Remedii: darul deosebirii, a vedea cu duhul, rugăciunea, trezvia

Nu putem vorbi de culori fără a aminti de lumină, luminozitate, luminare. La mijlocul secolului al XIV-lea a avut loc în Bizanţ o importantă dispută teologică despre natura luminii taborice, descoperită de Mântuitor ucenicilor Săi, Apostolilor Petru, Iacov şi Ioan, în vremea Schimbării la Faţă: „Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au lăcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Lumina este ultima componentă a icoanei, ea reprezintă încoronarea. Momentul Schimbării la Faţă (şi emoticoanele îşi schimbă faţa...) a devenit subiectul principal al polemicii dintre isihaşti1, în fruntea cărora era episcopul Grigorie Palama2, şi umaniştii conduşi de monahii Varlaam şi Achindin3.

Umaniştii, învinşii acestei dispute, care ulterior au conferit prin raţionamentele lor un imbold puternic dezvoltării ideilor renascentiste, afirmau că lumina taborică este lumina fizică nou revelată de Hristos, preschimbat la faţă, accesibilă vederii pământeşti. Isihaştii însă învăţau că lumina taborică este lumina dumnezeiască, iar această lumină, după însăşi firea Fiului lui Dumnezeu, îi era proprie Lui dintru început şi veşnic, dar a rămas nevăzută în întruparea Sa pământească, pentru că era acoperit de trup. Vederea luminii Celui Nevăzut indică prioritatea nevăzutului în raport cu văzutul, a lăuntricului în raport cu exteriorul. In timpul Schimbării la Faţă, Hristos a deschis ochii ucenicilor Săi, îngăduindu-le să vadă ceea ce altădată ei nu puteau vedea cu vederea pământească.

Când spunem lumină, ne gândim şi la spaţiu, cele două fiind elemente fundamentale în toate reprezentările picturale. Tratarea lor distinctă s-a dezvoltat în Occident, începând cu epoca Renaşterii în pictură, apoi în fotografie, iar astăzi, în imaginea digitală. Contrar a ceea ce putem gândi, dacă lumina şi spaţiul au fost teoretizate definind reguli precise începând cu Renaşterea, ele nu au lipsit mai înainte, cum nu lipsesc nici în icoană.Greşeala apare atunci când le despărţim una de cealaltă, un punct distinct între prerenascentism şi postrenascentism.

Atunci icoana este poziţionată arbitrar de cealaltă parte a barierei, fiind considerată primitivă. Nu numai că ar fi primitivă, fapt ce ne revelează o evidentă ignoranţă culturală, dar ea are o utilizare foarte personală a elementelor picturale, coerente, puse în slujba semnificaţiei ei profunde, a finalităţii sale. Ideea de spaţiu a fost folosită mai ales atunci când vorbim de perspectivă. Când vrem să o aplicăm la icoană, apelăm la ideea perspectivei inverse, sintetizată în sisteme raţionale complicate şi până la urmă neconvingătoare. La fel şi pentru lumina în icoană. A fost codificată în jurul diverselor elemente erijate în principii absolute, precum absenţa umbrei aruncate, astfel încât lumina să pară ieşită din elemente şi subiecţi. De aici a apărut şi eroarea: cele două elemente sunt complet imbricate, spaţiul este indisociabil luminii în imagine, tocmai pentru că nu foloseşte perspectiva clasică. In cazul unei imagini, al unui desen sau al unei picturi, perspectiva creează un efect de volum şi spaţiu asupra elementelor reprezentate. Astfel, perspectiva este un efect folosit pentru a da impresia spaţiului şi a volumului de-o manieră artificială4.

In contact cu mediul înconjurător, omul îşi foloseşte ochii şi urechile pentru a se orienta în spaţiu. Creierul stabileşte o „triangulaţie” pornind de la unghiurile vizate. Imaginea clasică, pictura sau fotografia, reduce această realitate la două dimensiuni. Din acest moment, creierul descifrează ceea ce este proiectat pe suprafaţă în două dimensiuni şi va restabili de o manieră fictivă ideea de spaţiu sau de volum. Aşadar, efectul de perspectivă constituie, de fapt, o iluzie optică reproducând mai mult sau mai puţin deformările obiectelor (latura cea mai îndepărtată va fi mai mică decât latura cea mai apropiată de privitor) implicate prin volum şi spaţiu, aşa cum le percepe spectatorul în realitate5.

Practic, toată perspectiva are ceva artificial, mai ales atunci când provine dintr-o fotografie, adică o imagine optică proiectată pe o suprafaţă sensibilă. Cea mai spectaculară rămâne perspectiva considerată clasică sau perspectiva care foloseşte un singur punct de fugă poziţionat la orizont, liniile compoziţiei suprapunându-se toate pe acest punct de fugă. Această tehnică se aplică mai ales pentru obiectele ale căror forme sunt clar definite în plan geometric, fiind mai întâi folosite de arhitecţi şi generalizate mai târziu de graficieni, pictori, desenatori şi cartografi6.

Impresia spaţiului nu se poate sprijini numai pe linii şi obiecte, ochiul are nevoie şi de alte elemente, efectele umbrei şi ale luminii, mai ales umbrele care poartă lumina. Spaţiul trebuie evidenţiat prin iluminare. De fapt, lumina joacă un rol foarte important în psihicul uman şi mai ales soarele, noi fiind în mod natural heliotropi, atraşi de soare. Este primul reper de orientare, substituit astăzi de ecrane. Sufletul se serveşte automat de o sursă luminoasă pentru a se orienta şi a sesiza spaţiul în care se află. Invers, privaţi de sursa naturală a luminii, precum „ventuzarea” privirii pe ecrane, ajungem la fragilizarea psihicului şi la o suferinţă greu de înţeles pentru că într-o primă fază este neobservabilă.

Unul dintre procedeele folosite adesea pentru evidenţierea luminii este jocul de valori. In această tehnică putem observa cum culorile sunt evidenţiate de lumină. Obiectele îndepărtate prezintă un conţinut mai puţin precis, culorile sunt teme, mai puţin contrastante, înceţoşate, în timp ce prim-planul este mai clar, cu culori bine definite şi cu un contrast mai puternic. Fenomenul este explicabil: cu cât lumina ne vine mai de departe, cu atât este mai atenuată de spaţiu, creând un efect de dispersiune7, care nu se obţine prin desen, cu linii, ci prin culori, prin luminozitate. Acest lucru se poate constata astăzi în imaginile virtuale, care devin obositoare pentru ochi, creierul făcând o triere inconştientă a ansamblului. Astfel ajungem să nu ne mai dăm seama că, atunci când ne pozăm cu o icoană - o alegere nefericită de altfel -, noi ne situăm de fapt în prim-plan, iar icoana devine un decor, ceva ce nu mai merită să fie evidenţiat. Câmpul vizual al privitorului se concentrează pe partea centrală, limitându-şi complet interesul. In centru sunt cei care se pozează. Din fericire, o icoană nu poate fi fotografiată atunci când ne mgăm la ea, pentru că rugăciunea şi minunea nu pot fi surprinse de tehnologie şi nu se lasă postate. în aceste condiţii, lumina Chipului Celui nevăzut, a Maicii Domnului, a sfinţilor nu avem cum să o sesizăm. Rămân pixelii cu intensitatea lor materială şi like-urile fără sens.

O perioadă s-a vorbit despre faptul că trăim într-o „societate lichidă”, în care persoana umană este supusă unor viteze mari de transformare, care nu mai permit sedimentarea şi înţelegerea cunoştinţelor dobândite sub o formă stabilă şi constantă. Astfel, s-a ajuns la o construcţie socială multidirecţională, labilă şi imprevizibilă. Relaţiile interpersonale au devenit mai mult flexibile decât durabile. Fără rădăcini, desincronizaţi, chiar dacă ne definim ca persoane libere, ajungem să cunoaştem oboseala cotidiană. Aruncaţi în lume şi abandonaţi în formule digitale diverse, devenim un număr consumabil printre atâtea altele8.

Revenind la efectul de perspectivă în icoană, acesta este evidenţiat prin umbre şi prin impresia de ceaţă din planul îndepărtat. In planul luminii avem două componente importante: contrastul, care marchează diferenţa dintre umbră şi lumină, şi „luminarea”, adică intensitatea culorilor. Aceste două elemente sunt subliniate prin fundal, până în momentul în care ne apropiem de ceea ce se numeşte „punctul gri”. In orice caz, ideea estompată sau de claritate introduce un alt punct important în tratarea luminii, care se va dovedi fundamental pentru vizualizarea formelor. Este vorba de degradeu, maniera de traducere a tranziţiei de la umbră la lumină. Trecerea de la culoarea nuanţei pielii, pe fundal, la zonele de lumină se realizează într-o manieră progresivă şi continuă. Efectul este cel al unui model rotunjit, corespunzând feţelor feminine, precum cea a Maicii Domnului. Tehnica este de a amesteca puterea expresivităţii cu o anumită blândeţe. Aceste aplicaţii sunt indispensabile pentru a înţelege şi aprecia maniera aprofundată a unei imagini.

In lumea de astăzi, lumina artificială, sub diferitele ei aspecte, a devenit o „ameninţare”. Este dovedit ştiinţific că omul modem trăieşte în oraşe iluminate excesiv, cu un impact negativ asupra ecosistemului. Aşa au apărut şi s-au impus noi concepte, cum ar fi lightpollution (poluarea luminoasă, adică iluminarea artificială excesivă), cunoscută şi ca light smog ori light contamination mai degrabă decât dark pollution. Până nu de mult, lumina nu a avut un statut toxic, fiind simbolul purităţii, al frumuseţii. Odată cu omul zilelor noastre, dominat de diferite forme de tehnologie, a apărut lumina poluatoare. Milenii la rând, specia umană s-a ferit de întunericul care risca să înghită lumina, iar acum vorbim de smogul luminos ca despre ceva teribil, dar care nu contrazice cinismul smart-ului colonizator. In timpul pandemiei am stat o vreme în casele noastre, apoi am ieşit cu mască, ne-am continuat activitatea în format Online şi aşa a apărut ecranul pandemic, ca o falsă apărare imunitară.

Am primit multe reguli de igienă incluse în politica de sănătate, dar despre profilaxia dependenţei de luminozitatea ecranelor nu se spune nimic. Am intrat şi am rămas în ecrane pentru că altfel nu puteam continua comunicarea. In aceste condiţii, imaginea s-a lăsat coruptă fără să vrea şi a devenit corupătoare fără să ştie. Până nu demult, fiecare om putea descoperi spaţii în care respira, gândea şi iubea. Am ajuns să nu realizăm agresiunea şi degradarea succesivă a imaginii, afectată grav de contactul excesiv cu privirea noastră. Totul se petrece sub camuflajul vacarmului epocii în care ne aflăm. Este o istorie nu doar tristă, ci de-a dreptul îngrijorătoare, care continuă să se desfăşoare sub ochii noştri, în ochii noştri şi prin ochii noştri, fără ca noi să o simţim. Este imaginea orbitoare şi anihilatoare a luminii artificiale.

Cum de s-a ajuns aici? Istoria este recentă, concentrată, complexă şi simplă în acelaşi timp. Am dorit să digitalizăm tot ce înseamnă imagine, profund convinşi că noul spaţiu distributiv va fi unul ideal pentru toţi cei care doresc să-l împartă liber şi democratic. Acelaşi entuziasm şi aceeaşi naivitate le-am avut cu peste douăzeci de ani în urmă, când apariţia intemetului a deschis un nou spaţiu mediatic, al unei democraţii participative printr-o comunicare directă şi fără cenzură. In scurt timp s-a ajuns însă la contrariul aşteptărilor iniţiale.

In mod evident s-a întâmplat ceva, o mutaţie care a trecut neobservată. Nu ne-am pus întrebări asupra destinului imaginii şi rolului său cel puţin ambiguu, dar crucial, în punerea în practică a controlului tehnologic.

Mulţi continuă să fie indiferenţi în privinţa unui aspect esenţial: tehnologia nu este un simplu distribuitor de imagine, ci şi un generator de imagine şi de informaţii, în plus, nu remarcăm că, în linişte, tehnologia a creat noutatea imaginii fără conţinut aparent, cu un singur scop: controlul total al activităţii umane (tracking pixel). Este sigur că imaginea digitală, miniaturizată, a jucat un rol important în planul de supraveghere generalizată cu care se confundă. Din momentul în care am lăsat în sarcina instanţei tehnologice arhivarea şi distribuirea în cantităţi nelimitate a imaginii, am pierdut controlul a ceea ce producem şi ceea ce putem consuma. 

Privirea s-a pierdut în imaginea pixelată. Virusul invizibil a generat o vizibilitate virtuală fără limite. Dar, de fapt, imaginea a fost deturnată spre o lume invizibilă, evidenţiată de lumina pixelilor. Paradoxal, între imaginea digitală (formată din pixeli) şi atom există o asemănare ciudată. Potenţialul distructiv al atomului a fost folosit pentru dezintegrarea materiei şi anihilarea oricărui peisaj, iar în cazul pixelilor vorbim despre dezintegrarea imaginii şi anihilarea lumii imaginative. Odată cu pixelul se profilează o nouă „natură” a imaginii, pentru care nu am fost pregătiţi. In realitate, imaginea nu mai este un produs al camerei de filmat, ci un nou format vizual, generat de o manieră autonomă în spaţiul tehnologic al comunicării9.

Ecranele de dimensiuni variabile, dar mai ales cele ale smartphone-urilor, au generat o redistribuire a puterii văzute şi nevăzute, o nouă poziţionare în gestionarea incorporării ecranului. Deja când vorbim despre ecran ne gândim la o separare, la ocultarea vizibilităţii, de unde şi expresia uitată ecranare. Ecranul oferă privitorului de astăzi un dispozitiv fără precedent în construirea imaginarului, producând efecte fuzionale şi confuzionale.

Practic se strecoară o redefînire a supravegherii, ce ne avertizează că în plus faţă de modelele de control vizual cunoscute, suntem controlaţi de o imagine a nimicului, care pătrunde dincolo de orice vizualizare, dar al cărei scop este vizualizarea unui om pe care nu-l vom vedea niciodată. Efectele merg până acolo încât remodelează omul în întregime. In locul omului natural, al omului religios, al omului narativ, al omului oral, al omului ascetic, al omului interiorizat etc. apare un tip uman care şi-a pierdut toate aceste capacităţi, funcţii şi puteri. Ne scufundăm parcă într-o atmosferă ce de multe ori pare de prisos, în care riscăm să ne plictisim chiar şi de prea multul pe care-l dorim şi pe care aparent îl avem. Aceasta nu înseamnă că nu mai este nimic de făcut, pentru că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Omul ecranelor şi-a pierdut unele aptitudini, suferă de infirmităţi multiple şi combinate. Noua cultură formatată, distributivă, ce permite o conectivitate permanentă, afectează activitatea corticală şi puterea sufletcască a persoanelor care au intrat, cu voie sau fără de voie, în acest labirint al imaginii. Legătura exclusivă cu vizualul conduce inevitabil la apariţia unor anomalii neurologice în ceea ce priveşte emisfera stângă a creierului, a cărei activitate pare a fi masiv inhibată pe toată durata privirii în ecrane. Ne putem întreba singuri: de unde are ecranul telefonului, al laptopului, al televizorului atâta forţă încât ne robeşte pe toţi? Există moduri de a fi, de a te manifesta care orbesc. Ecranul are un asemenea efect: orbeşte oamenii, chiar şi atunci când imaginea de pe el a ajuns să fie în zilele noastre un imitator imperfect al realităţii. A falsifica privirea este, de fapt, o nouă fază a reconfigurării imaginii, închisoarea noastră transparentă devenind centrul activ.

Pixelii ecranelor orbesc, pentru că orice înlesnire excesivă adusă în serviciul unui simţ, al unei funcţii, al unui organ atrage după sine un efect de amputare a acelui simţ, a acelei funcţii, a acelui organ. Ecranele induc acest lucru asupra vederii, asupra imaginaţiei şi de aici lipirea de ele pentru parcurgerea unui conţinut care ne satisface dorinţele în mod nelimitat. Se poate vorbi de un vertij distributiv, în care ne lăsăm prinşi şi în care realitatea şi ficţiunea nu se mai disting. Prin utilizarea fără măsură a tehnologiei, omul crede că a devenit creativ, dar de fapt i se dezvoltă atâtea idei (multe uitate la sfârşitul unei zile) încât capacitatea lui de a vedea, de a avea propriile vederi în sens larg suferă o amputare fatală. Un exemplu la îndemână este raportul strâns şi eficient economic între sfătuitori (injiuenceri) şi sfătuiţi. Primii, deveniţi icon10 în funcţie de urmăritori şi urmăritoare, au impresia că sunt stăpâni pe grupul lor, iar ceilalţi şi celelalte nu-şi dau seama ce şi cine îi stăpâneşte. Imi cer scuze pentru această afirmaţie, care poate deranja, dar nu văd rostul acestui raport, deopotrivă risipitor al timpului participanţilor şi nefolositor în condiţiile în care majoritatea consumatorilor uită aproape instantaneu sfaturile.

O asemenea stare este efectul slăbănogirii simţurilor, în primul rând a vederii, care ajunge să nu mai fie folosită decât pentru a privi jocul colorat al pixelilor şi emoticoanelor, apoi a muşchilor, pentru că stăm nemişcaţi ore în şir în faţa acestui spectacol fără sfârşit, şi cu afectarea vorbirii şi scrierii. Pentru a trăi cu adevărat, omul trebuie să se bucure de lumină, iar lumina îi pătrunde în trup şi el va fi cu totul luminat, după cum spune Mântuitorul. Trup şi suflet pline de lumină. In acelaşi timp, în lumină îI vedem pe Dumnezeu, iar în întuneric nu facem altceva decât să realizăm cât de necesară este prezenţa Lui în viaţa noastră. Intunericul este lipsa luminii, iar dacă lumina înseamnă căldură, bucurie şi viaţă, atunci întunericul înseamnă răceală trupească şi deznădejde sufletească, frică şi cutremur, lipsa speranţei împletită cu neliniştea vieţii fără Dumnezeu. Abandonarea liberă şi acceptată uşor printr-un simplu click, repetabil zilnic de sute, poate chiar de mii de ori, elimină viziunea omului, imaginaţia lui, ca funcţie cu rădăcini în adâncul fiinţei.

Folosirea, considerată de majoritatea dintre noi ca indispensabilă, dar şi incontrolabilă, a televizorului, activarea permanentă a telefonului oferă informaţii greu de ierarhizat, omul uitând de comunicarea reală, cea a duhului. Este adevărat că aceasta este mai grea, pentru că prezenţa intemetului în spaţiul virtual este un produs lumesc, care funcţionează după principii corespunzătoare lumii „performate”: uşorul/facilul, rapiditatea/eficienţa, multul/confortul, vorbăria/exteriorizarea, poarta cea largă etc. Părinţii pustiei şi spiritualitatea Răsăritului ortodox urmăresc şi propovăduiesc greul/dificilul, puţinul, simplitatea, preocuparea pentru lumea lăuntrică, tăcerea/liniştirea, calea cea strâmtă. De aici rezultă şi atenţia pe care trebuie să o avem în utilizarea intemetului şi a posibilităţilor sale uriaşe, iar atunci când o facem să fim credincioşi perspectivei creştine şi evanghelice asupra lucrurilor11. Nimic din ceea ce vedem nu trebuie trecut cu vederea. Nimic din ceea ce trăim nu trebuie luat superficial. Dacă nu vom da atenţie minunilor fireşti, nu vom putea înţelege taina vieţii, că Hristos vrea să fie cu noi.

Sfaturi biblice şi patristice

„Apropiaţi-vă de El şi veţi fi luminaţi şi feţele voastre nu se vor ruşina.” (Psalmi 33,6)

„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.” (Matei 6, 22)

„Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa. La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia... Iar cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult.” (II Petru 1, 5-6; 9)

„Un frate a cercetat la schit pe Avva Moise, cerând de la acesta cuvânt. I-a zis lui bătrânul: Mergi, stai în chilia la şi chilia te va învăţa toate.”12

„Fiul meu, ia aminte la imaginaţie, căci de la aceasta pornesc toate păcatele; ea este rădăcina păcatului. De aceea ia aminte! De îndată ce va veni o închipuire a unei
persoane sau a unei fapte, ceva care ai văzut sau ai auzit, degrabă alungă-le din mintea ta cu mânie şi cu Rugăciunea lui Iisus.”13

„Aceasta este rânduiala lor cea cuviincioasă şi plăcută lui Dumnezeu: să nu umble cu ochii încoace şi încolo, ci să privească totdeauna la cele dinainte; să nu grăiască lucruri deşarte, ci numai cele de trebuinţă... Să se împărtăşească de toate câte puţin şi să le ocolească pe unele, iar pe altele să le aleagă şi cu cele din urmă să-şi umple pântecele.”14

„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina Feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată. Indreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.” 

PR. PROF. DR. EMANOIL BĂBUŞ

Fragment din cartea "ICOANE Şl EMOTICOANE", Editura Sophia

Cumpara cartea "ICOANE Şl EMOTICOANE"

Note:

1 Stare de linişte, contemplaţie, extaz, iluminare (gr. hesyhia). Isihia înseamnă, în sens creştin, linişte, odihnă sau pace, provenind din simţirea înţelegătoare a prezenţei lui Dumnezeu

2 Grigorie Palama (1296-1359) a fost un călugăr de la Muntele Athos care a devenit arhiepiscop de Tesalonic şi a fost canonizat la nouă ani de la moartea sa. Moaştele Sfântului Grigorie Palama se păstrează la Tesalonic. A rămas în istorie drept unul dintre marii teologi ai Ortodoxiei datorită implicării sale polemice împotriva lui Varlaam Calabrezul pentru a apăra isihasmul. Doctrina elaborată de el are o valoare de sinteză pentru teologia răsăriteană, dar şi implicaţii filosofice şi antropologice profunde.

3 Monahi implicaţi în disputa palamită.

4 Archimandrite GABRIEL, op. cit., p. 29.

5 Ibidem, p. 25.

6 Ibidem

7 Ibidem, p. 29.

8 Zygmunt BAUMAN, L’Elhique a-t-elle une chance dans un monde de consommateurs?, Ed. Flammarion, Paris, coli. „Climats”, 2009.

9 Annie Le BRUN, Juri ARMANDA, Ceci litera cela: hnage, regardel capital, Ed. Stock, Paris, 2021, p. 270.

10 Mic simbol grafic afişat pe ecranul calculatorului, care permite efectuarea rapidă a unei comenzi speciale. DEX 2009; 1. Imagine sau simbol grafic mic, afişat pe ecran, care poate fi selectat pentru a da o instrucţiune calculatorului; 2. vedetă sau lucru care reprezintă un set de credinţe ori un stil de viaţă; 3. pictură, de obicei pe lemn, a lui Iisus Hristos sau a unei persoane considerate sfinte de către o parte dintre creştini. https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/icon

11 Pr. prof. Constantin COMAN, Antilogos sau cuvântul celuilalt, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2018, p. 106.

12 Patericul Mare. Apoftegmele Părinţilor pustiei - colecţia tematică, liml. Pr. prof. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2015, p. 223.

13 Arhimandrit EFREM FILOTHEITUL, Poveţe părinteşti, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2015, p. 333.

14 Sfântul ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia 10, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2015, p. 74.






 

 

• Viata de familie si televizorul
  Publicat in : Religie
• Televizorul ne instraineaza de Dumnezeu?
  Publicat in : Editoriale
• Ce parere aveti despre televizor in familia crestina?
  Publicat in : Religie
• Sfanta Ana - un ctitor prigonit, o manastire martirizata
  Publicat in : Mitropolia Olteniei
• Catehizarea familiei binucleare consensuale
  Publicat in : Editoriale