Atunci când faci tot ce poţi, dar cu toate acestea te izbeşti de limită ca de un zid, asumând totul cu smerenie, se deschide posibilitatea îmbogăţirii şi a îmbunătăţirii. Agasante, obositoare, irezistibile uneori sau chiar devastatoare, ispitele, tentaţiile, încercările sunt deosebit de importante în viaţa spirituală. Cu siguranţă că ispita nu trebuie căutată, pentru că, inevitabil, ea este ţesută în substanţa lumii. Primită cu precauţie şi cu încredere în Dumnezeu, ea contribuie semnificativ la maturizarea şi sporul duhovnicesc1.

In zilele noastre, ispitele sunt multiplicate şi diversificate de dictatura imaginii, de ecrane în general şi de telefoane în special. Aceste dispozitive, aşa cum am admis deja, sunt folositoare, dar lucrurile devin complicate atunci când privirea este înrobită de ele. „Nu ne duce pe noi în ispită”, cerem noi, creştinii. Utilizatorii ultraconectaţi pot completa cu „nu ne supune la tentaţii repetate”. Supunerea la o asemenea ofertă a zilelor noastre este una severă, care ne aminteşte într-un fel de cei 40 de ani petrecuţi de poporul evreu pentru a parcurge distanţa mică dintre ţara Egiptului şi pământul promis.

Le-a trebuit atâta timp pentru că, de fiecare dată când se îndepărtau de Dumnezeu, rătăceau şi drumul spre ţara promisă. Astăzi, toţi ne promit câte ceva pentru a ne simţi bine, dar fericirea promisă nu se zăreşte şi nu o simţim. Pentru noi, creştinii, modul în care putem ajunge în ţara promisă este de a merge pe urmele lui Hristos; suntem pe cale, dar ni se întâmplă să ne rătăcim.

In contextul în care voinţa noastră se fragilizează continuu din cauza vitezei cu care suntem invitaţi să facem alegeri, refuzul ne este pracţic anihilat de tendinţa de a accepta totul. Suferim tot mai mult de o oboseală decizională şi devenim din ce în ce mai receptivi la îndemnul „Lăsaţi-vă ispitiţi...”. Chiar ni se sugereaza constant acest lucru. Cum deschidem ecranul telefonului (pe care mulţi dintre noi de abia l-au închis), vedem cum toată lumea pare că ne vrea binele. Alergăm atât de mult cu privirea, încât nici nu ne mai interesează ce este bine şi ce este rău, un semn clar al oboselii, de care nu vom putea scăpa decât prin „decuplarea”, „deconectarea” de aparat.

Dacă reuşim, după o vreme de recuperare, putem folosi metoda autocontrolului, cu cele două direcţii bazate pe logica stimul-răspuns: pe de-o parte controlul stimulilor (evitarea expunerii pe tot felul de platforme şi a vizitării magazinelor Online, pe care, dacă nu avem cu adevărat nevoie de ele, putem să le şi scoatem de pe listă) şi controlul răspunsului (rezistenţa la postări şi emoticoane în cazul temei noastre), iar pe de altă parte, a merge contra curentului folosind ceea ce Părinţii pustiei numeau asceză, inclusiv detoxifierea de hiperconectivitate.

Atenţia la propria persoană şi discernământul sunt în luptă cu ispita digitală, cu ghidul sufletului. Trebuie să facem cât mai puţin din ce face toată lumea, pentru a ne da seama ce ne ajută şi ce nu, ce este adevărat şi ce este fals. Procesul cedării în faţa ispitei are mai multe etape: atacul, înrobirea, consimţirea şi fapta sensibilă. Prin mijloacele de comunicare de astăzi, toate acestea sunt concentrate într-o secundă. Atingem ecranele şi gata, am intrat în arena promovării sinelui. Fiecare se trezeşte şi vrea să vadă, cât mai rapid, ce mai este nou cu „prietenii”. De fapt, acum se joacă totul: ziua, zilele, timpul, viaţa afectivă, afacerile etc., pentru că toată lumea conectată doreşte să prezinte ceva sau mai precis să se autopromoveze; aşa apar (şi nu mai dispar decât prin mari eforturi) ispita promovării sinelui, iubirea de sine şi îndreptăţirea de sine. A-ţi prezenta întregii lumi faptele, înţelepciunea, ştiinţa, evlavia, în general toate calităţile, implică îndreptăţirea de sine.

Părinţii opun tendinţei autopromovării, pe care o condamnă în unanimitate, osândirea de sine, adică acceptarea că faptele bune pe care le amintim zilnic prin postări nu sunt întotdeauna bune. Ei condamnă orice vorbire publică şi promovare a faptelor bune şi recomandă atenţie pentru greşelile, fărădelegile şi păcatele noastre. „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 6, 1). Osândirea
de sine este considerată de Părinţi ca o adevărată virtute pentru că îi ajută să-şi înţeleagă patimile. Fără ea nu poate exista cunoaştere de sine şi fără cunoaştere de sine nu există pocăinţă.

Ispita laudei de sine ori a promovării propriilor fapte bune sau merite a existat întotdeauna, altfel nu ar fi sancţionat-o atât de hotărât Mântuitorul Hristos şi Părinţii din toate timpurile. Singura diferenţă este aceea că astăzi nu este nevoie să mergem în sinagogi, prin pieţe pentru a fi văzuţi de oameni, ci putem rămâne în confortul casei noastre, fără să întâlnim privirea directă a nimănui: ieşim în piaţa universală a intemetului şi aducem la cunoştinţa lumii întregi faptele noastre. In plus, ar trebui să ştim că acestea sunt salvate în memoria serverelor şi vor fi expuse încontinuu spre „informa rea” tuturor oamenilor până la sfârşitul lumii2.

Sfaturi biblice şi patristice

„Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţărnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat grăiesc vouă: Şi-au luat plata lor.

Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta ta.” (Matei 6, 2-3)

„Vezi nimănui să nu spui” (Matei 8, 4) - cuvintele Mântuitorului când a vindecat un lepros.

„Vedeţi, nimeni să nu ştie” (Matei 9, 30) - cuvintele Mântuitorului când a vindecat doi orbi.

„Şi eu, venind la voi, fraţilor, am venit nu întru înălţimea cuvântului sau a înţelepciunii vestindu-vă vouă mărturia lui Dumnezeu. Căci n-am judecat să ştiu altceva între voi, decât pe Iisus Hristos, şi Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi întru frică şi întru cutremur mare am fost la voi, şi cuvântul meu şi propovăduirea mea nu au fost în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în dovedirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2, 1-5)

„Sarcină uşoară lăsând, adică a ne defăima pe noi înşine, o purtăm pe cea grea, adică a ne îndreptăţi pe noi înşine.”3

„De îndată ce mă scol dimineaţa... spun că toată cetatea aceasta, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei, toţi vor intra în împărăţia cerurilor prin dreptatea lor, numai eu voi moşteni iadul pentru păcatele mele. Şi iarăşi, seara, spun acelaşi cuvânt înainte de a dormi.”4

„Avva Isaia zice: Cel care dobândeşte cugetare smerită ia asupra sa greşeala fratelui, spunând: Eu am greşit! In timp ce acela care dispreţuieşte pe fratele său crede că el este înţelept şi condamnă şi mustră pe fratele său. Cel care se osândeşte pe sine nu va răni pe nimeni niciodată.”5

„Să răbdăm toate, pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim. Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici este cu neputinţă să nu ne desfatăm într-o răsplătire viitoare. Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm dobândă din banca nevăzută a Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.”6

PR. PROF. DR. EMANOIL BĂBUŞ

Fragment din cartea "ICOANE ŞI EMOTICOANE", Editura Sophia

Cumpara cartea "ICOANE ŞI EMOTICOANE"

Note:

1 Pr. Paul SILADI, „Ispita în viaţa spirituală”, la rubrica Repere şi idei, în Lumina, 9 februarie 2022.
2 Pr. prof. Constantin Coman, Antilogos sau cuvântul celuilalt...
3 Patericul Mare. Apoftegmele Părinţilor pustiei..., p. 62.
4 Ibidem, p. 900.
5 Ibidem, p. 716.
6 Arhimandrit EFREM FILOTHEITUL, op. cit., p.

 

• Si nu ne duce pe noi in ispita
  Publicat in : Credinta
• Rugaciune la vreme de ispita
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Despre ispita de a nu fi sfant
  Publicat in : Editoriale
• Ispita celui ce i se pare ca sta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Ispita insoteste fiecare fapta buna
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: