O anumita indiferenta cu inconstienta a strabatut culoarele ecleziale

O anumita indiferenta cu inconstienta a strabatut culoarele ecleziale Mareste imaginea.

„Nu poţi pretinde neutralitate spirituală şi implicare civică în acelaşi timp"

Domnule Radu Preda, cum am ajuns aici, la o invalidare a unui referendum pentru care am reuşit să strîngem un număr-record de semnături, un număr enorm, nu numai pentru România, ci şi pentru UE?

Pe mai multe căi. în opinia mea, este sugestiv faptul că întreg procesul de articulare a iniţiativei de modificare a articolului constituţional, de strîngere de semnături, de predare către legiuitor, de lobby politic, de comunicare şi informare publică, de sensibilizare şi de mobilizare la votul final s-a aflat în mîinile (şi minţile) a foarte puţini oameni. La început au fost mai mulţi, dar după aceea, dacă am înţeles bine, rîndurile s-au rărit considerabil. De unde şi rezultatul: în ciuda unei baze uşor de organizat prin capi- laritatea parohială - care a permis, practic, strîngerea de semnături - în ciuda creditului moral şi instituţional dat de cele mai importante confesiuni creştine din România, eşecul nu a putut fi evitat. în orice caz, o lecţie despre cum nu se face un referendum, despre cum nu se formulează o întrebare, despre cum faci faţă unei mass-media mai mult decît ostile, dar şi despre dezangajarea propriului public.

E cineva de vină?

Oricît am încerca să evităm termenul, cred că este inevitabil. Da, există vinovăţii concrete. De la cele directe, ale „beneficiarilor" referendumului, la cele indirecte, ale celor care l-au boicotat. Contribuirea nemijlocită la eşecul unui exerciţiu de consultare populară nu este nici pe departe un act de bravură, oricîtă aroganţă s-a afişat, cît o vinovăţie, cel puţin morală, dacă nu chiar mai mult. Adică nici tu nu faci uz de un instrument democratic, dar nici pe alţii nu îi laşi, le picuri otrava îndoielii şi a nesiguranţei.
Dincolo de acestea, o problemă rămîne legislaţia în domeniu, neschimbată şi neactualizată de multă vreme, incapabilă să facă din referendum o cale sigură de exprimare a democraţiei participative. Acum, cit priveşte culpele din interior, nu pot decît să enumăr cîteva care mi-au sărit în ochi, fără ca în acest mod să indic vinovaţii.

Întîi de toate, slaba diseminare a mizei referendumului, a tematicii lui şi a implicaţiilor succesului sau insuccesului acestuia. Am aşteptat, dincolo de vocile personale ale unor ierarhi, o pastorală sinodală, care să lămurească, în preziua consultării, tema pusă în discuţie, falsele temeri, calomniile sau insinuările din spaţiul public. Nimic. Comunicatorii cauzei, oficiali şi mai ales neoficiali, au fost, în fapt, foarte puţini. Nu am văzut destui parohi, stareţi şi nici dascăli de teologie implicaţi. Dimpotrivă. O anumită indiferenţă şi inconştienţă au străbătut culoarele ecleziale pînă într-acolo încît la şedinţele de catedră din mediul universitar teologic, de pildă, de la început de octombrie, s-a discutat orice, doar despre implicarea profesorilor şi a studenţilor, nu.

E normal ca BOR să se implice în astfel de campanii?

Ce înţelegem prin astfel de campanii? A fost o consultare democratică prin a cărei temă eram interogaţi în dubla noastră calitate de cetăţeni şi oameni religioşi. In asemenea momente, nu poţi pretinde neutralitate spirituală şi implicare civică în acelaşi timp. Este o contradicţie în termeni, o schizofrenie. în esenţă, chestiunea ţine de cultura noastră politică insuficient dezvoltată, pentru a mă exprima eufemistic. Or, cîtă vreme prin „politică'' la noi se înţelege partizanatul partinic - scuze pentru această aparentă tautologie! -, adică sectarismul, a fi angajat civic va atrage mereu acuza de a te fi livrat unui grup de interese. Asta explică alăturarea abuzivă şi fundamental necinstită a cauzei referendumului intereselor insinuate ale coaliţiei de guvernare. De unde şi concluzia strîmbă, pocită, profund imatură politic şi inadecvată, pe care unii oameni cu angajament religios au tras-o: nu mergem să votăm pentru că nu vrem să cauţionăm puterea. Astfel am avut, la finalul zilei, două forme de dezangajare: a puterii, care, în contextul criticilor familiei politice europene a dat vizibil înapoi, şi a propriilor credincioşi, dezinformaţi şi debusolaţi. La care se adaugă, evident, boicotul de care am amintit deja. în acest context, doar foarte sumar descris, BOR s-a plasat ineficient: nu a comunicat cu baza - vezi lipsa pastoralei şi a indicaţiilor limpezi către slujitorii altarelor -, nu s-a delimitat de tentativa, parţial reuşită, de deturnare politică a cauzei, care se plasează, prin anvergura ei, dincolo de politic, nu a dat semnale clare către laicat, a comunicat doar pe propriile canale, fără să intervină argumentativ şi în discursul mediatic mai larg, nu a contracarat lectura antireligioasă a campaniei de boicotare a consultării populare şi nu a venit cu propria promovare pe piaţă. Pe scurt: în ciuda multiplelor posibilităţi, BOR a făcut uz doar de cîteva, onorabile, dar, repet, ineficiente. S-a „implicat" limitat, ceea ce s-a văzut cu ochiul liber, de la mare distanţă.

„Avem un deficit de încredere a clerului faţă de laici"

E un eşec total sau există şi o parte plină a paharului? înainte de orice, să nu ne pierdem în paradoxuri şi gongorisme de tipul „succesului nedeplin"! Să nu ne amăgim. A fost un eşec din care avem obligaţia să învăţăm, să corectăm anumite metehne, să pricepem tendinţele lumii în care trăim, să ne reformulăm discursul şi, generic vorbind, să ne recalibrăm social-teologic. Doar în urma acestor consecinţe înţelese şi asumate ca atare, eşecul se poate transforma, ca orice criză, în şansă. Aceasta ar fi partea plină a paharului: împăcarea cu situaţia de fapt, nemijlocit şi nefardat pusă în faţă, şi regîndirea locului şi rolului pe care îl avem în societatea românească de azi. asaltată de un val „progresist", neomarxist, dar şi de demonii unui trecut recent, insuficient prelucrat şi asumat. Şi încă ceva: faptul că au fost mai multe voturi decît semnături reprezintă, totuşi, un indiciu că, pe fundalul unei implicări reale, demersul ar fi avut în chip real alt deznodămînt.

Ce rol va juca de acum încolo BOR în relaţia cu Statul?

Statul, tot generic vorbind, ar comite o gravă eroare să tragă pripit concluzia că Biserica majoritară sau cultele în general, după eşecul referendumului, ar reprezenta un actor social slab, nereprezentativ, pe care poţi sau chiar merită să îl ignori. Nu cred că, pentru moment, cineva cu scaun la cap va milita pentru schimbarea bruscă a paradigmei relaţiei BOR/culte cu statul. Asta nu înseamnă că, pe termen mediu şi lung, nu vor trebui reluate anumite principii, rediscutate practici dovedite păguboase, redefiniţi anumiţi termeni. O viaţă religioasă liberă de ingerinţele statului înseamnă, la urma urmelor, o societate mai vie, mai dinamică. Prin forţa simetriei, libertatea de iniţiativă pe verticală nu poate să nu aibă consecinţe şi pe orizontală.

Neoprotestanţii au venit în număr foarte mare la vot. Este un indiciu că ortodoxia majoritară treceprintr-o criză?

Bună întrebare! Dincolo de virtuţile organizatorice, de disciplina colectivă a minorităţilor, religioase şi etnice deopotrivă, cifrele indică un fapt pe care l am analizat cu aproape două decenii înainte şi asupra căruia nu încetez să atrag atenţia: în Biserica noastră avem un deficit de încredere a clerului faţă de laici. Este ca şi cum patronatul ar suspecta fundamental şi consecvent propriii angajaţi, ca şi cum politicienii ar dispreţui alegătorii sau serviciile secrete pe cetăţenii în slujba cărora, la urma urmelor, se află şi din banii cărora trăiesc şi îşi îndeplinesc mandatul. Comparaţiile nu sînt deloc întîmplătoare, pentru că ele trimit la marile probleme de coeziune, care grevează dezvoltarea organica a societăţii româneşti în postcomunism. Chiar şi la trei decenii de la căderea simbolică a dictaturii proletariatului, reflexele din timpul totalitarismului sînt încă foarte prompte. în ceea ce priveşte viaţa bisericească, ierarhia nu are încă încredere în laici pentru că nu ştie cu cine are de-a face. Exact ca în vremurile suspiciunii generalizate, cu cît responsabilitatea este mai compactă, cu atît riscul de deturnare este mai mic. Strategia cetăţii asediate s-a transformat însă, după 1990, într-un sindrom care, iată, ne costă. Revenind la rolul terapeutic al crizei, eşecul referendumului şi profilarea la orizont a unor viitoare provocări ar trebui să ne determine să reconsiderăm ecleziologia practică, maniera nemijlocită prin care Biserica lui Hristos lucrează în lume.

„O Românie cu viaţă religioasă robustă înseamnă, în fapt, o ţară mai bună, mai pregătită pentru a se apăra şi pentru a-şi pune în aplicare propriul vis"

Referendumul acesta reprezintă aşadar un punct de cotitură pentru laicatul ortodox. Ce credeţi că au de făcut laicii şi clericii de acum încolo?

Multe! In orice caz, nu „reforme", ci doar reveniri actualizate la practici pe care Biserica lui Hristos le-a exersat timp de secole. Evident, ar trebui corectate unele mentalităţi articulate şi sedimentate în modernitate, dintre care cea mai importantă, prin efectele pe care le produce, este însăşi încadrarea laicilor în categoria „agenţilor" lumii în Biserică, iar nu considerarea lor, ecleziologic vorbind, în definiţia mărturisitorilor Bisericii în lume. Ruptura aceasta între noi (clerici) şi ei (laici) este otravă letală pentru comunitatea de credinţă. Toxicitatea unui asemenea raport se vede şi în altă simetrie, la fel de periculoasă: în timp ce clerul se înstăpîneşte abuziv asupra organismului eclezial, în dispreţ total faţă de învăţătura Fondatorului şi Tradiţia ulterioară, laicatul se distanţează, raportîndu-se doar superficial la slujitorii misterului, de unde şi paradoxul trist al credinţei în Dumnezeu coabitînd cu neîncrederea faţă de preoţii Lui. Pentru unii, Biserica este instituţie, exagerat de formalizată, în vreme ce pentru ceilalţi este mediu, spaţiu aproape imaterial prin care trecem, „rezolvîndu-ne“ chestiunile cereşti. O asemenea abordare falsă, din două direcţii în acelaşi timp, slăbeşte pe termen lung calitatea intrinsecă a întrupării pe care Biserica o prelungeşte pînă la A Doua Venire. Fenomenul nu este nou, dovadă aplecarea asupra subiectului clerici-laici a majorităţii sinoadelor locale şi ecumenice, dar şi a Sfinţilor Părinţi sau teologilor moderni. La urma urmelor, tematica aceasta este esenţială nu doar pentru sănătatea comunitară a oamenilor motivaţi religioşi, ci ea reprezintă un exerciţiu de democraţie înţeleasă ca armonie a rolurilor, iar nu ca permanentă şi devastatoare luptă pentru înlocuirea unora de către alţii. O Românie cu viaţă religioasă robustă înseamnă, în fapt, o ţară mai bună, mai pregătită pentru a se apăra şi pentru a-şi pune în aplicare propriul sau vis.

Cristian Curte

Fragment din cartea "Socul referendumului", Editura ROST

Cumpara cartea "Socul referendumului"

Pe aceeaşi temă

27 Noiembrie 2019

Vizualizari: 255

Voteaza:

O anumita indiferenta cu inconstienta a strabatut culoarele ecleziale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE