2) Cea mai mare nerecunoştinţă I-o arată lui Dumnezeu omul atunci când uită marea lucrare a răscumpărării neamului omenesc, faptul că pentru el Dumnezeu însuşi S-a pogorât pe pământ, S-a întrupat, a trăit pe pământ cu oamenii, a pătimit şi a murit, şi astfel i-a rânduit mântuirea pe care o pierduse. Dar omul uită acest mare har al lui Dumnezeu şi, de parcă n-ar pune nici un preţ pe el, nu mai caută prin credinţă mântuirea sa, care a fost cumpărată cu nepreţuitul preţ al sângelui lui Hristos;  dispreţuieşte comoara vieţii veşnice, care este „singurul lucru de trebuinţă” (Luca 10,42), şi se întoarce către această lume şi către cele ce sunt în ea, şi se lipeşte de cinstea, slava, bogăţia şi plăcerea deşartă, şi astfel se face nevrednic de viaţa veşnică.

Dumnezeu vrea să îl miluiască, să-l mântuiască, să-i dea viaţa cea veşnică - dar el dispreţuieşte această bunăvoinţă dumnezeiască şi Ii întoarce spatele, şi astfel merge de bunăvoie Ia pierzare ca orbul în groapă.

Dacă ar veni cineva la un om care se îneacă în apă ori se scufundă într-un smârc şi, întinzându-i mâna, ar vrea să îl scoată de acolo; sau dacă ar veni cineva la un robit şi ar vrea să-l scape din robie, însă acela n-ar vrea să scape din necaz, n-ar fî nebun şi nerecunoscător faţă de binefăcătorul său? Negreşit că oricine l-ar recunoaşte de nebun şi nerecunoscător. Aşa face păcătosul nepocăit, care nu vrea să se despartă de dragostea lumii, şi să se întoarcă spre Dumnezeu, şi să primească de la Dânsul viaţa veşnică. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ şi tinde mâna Sa cea sfântă spre fiecare păcătos ce se cufundă în noroiul păcatului şi este înrobit de vrăjmaşul diavol - dar păcătosul, ca un nebun, nu vrea să scape de necazul său, nu se învoieşte cu sfânta voie a marelui său Binefăcător şi Mântuitor, rămâne în starea sa nenorocită de mai înainte, se cufundă şi se îneacă în păcate ca în noroi şi rămâne, precum era, în amarnica robie şi stăpânire diavolească: şi astfel, merge cu ochii închişi către nimic altceva, fără numai către pierzarea cea veşnică. In acest chip, se arată nerecunoscător faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul său, şi piere de bunăvoie.

3) Nerecunoştinţa omului faţă de Dumnezeu se cunoaşte şi după faptul că face cunoştinţă cu bunătatea dumnezeiască nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă, dar nu-L iubeşte pe Dumnezeu după cuviinţa datorată Binefăcătorului său. Nu-L iubeşte, întrucât nu-L cinsteşte; nu-L cinsteşte, întrucât nu ascultă de El; nu ascultă de El, întrucât nu împlineşte poruncile Lui. De aici urmează toate păcatele şi fărădelegile. Fiindcă atunci când iubim pe cineva care ne face bine, îl şi cinstim; când îl cinstim, şi ascultăm de el; când ascultăm de el, şi împlinim voia lui. De aici urmează că orice păcat făcut de bunăvoie şi împotriva conştiinţei este semn al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu: El este mâniat de orice păcat, dar mai ales de acesta, lucru care nu poate să se împace cu dragostea şi recunoştinţa. Pentru că cel ce îşi iubeşte cu adevărat binefăcătorul şi are faţă de el inimă recunoscătoare nu vrea să-l mânie şi să-l jignească, întrucât dragostei adevărate îi este greu să-l vadă mâniat şi jignit pe cel iubit de ea.

4) Nerecunoştinţa omului faţă de Dumnezeu se vădeşte şi din aceea că el se îndulceşte de bunătăţile Lui, însă nu vrea să laude, să cânte şi să proslăvească numele Binefăcătorului său. Pentru că cel recunoscător faţă de binefăcătorul său nu numai că îl laudă şi-l cinsteşte, ci se şi laudă cu el în faţa altora, îl proslăveşte şi-l preaînalţă pe el şi binefacerile lui. Astfel, cine are recunoştinţă faţă de Dumnezeu nu ascunde binefacerile Lui în inima sa, ci le mărturiseşte cu gura, şi pe El însuşi îl cântă, îl laudă şi-L măreşte. De aici vine mulţimea cântărilor de recunoştinţă şi laudă scrise în cărţile proroceşti, în psalmi, în Noul Legământ şi în cărţile bisericeşti, pe care Sfinţii lui Dumnezeu le-au cântat cu duh de bucurie lui Dumnezeu, Binefăcătorului lor, şi ni le-au lăsat nouă ca să facem aşijderea. De aceea ni se porunceşte în multe locuri ale Sfintei Scripturi, mai ales în psalmi, să-L lăudăm şi să-L cântăm pe Domnul: „lăudaţi numele Domnului, lăudaţi, slugi, pre Domnul” (Psalmii 134, 1). Şi tocmai aceasta e jertfa cea creştinească, pe care ei sunt datori să o aducă lui Dumnezeu în toate zilele, precum grăieşte apostolul: „printr-însul, dar, să aducem jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, adică roada buzelor ce se mărturisesc numelui Lui” (Evrei 13, 15).

Aşadar, dacă cineva nu face lucrul acesta are inimă nerecunoscătoare faţă de Dumnezeu: în zadar se numeşte „zidire a lui Dumnezeu”, pentru că nu II laudă pe Ziditorul său, pe care toată zidirea II laudă şi datoare este să-l laude (Psalmii 148, 1-13); în zadar primeşte binefacerile dumnezeieşti, dacă nu-L proslăveşte pe Binefăcătorul său;
în zadar are numele de „creştin”, dacă nu îi dă mulţumită lui Hristos, Răscumpărătorul şi Mântuitorul său, şi dacă nu îl proslăveşte. De aceea i-a înfierat Hristos pe leproşii nerecunoscători, care au fost vindecaţi de lepră, dar n-au venit, afară de unul singur, să-I mulţumească şi să mărturisească binefacerea Lui înaintea Lui: „au nu zece s-au curăţit? Dar ceilalţi nouă unde sunt ? Cum de nu s-au aflat să se întoarcă, ca să dea slavă lui Dumnezeu?” (Luca 17,17-18).

La fel se poate spune şi despre creştinii care prin Sfântul Botez s-au curăţit de lepra păcatului şi care se îndestulează cu celelalte binefaceri dumnezeieşti, dar nu se întorc să dea slavă lui Dumnezeu: oare nu toţi au aflat din proprie cercare marea lucrare a bunătăţii lui Dumnezeu şi nu fac cunoştinţă mereu cu celelalte bunuri trimise de către El? Şi atunci, de ce nu se întorc toţi către Dumnezeu cu inimă recunoscătoare şi nu îi dau slavă? Cum de nu s-au aflat să se întoarcă, ca să dea slavă lui Dumnezeul Dimpotrivă, tot acolo stă scris despre samarineanul cel recunoscător că el, „văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pre Dumnezeu, şi a căzut cu faţa la picioarele Lui (ale lui Hristos), mulţumind Lui” (Luca 17, 15-16). Nici acum inima recunoscătoare nu trece sub tăcere facerile de bine dumnezeieşti, ci se întoarce spre Dumnezeu, de la Care le dobândeşte, îl slăveşte cu mare glas şi cade cu faţa la pământ înaintea Lui, dându-I laudă.

5) De aici vedem cum este orbit de păcat omul. Pe un om care-i face bine îl iubeşte, îl cinsteşte şi-l proslăveşte, deşi orice primeşte de la acela, tot al lui Dumnezeu este -
dar pentru Dumnezeu, prin ale Cărui bunătăţi „trăieşte, mişcă şi este” (Faptele Apostolilor 17, 28), nu face acest lucru. Orice zidire a lui Dumnezeu îl laudă şi îl proslăveşte
pe Ziditorul său. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmii 18, 1); soarele, luna şi stelele îl proslăvesc pe Dumnezeu cu lumina lor; păsările, zburând în văzduh, îl cântă şi îl proslăvesc pe Dumnezeu; pământul cu roadele sale şi marea cu cele ce trăiesc şi se mişcă într-însa îl laudă pe Domnul: pe scurt, toată zidirea face cuvântul şi
porunca lui Dumnezeu, şi astfel îl laudă pe Domnul lor (Psalmii 148, 1-13).

Omul, asupra căruia bunătatea dumnezeiască s-a revărsat mai mult decât asupra tot restului zidirii, pentru care au fost făcute cerul şi pământul, pentru care însuşi Dumnezeu S-a arătat şi a vieţuit pe pământ - omul, zic, făptură înţelegătoare, acoperită de binefacerile dumnezeieşti, nu vrea să-L laude pe Dumnezeu şi să-I mulţumească Domnului, Ziditorului şi Făcătorului său de bine. Iată în ce chip nenorocit îl orbeşte pe om păcatul!

6) Iarăşi vedem cât de mare este bunătatea dumnezeiască din faptul că El rabdă atât de mult nerecunoştinţa omenească - şi nu numai că o rabdă, ci nu încetează a face
bine până şi vrăjmaşilor Săi: „că face să strălucească soarele peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45).

7) Nerecunoştinţa noastră, creştine, nu-L vatămă pe Dumnezeu, ci pe noi ne vatămă. Fie că e hulit, fie că-i lăudat, soarele tot soare rămâne, la fel străluceşte si Ia fel
trimite razele sale, şi astfel nici hulirea nu-l micşorează, nici lauda nu înmulţeşte lumina lui: nici noi, dacă II iubim pe Dumnezeu, II cinstim, II lăudăm şi îi mulţumim,
nu-I adăugăm slavă, ci tragem folos pentru noi înşine, şi dacă nu-L iubim, nu-L cinstim, nu-L lăudăm sau chiar îl hulim, nu îi împuţinăm Lui slava, ci ne vătămăm pe noi
înşine. Pentru că slava lui Dumnezeu nu se poate înmulţi, nici împuţina, întrucât El este atotdesăvârşit şi nesfârşit atât în însuşirile Sale cât şi în slava Sa, şi ca atare nu-I putem adăuga slavă prin recunoştinţa şi lauda noastră, nici nu i-o putem micşora prin nerecunoştinţa şi hula noastră, ci prin cele dintâi ne aducem folos nouă înşine, iar
prin cele din urmă ne vătămăm şi ne dăm pierzării.

Soarele luminează tuturor: cine vrea să se folosească de lumina lui îşi deschide ochii şi o face, dar soarelui nu i se adaugă nimic prin faptul acesta; iar cine îşi mijeşte ochii şi nu vrea să se bucure de lumină nu-l vatămă pe soare, ci pe sine însuşi se vatămă. Şi bunătatea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor: cine o simte şi mulţumeşte lui Dumnezeu îşi aduce folos prin recunoştinţa sa sieşi; cine n-o simte şi nu-i dă mulţumită Făcătorului de bine aduce vătămare sieşi, nu lui Dumnezeu. Căci pe un om de acest fel, care nu arată recunoştinţă faţă de El, Dumnezeu îl lipseşte cu dreaptă judecată de harul Său, şi astfel omul, rămânând fără ajutorul harului dumnezeiesc, este ca un orb şi umblă ca în beznă, păcătuieşte şi nu simte, şi cade în tot mai mari păcate, nevăzând pierzarea în care va să se prăbuşească la fel cum orbul nu vede groapa.

Aşa se face că creştinii nerecunoscători sunt mai răi chiar şi decât păgânii, deoarece păgânii cu bun simţ fug de păcatele pe care cutează să le facă creştinii fără frica
lui Dumnezeu, cum ar fi: tâlhăria, răpirea, lăcomia, nedreptatea în judecăţi, viclenia, amăgirea, nerecunoştinţa şi celelalte de acest fel. Acesta este rodul nerecunoştinţei,
rodul nesimţirii şi al pierzării! Cu vrednicie şi cu dreptate este dispreţuit şi părăsit de Dumnezeu omul ce II dispreţuieşte. Drept aceea, creştinii sunt datori a se păzi de nerecunoştinţă cu cea mai mare străşnicie, pentru că ei s-au învrednicit şi se învrednicesc de mila lui Dumnezeu mai mult decât tot restul zidirii şi mai mult decât ceilalţi
oameni.

SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK

Fragment din cartea "ÎNDATORIRILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI", Editura Sophia

Cumpara cartea "ÎNDATORIRILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI"

 

• Multumirea si recunostinta
  Publicat in : Religie
• Recunostinta, floare rara si aleasa
  Publicat in : Duminica a 29-a dupa Rusalii
• Recunostinta, floare rara
  Publicat in : Religie
• Imnul de recunostinta catre Dumnezeu
  Publicat in : Ioan Iacob Hozevitul

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: