Căci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricoşată şi stăpâniţi fiind de moartea nevăzută şi vicleană, nu s-a ruşinat de noi Stăpânul întregii firi văzute şi nevăzute, ci umilindu- Se pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda dumnezeiască, „S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setea şi cele asemenea acestora, făcându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup S-a făcut”, ca trupul să se facă Cuvânt; , fiind bogat, S-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui”; S-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea. (Sfântul Marcu Ascetul).

Crezul de la Niceea afirmă că Fiul Cel Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, a pătimit şi a murit „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Atât Apusul cât şi Răsăritul admit iară rezerve că Dumnezeu lucrează în lume pentru mântuirea omenirii, atât ca întreg cât şi pentru mântuirea fiecărui om în parte. Prin urmare, nu poate exista vreun subiect mai important care să-l preocupe pe om decât însăşi mântuirea.

Deşi Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică au aceeaşi structură sacramentală, diferenţele pe care le-am observat mai sus în legătură cu dogma Treimii influenţează modul în care ortodocşii şi romano-catolicii înţeleg Taina mântuirii. Pentru Ortodoxie, mântuirea este rezumată în cuvântul theosis - îndumnezeire. Scopul vieţii omeneşti şi conţinutul mântuirii omului este de a deveni părtaş la firea divină (2 Pt. 2, 10), adică a deveni precum Dumnezeu, luând parte deplin la viaţă Lui veşnică. Această înţelegere a mântuirii este exprimată în principal prin metafore şi imagini privitoare la sănătate. Păcatul este văzut ca o boală care duce la moartea sufletească. Hristos, Marele Tămăduitor, prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa, vindecă şi restaurează firea umană, permiţându- ne să participăm la viaţa dumnezeiască a lui Dumnezeu.

Chiar dacă termenul de theosis nu este necunoscut în Apus - folosit, de obicei, cu sensul de sanctificare, Biserica Romano- Catolică are o concepţie despre mântuire diferită de cea a Bisericii Ortodoxe. Fără îndoială, paradigma dominantă folosită de romano- catolici pentru a exprima taina mântuirii este cea de tranzacţie legală. Păcatul este văzut ca o crimă împotriva justiţiei divine. Hristos a venit ca să-l elibereze pe om de pedeapsa veşnică - totuşi, nu neapărat şi de la cea temporală, pe care o datorează omul ca urmare a ofensei adusă lui Dumnezeu. Doctrinele romane ale meritelor, purgatoriului şi indulgenţelor - toate necunoscute în lumea ortodoxă, sunt legate de această înţelegere juridică sau legalistă a mântuirii.

In acest capitol voi demonstra că această diferenţă de interpretare este mai mult decât o simplă preferinţă pentru o metaforă în locul alteia; ea are rădăcini în atât de diferitele moduri în care ortodocşii şi romano-catolicii abordează teologia. Refuzul romano-catolicilor de a accepta distincţia dintre fire şi energii, ca şi distincţia dintre natură şi persoană, îi conduce pe aceştia la o înţelegere a mântuirii dintr-o perspectivă fundamental exterioară, printr-o modalitate legalistă.

Metafore
Nu pot reliefa suficient de puternic faptul că teologii romano- catolici au adoptat această reprezentare legalistă nu ca pe o metaforă descriptivă, ci ca pe o reprezentare exprimând însăşi natura păcatului şi a mântuirii omului. Din acest motiv, trebuie să examinăm pe scurt folosirea limbajului metaforic şi limitele sale.

Jaroslav Pelikan afirmă că Crezul nu încearcă să explice mecanica mântuirii. Astfel, multe teorii diferite despre mântuire au apărut de-a lungul istoriei creştinismului. Acesta nu este un lucru rău în sine. Mântuirea este un fenomen cu mai multe chipuri, care pot fi văzute din multe perspective diferite şi exprimate în numeroase modalităţi. Intr-adevăr. în Scripturi găsim varii imagini şi metafore pentru mântuire.

Sfinţii Prooroci şi Apostoli au descris taina mântuirii ca iertare a păcatelor, iertare a datoriilor, ca pe o răscumpărare, ca pe găsirea unui lucru pierdut, ca vindecare, ca o întoarcere în rai, etc. Ei au procedat astfel din două motive, în primul rând, aşa cum am notat mai sus, taina mântuirii are multe chipuri. Prin urmare, sunt necesare multe metafore felurite pentru a percepe diferitele aspecte şi nuanţe.

Insă la fel de important este faptul că nu toate persoanele au acelaşi nivel duhovnicesc. Unele metafore se potrivesc mai bine decât altele în anumite stadii precise ale vieţii duhovniceşti. Sfântul Pavel le scria corintenilor că el îi învăţa luând seama la maturitatea lor duhovnicească: „Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi” (I Cor. 3, 2). De asemenea, Părinţii Bisericii au scris că viaţa creştinilor are diferite niveluri de maturitate:

„Frica de Gheenă îi face pe începători să fugă de păcat; dorul de răsplata bunătăţilor dăruieşte celor înaintaţi râvna virtuţilor cu lucrul; iar taina dragostei, ridicând mintea deasupra tuturor celor create, o tace oarbă faţă de toate cele ce sunt după Dumnezeu. Căci Domnul înţelepteşte numai pe cei ce au devenit orbi faţă de toate cele de după Dumnezeu, arătându-le cele ce sunt mai dumnezeieşti”.

Să reţinem cum Sfântul Maxim spune că lucruri diferite îi motivează pe oameni în diverse etape ale urcuşului lor duhovnicesc. Iniţial, suntem motivaţi de frica de pedeapsă. Aşa cum a grăit şi Solomon: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii" (Prov 9. 10). Pe măsură ce progresăm, ne străduim în vederea răsplatei pe care Domnul a promis-o celor care îl ascultă. „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El'' (I Cor 2. 9). însă cei care au atins desăvârşirea trăiesc fără de frica de pedeapsă şi tară dorinţa de răsplată, ci pentru iubirea de Dumnezeu, care este singurul lor ţel. Sfântul Evanghelist Ioan a scris că iubirea desăvârşită alungă frica" (I Ioan 4, 18). Astfel, putem înţelege afirmaţia Sfântului Antonie cel Mare: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că-L iubesc. Fiindcă iubirea alungă frica'’.

Aşa cum în această chestiune a vieţii duhovniceşti există o ierarhie a motivaţiilor (frica, dorinţa de răsplată, iubirea), tot astfel există o ierarhie a metaforelor care se potrivesc diferitelor trepte. Unele metafore sunt în mod special potrivite începutului vieţii spirituale. Ele sunt simple, uşor de înţeles şi oferă motivaţie începătorilor ca să continuie pe calea mântuirii. însă aceste metafore nu sunt menite a fi înţelese ca explicaţii ale tainei mântuirii.

Probabil cel mai bun exemplu în această privinţă este metafora referitoare la Hristos ca Răscumpărător. Domnul nostru a spus că Fiul Omului a venit să-şi dea viaţa ca „răscumpărare pentru mulţi' (Ml 20, 2.8). Aceasta este o imagine foarte clară, pe care oricine o poate înţelege. Domnul nostru nu doar că plăteşte pentru eliberarea celor care erau ţinuţi în robie, dar El însuşi este răscumpărarea.

Dar, atunci când începem să forţăm metafora şi să întrebăm cum funcţionează, ne creăm probleme. Către cine a fost plătită răscumpărarea? Origen sugera că ar fi fost plătită diavolului, dar acesta nu este un răspuns foarte mulţumitor. Sfântul Grigorie Teologul a rezumat problema astfel:

„Să cercetăm acum o altă dogmă şi un alt adevăr, neglijat de mare parte din oameni; dar după judecata mea, ar trebui iscodită în amănunt. Cui a fost oferii Sângele vărsat pentru noi şi de ce a fost vărsat? Mă refer la Preacinstitul şi Preacuratul Sânge al Domnului nostru, Care este şi Mare Preot şi Jertfă. Eram ţinuţi în sclavie de către cel rău, vânduţi prin păcat, primind plăcere în schimbul bolii. Acum, de vreme ce răscumpărarea trebuie dată celui care ţine în sclavie. întreb cui i-a fost oferită şi din ce motiv?

Dacă celui Rău, vai, ce sminteală! Dacă răufăcătorul primeşte o răscumpărare, nu doar de la Dumnezeu, ci o răscumpărare care constă din însuşi Dumnezeu, şi are o astfel de plată strălucită pentru tirania sa, o plată în privinţa căreia ar fi fost bine pentru el să ne fi lăsat în pace. Dar dacă a fost plătită Tatălui, întreb mai întâi, cum? Fiindcă nu era El cel de care eram asupriţi, şi, apoi, pe baza cărui principiu a mulţumit pe Tatăl Sângele Fiului Său Cel-Unul-Născut, El Care nu a vrut să îl primească pe Isaac când a fost să fie adus jertfă de tatăl său, ci a pus un berbec în locul unei victime umane, schimbând astfel sacrificiul? Nu este evident că El II primeşte, deşi nici nu L-a cerut şi nici nu I-a poruncit, dar din pricina întrupării şi fiindcă umanitatea trebuia să fie sfinţită prin Umanitatea lui Dumnezeu, ca astfel să Se dăruiască pe Sine nouă, şi să-l doboare pe tiran, şi să ne tragă la El prin mijlocirea Fiului, Care a săvârşit acestea întru slava Tatălui, faţă de Care se supune în toate?”.

Concluzia Sfântului Grigorie e aceasta: răscumpărarea este cerută de realitatea păcatului şi a morţii, de starea nefericită în care omul s-a aşezat singur. Dumnezeu-Tatâ! nu are nevoie de răscumpărare, iar diavolul care l-a înlănţuit pe om cu siguranţă n-o merită. Realitatea păcatului şi a morţii cerea ca omenirea să fie răscumpărată prin umanitatea lui Dumnezeu. In altă parte, Sfântul Grigorie scria: „aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu dat morţii pentru ca noi să trăim” .

Prin urmare, este clar că metafora răscumpărării nu poate explica prea mult cum suntem noi mântuiţi. Să luăm un alt exemplu. Domnul a legat adesea mântuirea noastră de găsirea a ceva pierdut, precum o monedă sau o oaie. Aceasta este o minunată imagine despre Dumnezeu Care caută pe cei ce s-au rătăcit de cale. Cât de liniştitor şi plin de satisfacţie este faptul de a şti că Dumnezeu le părăseşte pe cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a o căuta pe cea pierdută! Insă această imagine nu poate fi dusă mai departe. Cu siguranţă, acel ceva pierdut este în totalitate pasiv. Metafora ne oferă o imagine frumoasă despre cum Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor, dar nu spune nimic despre rolul nostru în mântuire.

Să ne întoarcem acum într-o privire rapidă asupra metaforelor preferate de Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică. Fondul de imagini legalist cel mai adesea folosit de romano-catolici nu spune nimic despre firea lăuntrică a omului şi despre mântuirea lui. Pentru a fi siguri, ei se ocupă cu starea morală a omului înaintea lui Dumnezeu - fie vinovat şi meritând pedeapsa, fie declarat drept, dar nu se ocupă cu starea duhovnicească interioară a omului. Sistemului secular legal - acesta este sursa metaforei - nu îi pasă de starea interioară a cuiva acuzat de crimă, ci de vina sau nevinovăţia sa şi dacă şi-a plătit ori nu datoria faţă de societate. Prin urmare, imageria juridică este fundamental exterioară.

De cealaltă parte, imageria medicală preferată de Biserica Ortodoxă evidenţiază firea interioară a omului, starea duhovnicească a fiinţei umane. Unui pacient care are cancer nu-i foloseşte prea mult să fie declarat sănătos de către medici, dacă el este în continuare bolnav. Fiindcă imageria medicală se apleacă mai degraba asupra sănătăţii sufleteşti a omului decât a moralităţii sale, ne permite să înaintăm mai adânc în taina mântuirii, mai mult decât orice altă imagine discutată anterior.

Prin aceasta nu se sugerează faptul că ar fi ceva în neregulă cu utilizarea imageriei legaliste atunci când vorbim de mântuire. Metafore juridice, precum cea a răscumpărării sau a bunului pierdut, sunt biblice şi îşi au locul lor “. Dar problema apare atunci când cineva se foloseşte de o metaforă ilustrativă ca explicaţie. Exact
asta s-a întâmplat cu teologia romano-catolică.

Clark Carlton

Fragment din cartea "Adevarul Ortodoxiei fata de Catolicism", EDITURA ECCELSIAST

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica