Ne-am vazut cu adevarat sinele?

Ne-am vazut cu adevarat sinele? Mareste imaginea.

Să acceptăm starea noastră

In cazul sentimentelor de inferioritate, problema nu este ce acceptă şi ce nu acceptă ceilalţi; problema este ca noi să înţelegem despre ce este vorba şi să acceptăm starea în care ne aflăm noi. Să nu dăm vina pe soartă: „Eh, ce să facem?”. In afara creştinismului, omul poate să-şi plângă soarta, dar înlăuntrul creştinismului, unde credem că Dumnezeu le iconomiseşte pe toate spre binele nostru, nu numai că omul nu trebuie să-şi plângă soarta, ci să creadă că toate cele rânduite de Dumnezeu sunt spre binele lui, apoi să înţeleagă şi să pună în practică ceea ce înţelege.

Când oamenii sunt nemiloşi

O a doua etapă este părerea celorlalţi, care nu este uşor de acceptat deoarece părerea lor este adevărată, oricât ar fi de neplăcut.

Cei mai mulţi oameni se complexează astăzi tocmai pentru că viaţa are un caracter competi- ţional. Oamenii sunt nemiloşi, nu au îndurare. Acest lucru îl vedem chiar şi la şcoala primară, unde toţi colegii îl necăjesc pe copilul care are un defect. Parcă el vrea să-l aibă? Şi totuşi îl necăjesc. Batjocoresc întârzierea mintală pe care se întâmplă să o aibă un copil sau oricare alt defect. Sunt nemiloşi, pe deplin nemiloşi. Mai târziu, la gimnaziu, sunt neîndurători. La acea vârstă complexele sunt şi mai mari.

Astfel, se cultivă sentimentul de inferioritate. Copilul este rănit şi înlăuntrul său se nasc stări dintre cele mai urâte. Trebuie ca părinţii, învăţătorul, preotul să înţeleagă despre ce este vorba, pentru a-l ajuta pe copil, dar şi copilul apoi să vrea să conlucreze, să vrea să asculte, să vrea să înţeleagă. Este foarte greu. Dumnezeu iconomiseşte ca unii să sufere martirii, dar vine ceasul când El intervine şi le îndreaptă pe toate spre bine. Prin urmare, să nu dăm prea multă importanţă atitudinii pe care o au ceilalţi şi părerii pe care o au ceilalţi despre noi.

Dacă este depăşită etapa a doua, în etapa a treia avem de-a face cu temele practice cotidiene. Cum vom conlucra cu cei care ne resping, fie că vor, fie că nu, obişnuiţi cu un ritm pe care noi nu-l putem ajunge!? Toate acestea constituie sentimente de inferioritate pe care le creează şi le menţin.

Suntem falşi?

Ne este teamă de adevăr?

De fiecare dată când constatăm că suntem departe de adevăr sau din ce în ce mai departe de adevăr să ne problematizăm, să ne frământăm.

De regulă omul nu vrea nici să vadă, nici să comenteze realitatea, ci se chinuie să echilibreze lucrurile, să le scoată la capăt, dar cel mai adesea se alienează cu totul. Nu mai are nicio tangenţă cu adevărul. El însuşi devine o minciună şi viaţa lui este o minciună, fără ca aceasta să însemne că nu are bună dispoziţie şi bună intenţie. Ajunge să fie complet fals.

Şi teoretic şi practic suntem falşi. Toată viaţa noastră este o minciună. Ne mişcăm şi acţionăm în minciună. Devenim falşi şi pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. Ne este teamă de adevăr.

Sfânta Isidora

Mă voi referi la sfânta Isidora, ca exemplu. Ce femeie iluminată a fost sfânta Isidora! Era considerată de cei din jur o făptură care putea li exploatată după bunul plac. Ca şi cum n-ar fi fost în toate minţile, ca şi când ar fi fost un animal domestic.

Sfânta Isidora se afla la o mănăstire cu multe monahii, cam patru sute, şi ajuta la bucătărie. în bucătărie se purtau urât cu ca deoarece se prefăcea a fi nebună şi toţi o considerau ieşită din minţi. Şi ce păţea, sărmana! Cat era de batjocorită! O exploatau toate. Nici câinele pe care-l aveau la mănăstire nu era atât de chinuit.

Sfântului Pitirun, care trăia în pustie, i-a apărut un înger care l-a înştiinţat că există o femeie care l-a întrecut în virtute. „Du-te - i-a spus îngerul - la mănăstirea de femei din Tavenisiot. Acolo vei găsi o monahie care are aură deasupra capului”.

Sfântul s-a ridicat numaidecât şi a pornit spre mănăstire. Era cunoscut sfântul, căci era vestit pentru virtutea lui. I-a cerut stareţei să vadă toate monahiile. Au venit toate, dar nu a văzut-o pe cea arătată de înger. A spus Awa: „Nu cumva mai este vreuna?”. „Ei, Awa, mai este una nebună, care stă la bucătărie!”. „Chemaţi-o şi pe aceea, a spus sfântul”. Când au adus-o, Awa Pitirun a privit-o cu atenţie, a văzut aura pe care o avea în jurul capului şi a căzut la picioarele ei punând metanie.

Stareţa şi celelalte monahii au alergat să-l ridice. „Ce faci, Awa? Aceasta este o nebună!”. „Nu este nebună - a răspuns , nebune sunteţi voi!”. Nu puteau nega cuvintele lui. nu se puteau împotrivi şi au acceptat cele spuse de el. Au început toate să plângă, mai ales cele care erau la bucătărie, să se vaite şi să mărturisească ce i-au făcut atâţia ani, cum o batjocoreau, cum o băteau şi nu le păsa de ea. Sfânta Isidora nu era atinsă de toate acestea şi nici nu avea sentimente de inferioritate. Dimpotrivă, cu cât mai mult rău i-ar fi făcut, cu atât mai bine ar fi fost pentru ea.

Adevăratul cuget smerit al sfinţilor

Aşa spunea un ascet român aghiorit, care trăieşte încă in Sfântul Munte. S-a dus la o mănăstire să ceară mâncare. Unii monahi din Sfântul Munte nu au deloc venituri şi trăiesc din posmagii daţi de alte mănăstiri. Era pustnic şi mergea prin tot Athosul. Aşadar, odată se afla la poarta unei mănăstiri şi zicea: „Eu câine, câine, îi dai câinelui mâncare, o ia şi o mănâncă. Poţi să-i dai şi una..., e un câine!”. O asemenea părere avea despre sine. Fiţi atenţi, nu spunea şi nu făcea aşa pentru că nu era în toate minţile; nu! Ştia şi ce face, ştia şi ce spune. Dar era atât de smerit şi avea o asemenea părere despre sine, incât nu-l interesa ce-i făceau ceilalţi, dacă-i dădeau de mâncare sau nu. „Şi bătaie dacă-mi dau - spunea -, o merit, sunt un câine!”.

Nici sfânta Isidora nu era nebună. înţelegea şi ştia tot ce-i fac monahiile. Dacă ar fi fost nebună n-ar fi fost sfântă. Ştia şi înţelegea, dar avea multă smerenie. A înţeles de fapt cât folos are cineva dintr-o asemenea comportare. Este la fel ca în cazul mucenicilor. Toţi cei care au mucenicii au dorit să mucenicească. Şi Dumnezeu a iconomisit lucrurile ca şi cum le-ar fi spus: „Vreţi mucenicie? Luaţi mucenicie!". Aşa şi aici. Sfânta dorea să devină preş în bucătărie, pe care să-ţi ştergi picioarele. Şi Dumnezeu i le-a dat. „Dea ţie Domnul după inima ta!". Astfel, sufletul ei s-a sfinţit.

Putem să o imităm pe sfânta Isidora?

Aşa trebuie să gândească fiecare creştin: să fie gata să accepte ceea ce îngăduie Dumnezeu. Dumnezeu va îngădui fiecăruia după măsura lui. Dar toţi trebuie să avem aceeaşi smerenie. Dacă ai smerenie, nici complexe nu poţi avea, nici altceva. Sfânta Isidora nu a avut complexe de inferioritate. Ea venise să se nevoiască.

Să nu-mi spuneţi: „Ei, părinte, putem face noi cum a făcut sfânta Isidora?”. Nu faceţi, dar fiecare om trebuie să treacă prin acestea. Când va lua lucrurile astfel, sentimentele de inferioritate vor pleca de la el, iar defectele lui vor fi harisme şi-l vor ajuta. Unii dintre mucenici doreau mult să mucenicească şi iconomia lui Dumnezeu îi conducea repede la mucenicie. Aşa şi omul. Trebuie să se bucure de defectele lui şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că acestea sunt mărgăritarele pe care le deţine.

Scopul spovedaniei este vindecarea sufletului

Credinciosul merge la duhovnic şi se spovedeşte. Duhovnicul îi iartă păcatele, prin puterea care-i este dată la hirotonie, şi-i dă sfaturi. Insă în zilele noastre - şi când spun în zilele noastre mă refer la secolul al XX-lea, şi mai ales la aceste ultime decenii ale lui -, lucrurile sunt puţin mai dificile. Nu ajunge doar spovedania. La spovedanie omul îşi spune păcatele, cele pe care le simte ca fiind păcate, se căieşte şi primeşte iertarea lor. Aceasta este regula.

Când episcopul îl face pe preot duhovnic, împreună cu slujba care se săvârşeşte, prin care episcopul îi dă duhovnicului puterea de a lega şi de a dezlega păcatele oamenilor, i se dă şi o scrisoare specială. Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic se referă îndeosebi la duhovnici. Duhovnicul este îndemnat să-l cerceteze bine pe cel care se spovedeşte şi să-i ierte păcatele care sunt de iertat şi să nu le ierte pe cele care sunt de neiertat. Iarăşi, duhovnicul este sfătuit să cerceteze şi pe unele răni să pună ulei, pentru a le vindeca, iar pe altele oţet, ca să usture. In unele cazuri să pună căpăstru, fiindcă atunci când calul este nărăvaş trebuie tras de căpăstru, iar în alte cazuri căpăstrul să fie slăbit.

Nu este de ajuns ca duhovnicul doar să asculte. Important este ca cel care se spovedeşte să fie vindecat. Vin unii şi-mi spun: „întreabă-mă, părinte”. „Ia stai, îi spun, să te întreb? Adică acum să căutăm?”. Când mergi la doctor îl pui să caute ca să vezi tu unde te doare? Mai întâi îi spui tu unde te doare, ce simptome ai. şi doctorul, la rândul lui, te intreabâ dacă intri ai şi alte simptome.

Aşa şi la spovedanie. Creştinul se va spovedi duhovnicului, ii va spune ce simte, ce-l mâhneşte, însă duhovnicul, nu pentru a face anchetă, nu pentru a deveni judecător, ci pentru a vindeca sufletul, trebuie să-l ajute pe cel ce se spovedeşte, care este ca un bolnav, să-şi vadă bine boala, să vadă responsabilitatea pe care o are, să ia atitudinea pe care trebuie să o ia.

Consecinţele conlucrării incorecte dintre suflet şi trup

Aş spune că de partea trupească se ocupă medicii clasici iar de cea spirituală se ocupă duhovnicii, şi aceasta este numită lucrare duhovnicească. Avem însă şi zona de mijloc, zona de conlucrare dintre suflet şi trup. In relaţia dintre cele două, în omul căzut se nasc stările pe care le numim psihopatologice. Deseori se întâmplă să te duci la doctor, să-i spui unde te doare, iar doctorul să-ţi spună că nu găseşte nimic şi că nu ai nimic. Şi aşa este, nu găseşte in teritoriul lui nimic, deşi omul are dureri trupeşti. Aceasta înseamnă că boala omului nu se manifestă în zona de care se ocupă doctorul.

Cineva merge să se spovedească, îşi mărturiseşte păcatele, duhovnicul îl ascultă, îi dă iertare, dar zona de conlucrare a sufletului cu trupul rămâne neatinsă; nici doctorul nu se poate apropia de ea, nici duhovnicul. Am putea spune că este nevoie de cunoştinţe speciale, care se dobândesc prin experienţă.

Aşadar, cel care se spovedeşte nu trebuie lăsat doar să se vaite: „Mă doare aici, mă doare acolo!”. Chiar dacă şi-ar mărturisi de zece ori păcatele, nu se va linişti. Hristos ar putea să-i spună lui, şi fiecăruia dintre noi: „Fiule, iertate sunt păcatele tale!”. Hristos iartă păcatele slăbănogului şi acela se ridică de pe pat. Astăzi nu se mai poate întâmpla aşa, decât dacă avem vreun sfânt prin care Dumnezeu să ne ierte păcatele şi totodată să ne ridice din pat, paralizaţi fiind, canceroşi sau pe moarte.

Hristos nu a iconomisit lucrurile aşa încât să fie nevoie de El în lume pentru a-i vindeca pe oameni. Din când în când apar sfinţi care împlinesc lucrarea lui Hristos, după cum a spus el însuşi: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face!”. Prin urmare, noi ne vom mulţumi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ceea ce El ne ajută să facem. Dacă Dumnezeu vrea, va face mai mult. Dar cele pe care ni le luminează Dumnezeu trebuie să le înţelegem. Avem datoria, cu cinste, cu iubire, cu îngăduinţă, cu răbdare, să le vedem pe toate părţile, pentru a fi ajutaţi. Conlucrarea incorectă dintre suflet şi trup poate fi cauzată de alcătuirea psihică şi de întreaga constituţie a omului. Este important să vrem să vedem, să vrem să acceptăm realitatea personală si să luăm atitudinea corectă.

Arhim. SlMEON KRAIOPOULOS

Fragment din cartea "SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA", Editura Bizantina

Cumpara cartea "SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA"

 

20 Mai 2019

Vizualizari: 454

Voteaza:

Ne-am vazut cu adevarat sinele? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE