Mitropolitul Antonie al Surojului spunea: „Aparent, tot timpul trăim cu noi înşine; aparent, n-avem cu cine să ne «întâlnim». De fapt, avem cu cine; în fiecare om există profunzimi în care se teme să privească; în fiecare om există o dezbinare lăuntrică, de care el se teme. A rămâne singur cu tine însuţi este unul dintre cele mai înfricoşătoare lucruri care i se pot întâmpla omului dacă el nu face asta din proprie iniţiativă, ci doar din necesitate. A fi înaintea ta însuţi: fără înfrumuseţări, fără apărare, fără tot ce punem noi între această viziune înfricoşătoare sau care provoacă pur şi simplu repulsie şi privirea noastră. Cel mai mult ne împiedică să stăm faţă în faţă cu noi înşine tocmai această frică: ce voi vedea dacă ochii mei se vor deschide ? Ce voi vedea dacă va scoate cortina? ...  Nu din cauza a ceea ce vedem, ci din cauză că intrăm pe un tărâm care ne este cu totul necunoscut: cine ştie ce monştri se vor ridica din adâncurile acestea?”

La început, pur şi simplu nu avem nici o necesitate stringentă de a ne cunoaşte pe noi înşine. „Ceva” ne conduce în relaţie, totul se petrece de la sine. Intrând în căsnicie, încercăm să ne sprijinim pe concepţiile general acceptate despre felul cum trebuie să se poarte soţul şi soţia şi despre cum trebuie să fie conţinutul lor interior. Bărbatul şi femeia îşi asumă aceste roluri în concordanţă cu legendele şi concepţiile care trăiesc în sufletul lor: de pildă, soţiei trebuie să-i placă să gătească, iar soţului - să se odihnească împreună cu soţia.

Dacă vom face abstracţie de concepţiile despre „cum trebuie” şi de aşteptări şi vom începe să ne examinăm pe noi înşine, cu timpul vom putea spune lucrurilor pe nume, ceea ce va duce Ia descoperiri dintre cele mai diverse. O parte dintre acestea vor aduce uşurare. De pildă: „Mă temeam că atunci când se va naşte copilul o să fiu derutat; or, s-a dovedit că mi se par foarte drăguţi copiii mici, şi petrec mult timp cu fiica mea nu din sentimentul datoriei, ci cu plăcere.” O parte a descoperirilor va fi însă legată de o puternică, profundă dezamăgire. „Imi închipuiam că sunt un om bun şi sociabil. S-a dovedit însă că socializarea mă oboseşte destul de repede.”

Pentru a suporta dezamăgirea de sine trebuie să ştii să treci peste deznădejde, să îţi păstrezi nădejdea, să ceri ajutor, să înveţi să fii flexibil. Pentru creştini este mai uşor într-un anume sens: ei citesc Predica de pe munte şi ştiu că Dumnezeu e gata să fie alături de omul profund dezamăgit de sine însuşi. Practica pocăinţei şi experienţa iertării îi ajută pe creştini să se privească pe ei înşişi în mod direct - să-şi vadă toate calităţile şi defectele păstrându-şi totodată nădejdea şi mergând înainte.

PIOTR DMITRIEVSKI

Fragment din cartea "Buna intelegere dintre soti. Ghid practic pentru problemele cuplului", Editura Sophia

Cumpara cartea "Buna intelegere dintre soti. Ghid practic pentru problemele cuplului"

 

• Umbra si lumina din mine
  Publicat in : Religie
• Ne-am vazut cu adevarat sinele?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Tu stii cine esti cu adevarat?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti