Să crezi cu tărie că nici răutatea pe care o ai întru tine de la diavolul, nici propria ta răutate nu biruieşte şi nu va putea birui vreodată negrăita şi nemărginita bunătate a lui Dumnezeu. Mare este răutatea cea diavolească dintru tine, dar nemărginit mai mare este bunătatea Domnului. Drept aceea, atunci când te încearcă, fără a voi, îndoiala, puţina credinţă, hula, răutatea, zavistia, zgârcenia, iubirea de arginţi ori făţărnicia, roagă-te Domnului cu nădejde, încredinţat fiind că bunătatea lui Dumnezeu este fără de margini şi Se va întoarce cu milostivire către tine dacă te vei lepăda de răutate.

Fă bine de bunăvoie celui sărac, fără a-l bănui ori a te îndoi de dânsul şi fără a-i pune întrebări răutăcioase, cunoscând că în persoana săracului îi faci bine însuşi lui Hristos, după cum este scris: „întrucât aţi făcut bine unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie mi-aţi făcut.” [Matei 25, 40) Să ştii că milostenia ta va fi întotdeauna neasemuit mai neînsemnată faţă de acest om, care este fiu al lui Dumnezeu. Milosteniile tale nu sunt decât pământ şi cenuşă, căci orice milostenie materială trebuie să fie însoţită şi de o milostenie sufletească: de mângâiere şi de dragoste frăţească şi nefaţarnică faţă de aproapele. Nu-l face să se simtă îndatorat pentru milostenia ta şi nici nu te purta cu trufie. „Dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie (...) dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună.”

Ai grijă ca milostenia ta materială să nu rămână fără de preţ, nefiind însotită şi de o milostenie pornită din suflet. Să ştii că în ziua judecăţii Stăpânul va cerceta şi faptele tale cele bune. Aminteşte-ţi că cerul şi pământul au fost zidite pentru om, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, păstrate în ceruri” (I Petru 1,4). Pentru oameni, Dumnezeu-Tatăl nu Şi-a cruţat pe singurul Său Fiu, ci L-a dat morţii pentru a noastră mântuire. Din pricina răutăţii noastre ne împiedică diavolul să săvârşim faptele cele bune.

Când sunt rostite cu credinţă şi cu simţire, cuvintele rugăciunii sunt asemenea ploii ori a ninsorii. Fiecare dintre ele cuprinde întru sine propria sa putere şi propriul său rod. Stropii de ploaie şi fulgii de zăpadă, toţi laolaltă şi fiecare în parte, adapă pământul, care capătă putere şi aduce rod. Intocmai şi cuvintele rugăciuni, această ploaie duhovnicească: fiecare în parte adapă sufletul, care se întăreşte si aduce roadele faptelor celor bune, împreună-lucrătoare cu Duhul Sfânt, mai cu seamă atunci când sunt însoţite şi de o ploaie de lacrimi.

Milostenia omenească este bănuitoare: parcă i-ar fi frică să nu dea celui ce are sau să nu dea prea mult. Milostenia Domnului însă nu este aşa: „Bun este Domnul cu toţi, şi îndurările Lui peste toate lucrurile Lui.” (Psalmul 144, 9) „Căci celui ce are - zice Domnul - i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are se va lua.” (Matei 25, 29)

Atunci când te rogi, nu face voia trupului celui trândav: nu te grăbi! Trupul, istovit şi împovărat de săvârşirea lucrării celei sfinte, se zoreşte să sfârşească mai degrab rugăciunea, ca să-şi afle răgaz sau să se îndeletnicească cu treburile rele lumeşti de fiece zi.

Fie ca simplitatea să te însoţească în toată vremea şi în tot locul! Fii simplu mai cu seamă întru cele ale credinţei, nădejdii şi dragostei, întrucât Dumnezeu este fiinţă simplă, Unime pururea slăvită, iar sufletul nostru este, de asemenea, simplu. Trupul se împotriveşte sufletului atunci când îi facem pe plac. De pildă, când ne resfătăm cu mâncăruri alese şi bem peste măsură, făcând aceasta de plăcere, când ne distrăm şi îndeobşte când ne lăsăm pradă trupului, facându-l să precumpănească asupra sufletului.

Cât de desluşit se deosebeşte întru noi, pe de o parte Duhul binelui, al păcii, al liniştii, al bucuriei şi al luminii - Duhul cel de viaţă dătător -, iar pe de altă parte, duhul răutăţii, al strâmtorării, al întristării, al deznădejdii şi al întunericului - duh care ucide sufletul. Cel dintâi este Duhul lui Dumnezeu, prin Care trăim şi aspirăm duhovniceşte, ne mişcăm şi viem; celălalt - duhul răului, al Satanei.

Dumnezeul dragostei este neschimbător. Se cuvine, dar, ca şi noi să fim neschimbători şi statornici în dragoste: „Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13, 8) Lipsa dragostei şi ura - sau chiar şi numai nepăsarea şi dispreţul - vin de la diavolul.

Fiece cuvânt al Stăpânului este viaţă duhovnicească sau materială, căci Domnul este Cel ce este şi Ziditorul. Stăpânul, Domnul Dumnezeu, este atotputernic, fiind Duh nemărginit, putere fără de hotar şi înţelepciune desăvârşită. Şi fiece gând al Său este sau se poate face de îndată, după a Sa voie, faptă ori poate prinde viaţă.

Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură şi s-a înconjurat de înlesnirile vieţii: va ocoli orice strâmtorare, petrecând în desfătări, şi nu se va deprinde cu răbdarea. Cu toate acestea, întreaga viaţă a creştinului este petrecută în strâmtorări, căci străbate o cale îngustă şi plină de necazuri şi are de purtat o cruce care cere lepădare de sine şi răbdare fără de margini. Drept aceea, nevoitorule, nu umbla după un trai lesnicios şi nu îndrăgi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, Purtătorul Crucii! Deprinde-te a răbda strâmtorările! „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am” (Filipeni 4, 11), zice Apostolul. Nefericit este şi cel ce iubeşte podoabele şi caută a-şi împodobi trupul cu ele. El nu se va mai osteni să-şi împodobească aşa cum se cuvine sufletul, prin credinţă, dragoste, blândeţe, smerenie, adevăr şi răbdare. Nefericit este, de bună seamă, şi cel ce umblă după podoabele pe care le aduc cu sine cinstirile. Unul ca acesta se va preface într-un idol netrebnic şi, asemenea lui Nabucodonosor, se va trufi înaintea celor ce nu se bucură de cinstea sa, cerându-le să i se închine. Frumuseţea însă nu stă în podoabe. Chiar şi noi, bărbaţii, ne-am făcut asemenea femeilor: umblăm după tinichele, gătindu-ne cu ele ca şi cu nişte idoli, fără a cugeta la chipul în care ne putem împodobi lăuntrul nostru, şi părăsim cu desăvârşire cămara cea dinlăuntru şi cortul sufletului nostru. Nefericit este cel ce iubeşte graba. Se va poticni fără de încetare, va avea de înfruntat nenumărate strâmtorări şi necazuri sufleteşti din pricina grabei sale şi se vor ivi nu puţine prilejuri de a se mânia. Nefericit este şi cel ce s-a împătimit după mâncare şi băutură şi cugetă doar la chipul în care se poate îndestula şi-şi poate împlini poftele.
Când va începe să slujească Domnului, îşi va da seama că dacă ne alipim inima de ele, mâncarea şi băutura se fac ca o povară pentru trup, iar pentru suflet durere şi pieire, în vreme ce omul se poate îndestula cu hrană foarte puţină şi foarte simplă.

Sufletul omului este simplu, asemenea duhului. Pentru aceasta trebuie să fie simplu şi în dragoste, adică să-L iubească pe Dumnezeu ca pe Cel căruia îi datorează viaţa, iar pe om ca pe sine însuşi, ca pe aproapele său. De cele ale lumii acesteia să nu se alipească nicicum, niciodată, căci acestea nu-i sunt înrudite şi tocmai din această pricină pătimeşte sufletul atunci când se alipeşte de ele.

Fiece cuvânt al Sfintei Scripturi, fiece cuvânt al dumnezeieştii Liturghii, Utreniei, Vecerniei şi fiece cuvânt din rugăciunile ce se rostesc la Sfintele Taine şi ierurgii cuprind întru sine o putere deosebită, asemenea semnului cinstitei Cruci de viaţă făcătoare. Un astfel de har îi este propriu fiecărui cuvânt grăit în Biserică, datorită Cuvântului celui ipostatic al lui Dumnezeu întrupat, Capul Biseririi, Cel ce sălăşluieşte în Biserică. O putere proprie are şi tot cuvântul cel cu adevarat ziditor, mulţumită Cuvântului lui Dumnezeu celui simplu, care pe toate le implineşte. Cu câtă luare-aminte, evlavie şi credinţă se cade a rosti fiece cuvânt! Căci Cuvântul este însuşi Făcătorul-Dumnezeu, iar prin Cuvânt toate au fost aduse intru nefiinţă la fiinţă.

Numim Sfintele Taine daruri dumnezeieşti, pentru că Domnul ni le dăruieşte fără a aştepta vreo plată de la noi şi fără a fi vrednici de ele. In loc să ne pedepsească pentru nenumăratele noastre fărădelegi, pe care le săvârşim în fiece zi, în fiece ceas şi în fiece clipă, şi să ne dea morţii celei duhovniceşti, Domnul ne dăruieşte prin Sfintele Sale Taine iertare şi curăţire de păcate, sfinţire, pace puterilor noastre duhovniceşti, tămăduire şi sănătate sufletului şi trupului şi tot binele, ţinând seama numai de credinţa noastră.

Dacă Stăpânul se dă nouă fără de plată, în fiece zi, pe Sine însuşi spre mâncare, dăruindu-ne dumnezeieştile Sale Taine, nu se cuvine oare să dăruim şi noi, fără de preget şi fără de plată, din bunătăţile cele pieritoare - bani, mâncare, băutură ori îmbrăcăminte - celor ce ne cer? Şi pentru ce să ne supărăm pe cei ce mănâncă din pâinea pe care o primesc de la noi fără de plată, de vreme ce noi înşine ne împărtăşim fără de plată cu hrana cea veşnică şi fără de preţ - Trupul şi Sângele Domnului? „De la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.” (Luca 6, 30)

Petreci în casa lui Dumnezeu, într-o lume minunată, bucurându-te fără de plată de toate darurile bunătăţii şi mărinimiei lui Dumnezeu, care îţi sunt dăruite cu îmbelşugare de la natură, tot fără de plată. Petreci în casa lui Dumnezeu, în Biserică, în obştea celor mântuiţi, bucurându-te de toate darurile harului, spre a ta mântuire. Drept aceea, pe cât îţi este cu putinţă, nu pregeta nici tu în a face bine fratelui tău. Fii bun chiar şi cu cei nemulţumitori şi răi, ca să poţi fi „fiu al Celui Preaînalt” (cf. Luca 6, 35). Primeşte pe toată lumea cu bucurie în casa ta, cunoscând că şi tu trăieşti, fără a da ceva în schimb, în casa lui Dumnezeu, în acea casă a lui Dumnezeu duhovnicească şi sobornicească, care este Biserica, cea care te pregăteşte pentru viaţa cea veşnică. Ospătează-i cu bucurie şi fără a le cere nimic în schimb pe cei ce vin în casa ta şi nu uita că şi tu te ospătezi în fiece zi de la masa Stăpânului, cu însuşi preacuratul Său Trup şi Sânge.

Te întrebi: Ce mă fac cu inima mea? Bate împotriva a tot ceea ce este adevărat şi sfânt. Se slăbănogeşte din pricina necredinţei tocmai atunci când i se cere credinţă nezdruncinată, se leapădă când ar trebui să păzească credinţa până la moarte şi nu se cutremură, ci este gata chiar să şi râdă când ar trebui să se înspăimânte şi să se cutremure. Ce mă fac? Ce să mă fac oare cu inima mea?, te întrebi.

Mărturisesc cu tărie, o dată pentru totdeauna, ca pe un adevăr nestrămutat, că inima ta este minciună şi reazem al minciunii - „tot omul este mincinos” (Psalmul 115, 2). Insă tot ceea ce se află în Biserică, de la cuvântul lui Dumnezeu până la cea mai scurtă rugăciune, adevăr este, căci Biserica lui Dumnezeu este „stâlp şi temelie a adevărului” [I Timotei 3, 15), ca una ce este zidită pe piatra de temelie - Hristos, Cel ce este Adevărul - şi este însufleţită şi călăuzită în veci de Duhul cel Sfânt - Duhul Adevărului.

Biserica este calea cea mai lipsită de primejdie ce duce către viaţa cea veşnică. Urmeaz-o neabătut şi vei ajunge în împărăţia cerurilor. Iar dacă te vei abate la vreo răspântie din pricina trufaşei conştiinţe de sine ori a necredinţei tale, va fi numai din vina ta, căci te vei rătăci şi vei pieri. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa [loan 14, 6)

Diavolul se sălăşluieşte neîndoielnic în inimile a foarte multor oameni sub chipul nepăsării, al slăbiciunii şi al lenevirii faţă de toată fapta cea bună şi folositoare, îndeosebi faţă de faptele credinţei şi ale evlaviei, cele care-i cer inimii luare-aminte şi trezvie, şi îndeobşte faţă de orice lucrare duhovnicească. Drept aceea, el robeşte inima omului prin lenevire, iar mintea prin istovire în vremea rugăciunii. Inima este astfel biruită prin nepăsare, răceală şi nesimţire atunci când se cuvine să săvârşească o faptă bună - de pildă, să ne milostivim spre cel aflat în suferinţă, să ajutăm pe cel aflat întru nevoi, să mângâiem pe cel cuprins de întristare, să învăţăm pe cel neştiutor, să-l aducem pe calea cea dreaptă pe cel rătăcit şi altele.

Pururea trebuie să-i purtăm de grijă inimii, să risipim dintru ea negura trândăviei şi nesimţirea cea împietrită şi să facem în aşa fel încât să ardă neîncetat întru ea credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele şi să fie gata pentru tot lucrul şi toată jertfa cea întru slava lui Dumnezeu şi mântuirea aproapelui. „La sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi, Domnului slujiţi.” [Romani 12, 11)

Diavolul îşi vădeşte sălăşluirea în inima noastră şi printr-o mânie nemăsurat de mare. Suntem uneori atât de vătămaţi de iubirea de sine, încât nu putem îngădui nici cea mai neînsemnată împotrivire ori să ni se pună în cale vreo stavilă, fie aceasta materială ori duhovnicească. Nu răbdăm să ni se spună nici măcar un singur cuvânt aspru ori grosolan, cu toate că tocmai atunci ar trebui să avem mai mare răbdare, când sufletul ne este împresurat de talazurile răutăţii şi ale nerăbdării.

„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.” [Luca 21, 19) „Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari, şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.” [Matei 7, 27) Ce se va întâmpla cu inima omului? Ce se va petrece cu omul, atunci când diavolul va revărsa asupra lui râurile cele mari ale ispitelor şi va sufla cu vânturile uneltirilor sale ? Dacă creştinul va sta neclintit pe acea piatră, care este Hristos, nu va cădea; dar de va sta pe nisipul judecăţii sale celei iubitoare de sine şi al patimilor, va cădea cu cădere mare. (cf. Matei 7, 24-27)

Oare nu însemnez Eu totul pentru tine, cel ce eşti zidit din ţărână şi împodobit cu chipul Meu? De ce te-ai putea alipi? Intru ce ai putea nădăjdui?

Este îndeajuns să-L avem în inima noastră, căci numai El ne este reazem în viaţă. Pentru aceasta s-a şi grăit: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4)

Nu te lenevi a te ruga cu osârdie pentru alţii şi dimpreună cu ei, la cererea lor ori din a ta voie, căci de vei face aşa, tu însuţi vei primi milă de la Dumnezeu, iar harul Său îţi va cuprinde inima, bucurându-te şi întărindu-te în credinţă şi în dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele. Cele pe care le grăiesc sunt cuvinte de adevăr aflate din cercare. De obicei, pentru ceilalţi nu ne rugăm cu râvnă, ci mai mult din vreo oarecare trebuinţă ori obicei, fără o deplină simţire a inimii.

Trebuie să ne silim însă a ne ruga din toată inima, cu mare credinţă şi îndrăznire, pentru a ne învrednici de mare şi bogată milă de la Dumnezeu, Cel îndurător şi Preadarnic. „Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cel ce se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încotro.” (Iacov 1, 6) Domnului - Părintelui nostru, al tuturor - îi este bineplăcut atunci când ne rugăm de bunăvoie, cu credinţă şi cu dragoste unul către altul, căci El este Dragoste, pururea gata a ne milui pe toţi pentru dragostea cea dintre noi.

Duhul Sfânt glăsuieşte: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi.” (Iacov 5, 16) Iată cât de bineplăcută îi este lui Dumnezeu rugăciunea cea lucrătoare a unuia pentru altul!

Când te rogi lui Dumnezeu, nu este cu putinţă a-ţi închipui în alt chip apropierea de Dânsul, fără numai că prin El respiri în fiece clipă, prin El te mişti, te luminezi şi dobândeşti mângâiere şi tărie - într-un cuvânt, trăieşti prin El, după cum grăieşte Scriptura: „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem... El dând viaţă tuturor şi suflare şi toate.” (Faptele Apostolilor 17, 28 şi 25) „Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta... Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta (...), te vei mântui.” (Romani 10, 8-9)

Creştinul trebuie să se roage pentru toţi creştinii întocmai cum se roagă pentru sine însuşi, aşa încât Domnul să le dăruiască sporire în viaţă şi întru credinţă, înţelepciune duhovnicească şi izbăvire de păcate şi de patimi. Din ce pricină oare? Pentru dragostea cea creştinească, care priveşte toţi creştinii ca fiind mădulare ale sale şi mădulare ale lui Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, al tuturor, acea dragoste care le doreşte celorlalţi ceea ce îşi doreşte sieşi şi se străduieşte prin toate căile să lucreze şi pentru alţii aşa cum lucrează pentru sine.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Fragment din cartea "Viata mea in Hristos", Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata mea in Hristos"

• Datorita bunatatii nu vedea rautatea
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre rautatea omeneasca
  Publicat in : Religie
• Rautatea soft si bunatatea aburinda
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: