Odată, câţiva monahi au mers la avva Iosif, la Panefos, cu scopul de a-l întreba cum trebuie să se poarte faţă de fraţii care vor veni la ei, ca să fie găzduiţi alături de ei, şi dacă trebuie să se comporte cu îngăduinţă şi familiar. Şi, mai înainte de a-l întreba, părintele a spus ucenicului său: „Fii cu băgare de seamă la ceea ce am să fac astăzi şi să nu te miri”.

Părintele a luat două pernuţe şi le-a aşezat, una în stânga şi alta în dreapta sa, şi a spus monahilor: „Luaţi loc”. Imediat după aceea, a intrat în chilia sa şi s-a îmbrăcat cu haine vechi, ca şi când ar fl fost un cerşetor, şi, ieşind de acolo, a trecut pe la ceilalţi monahi. Apoi, a intrat iar în chilia sa şi s-a îmbrăcat din nou cu hainele sale cele obişnuite. După care, ieşind iarăşi din chilie şi aşezându-se printre ei, aceia au fost nedumeriţi legat de ceea ce a făcut părintele.

Atunci, avva Iosif îi întrebă: „Aţi văzut ce am făcut?”. „Da”, zic aceştia. Şi îi întreabă părintele: „Cumva, aţi observat vreo schimbare datorită hainelor celor zdrenţăroase pe care le-am purtat?”.

„Nu”, zic aceştia. îi întreabă din nou părintele: „Cumva, aţi văzut vreo schimbare când am purtat hainele mele cele bune?”. „Nu”, au răspuns aceia. Atunci le-a spus părintele: „Deci, dacă am fost tot eu în ambele situaţii, şi nu m-am schimbat deloc, tot aşa trebuie să ne comportăm şi când îi întâmpinăm pe fraţi, conform cuvântului Sfintei Evanghelii,
căci trebuie să-i dăm Cezarului ceea ce este a Cezarului, iar lui Dumnezeu ceea ce-I aparţine lui Dumnezeu (Matei 22, 21). Deci, când este vreo vizită a fraţilor, să-i primim cu bucurie, iar când ne găsim singuri, atunci este nevoie să ne îmbrăcăm cu plânsul nostru, ca să rămână mereu înlăuntrul nostru”.

Iar monahii s-au minunat de cele ce au auzit, fiindcă cele ce aveau în inima lor aceleaşi le-a spus şi părintele, mai înainte de a întreba ei, şi astfel au plecat, slăvind pe Dumnezeu.

2. A spus avva Casian: „Odată am mers la un părinte în Palestina Egiptului şi, pe când ne găzduia el, a fost întrebat de noi din care motiv, în timp ce primeşte fraţi, nu păzeşte canonul postului, aşa cum a fost primit prin tradiţia monastică a Palestinei. Şi părintele a răspuns: «Postul este mereu cu mine, în timp ce pe voi nu pot să vă ţin mereu cu mine.

Postul, chiar dacă este ceva folositor şi necesar, totuşi, depinde de propria noastră alegere şi de dorinţa noastră de a posti. Insă, porunca dragostei trebuie să o împlinim obligatoriu, aşa cum o cere Legea lui Dumnezeu. Tot aşa, deci, când vă primesc pe voi şi pot să vă ospătez, slujesc, după datorie, pe însuşi Hristos. Şi când cu bine am să vă
conduc la plecare, abia atunci am să mă întorc la canonul postului. Fiindcă, aşa cum spune Sfânta Scriptură, prietenii mirelui nu post să postească, cât timp se află cu ei mirele; când îl vor lua dintre ei, atunci vor posti în acele zile»” (Mc. 2, 19-20).

3. A spus iarăşi părintele: „Odată am mers la un părinte şi ne-a pregătit ceva să mâncăm. Şi, dacă ne-am săturat, acela ne-a îndemnat să mai mâncăm, iar când eu i-am spus că nu mai putem să mâncăm nimic, acesta mi-a spus: «Eu, trebuie să-ţi spun că, atunci când au venit la mine nişte fraţi, ca să mă vadă, de şase ori am pus masa şi, în timp ce-i îndemnam să mănânce, mâneam şi eu cu ei, şi încă îmi mai era foame. Iar tu ai mâncat doar o singură dată şi te-ai şi săturat?»”.

4. Odată s-a dat poruncă la Schit să se postească şi, după aceea, să se facă Paştele. Dar s-a întâmplat totuşi ca unii fraţi din Egipt să meargă în vizită la avva Moise şi acesta să le pregătească puţină mâncare gătită. Şi, dacă vecinii au văzut fumul de la mâncare, au mers şi le-au spus clericilor de la Schit: „Iată cum Moise a părăsit porunca Părinţilor
şi a făcut mâncare gătită!”, iar aceia le-au spus: „Când va veni, noi o să-i spunem”. In sâmbăta următoare, a sosit şi avva la adunare, şi când clericii au văzut îndeaproape purtarea de ascet a lui Avva Moise, îi zic, în faţa tuturor: „Avva Moise, ai părăsit porunca Părinţilor, dar ai păzit porunca lui Dumnezeu”.

5. Un monah a mers două săptămâni la avva Pimen, după începerea Postului Mare, şi, după ce s-a spovedit de gândurile sale şi a simţit odihnă, îi spune părintelui: „Mai era puţin şi luam decizia să nu mai vin să vă văd astăzi, sfinte părinte”. „Şi din care motiv?”, întreabă părintele. Monahul îi răspunde: „Credeam, nu cumva, datorită Postului Mare,
să nu-mi deschizi”. Iar părintele îi zice: „Noi nu am fost învăţaţi să închidem uşa de lemn, ci doar pe cea a limbii”.

6. Un monah a spus lui avva Pimen: „Dacă-i dau fratelui meu puţină pâine sau altceva, demonii o să mă spurce, fiindcă vor spune că o fac din lipsă de nădejde în Dumnezeu”. Şi părintele îi zice: „Chiar dacă o faci din lipsă de nădejde în Dumnezeu, totuşi noi, la nevoie, trebuie să-l ajutăm pe fratele nostru”, şi i-a spus această pildă:

„Intr-o cetate locuiau doi oameni care erau agricultori. Unul dintre aceştia semăna, însă ţarina sa dădea doar puţine roade, şi acestea necurate. Celălalt era neglijent şi nici măcar nu semăna. Deci, când o să înceapă foamea, care dintre cei doi ţărani o să poată supravieţui?”. Monahul i-a răspuns: „Acela care a semănat şi a secerat puţin, chiar dacă şi lucruri necurate”. Atunci părintele îi zice: „Astfel, deci, trebuie să facem şi noi: să semănăm după putere, ca să nu murim de foame”.

7. Un monah a mers şi l-a întrebat pe acelaşi părinte: „Părinte, spune-mi un cuvânt, ca să-mi folosesc sufletul”, iar părintele îi zice: „Pe cât poţi, să-ţi faci lucrul de mână, ca să ai posibilitatea, din cele ce scoţi pe el, să-l ajuţi şi pe cel ce are nevoie, fiindcă, aşa cum este scris în Sfânta Scriptură, Milostenia şi credinţa noastră curăţă de păcate”. Atunci monahul îl întrebă: „Şi ce este credinţa?”. „Credinţa este, îi zice părintele, să faci milostenie cu smerenie”.

8. Odată, un monah a mers în vizită la un părinte, şi când a sosit vremea să plece, îi zice: „Avva, iartă-mă că te-am scos din rânduiala canonului tău”. Şi părintele îi răspunde, zicându-i: „Canonul meu este acela de a-ţi oferi odihnă şi să pleci de aici în pace”.

9. Un anahoret se nevoia lângă o obşte şi îşi ducea traiul cu un canon foarte aspru. Odată s-a întâmplat ca nişte monahi să treacă pe la obşte şi l-au silit să mănânce la altă oră decât era el obişnuit. După masă, monahii l-au întrebat: „Avva, nu te-ai întristat pentru ce s-a întâmplat?”. Iar acela le-a răspuns: „Supărarea mea va fi atunci când am să fac voia mea”.

10. Se povesteşte despre un părinte din Siria că locuia aproape de drumul care ducea în pustie, iar lucrarea slujirii sale era: la orice oră ar fi fost, când trecea pe acolo vreun monah, care venea din pustie, îi oferea cu dragoste găzduire şi odihnă. A trecut deci pe acolo şi un anahoret, iar părintele a vrut să-l ospăteze, însă acela nu a vrut să mănânce, zicându-i: „Eu postesc”. Părintele s-a întristat la acest refuz, şi-i zice: „Te rog să nu treci pe aici fără să iei seama la robul tău. Vino, dacă vrei, să ne rugăm împreună. Iată, în faţa noastră este un pom: cel care apleacă pomul, când va îngenunchea şi se va ruga, părerea aceluia să-i urmăm”.

Anahoretul a fost cel dintâi care a plecat genunchii şi s-a rugat, dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi a plecat genunchii şi părintele gazdă, şi imediat pomul s-a aplecat spre partea sa. Şi aşa au aflat şi au primit răspunsul pe care îl aşteptau, şi I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru toate lucrurile minunate pe care le descoperă robilor Săi.

11. Doi monahi au mers odată în vizită la un părinte, care obişnuia ca zilnic să nu mănânce nimic. Totuşi, când i-a văzut pe fraţi, cu multă bucurie i-a întâmpinat, zicând înăuntrul său: „Şi postul are plată, dar şi cel care are dragoste şi mănâncă alături de oaspeţii săi împlineşte două porunci: Una, fiindcă lasă deoparte voia sa, şi cealaltă: fiindcă împlineşte porunca lui Dumnezeu, odihnind prin ospitalitatea sa pe fraţii săi osteniţi de drum”.

12. A fost un părinte şi se nevoia în pustie, îndeajuns de departe de acest părinte, trăia şi un alt monah, maniheu (maniheii sunt eretici), care a fost preot, dintre cei care se numesc prezbiteri. Şi, într-o zi, aşa cum stătea el, a mers să-l vadă pe unul dintre adepţii săi şi a înnoptat alături de locuinţa sfântului părinte anahoret. Imediat l-a cuprins agonia, legat de ceea ce trebuia să facă: voia să intre în chilia părintelui şi să rămână peste noapte la el, însă acel părinte ştia că el este maniheu, şi se gândea ca nu cumva să nu-l primească sub acelaşi acoperiş. Aşa încât, strâmtorat, fiindcă se înnoptase de-a binelea, dar şi de faptul că se afla în pustie, a bătut la uşa părintelui. Acela i-a deschis şi l-a recunoscut, dar nu l-a primit cu multă bucurie, apoi l-a îndemnat să se roage împreună, după obiceiul monahilor, şi, după ce au cinat împreună, au mers la culcare.

Maniheul s-a gândit toată noaptea la primirea pe care i-a făcut-o monahul şi cu mirare zicea în sinea sa: „Cum de m-a primit, oare, acest monah, fără să bănuiască nici câtuşi de puţin că eu sunt maniheu? Intr-adevăr, acesta este omul lui Dumnezeu!”. Şi în zorii zilei a căzut la picioarele părintelui, zicând: „Sfinte părinte, de astăzi şi eu sunt ortodox”, şi a rămas de s-a nevoit alături de acel părinte.

13. Un monah, care se nevoia în Tebaida, avea harul de a sluji prin milostenie, şi oricărui avea nevoie îi dădea cele necesare. Odată s-a întâmplat să se afle într-un sat, ca să facă milostenie. Deci, a venit la el o femeie, cerându-i ajutorul, îmbrăcată cu haine foarte vechi. Văzând-o cu acele haine vechi, şi-a băgat mâna în buzunar, ca să-i dea îndeajuns de mulţi bani, dar a strâns mâna, fără să-şi dea seama, şi a scos doar puţini bani. Peste puţin timp a venit la el o altă femeie, de data aceasta care purta haine bune. Văzând-o bine îmbrăcată, a băgat mâna în buzunar şi a scos de acolo mulţi bani şi i-a dat. Apoi a întrebat, ca să afle cine sunt cele două femei, şi i-au spus: Cea care purta haine bune era dintr-o familie bogată, dar a căzut apoi în sărăcie, şi pentru rangul ei poartă hainele cele mai bune, iar cealaltă era văduvă şi nu era atât de săracă, însă se îmbrăca intenţionat cu hainele cele urâte pentru a părea săracă şi pentru a fi ajutată.

14. Un monah a avut un frate mirean, care era sărac, şi tot ceea ce scotea pe lucrul său de mână îi dădea lui, însă, pe cât de mult îi dădea el, pe atât de mult se cufunda fratele în sărăcie. Deci, monahul merge la părintele său şi-i mărturiseşte tot ceea ce se întâmpla cu el. „Dacă vrei să mă asculţi, de acum încolo să nu mai dai nimic fratelui. Spune-i doar: «Frate, când am avut ţi-am dat, acum şi tu, din tot ceea ce te ajută Domnul să scoţi din lucrarea ta, adu-mi şi mie», şi oriunde vei vedea vreun sărac sau străin să-i dai, rugându-l să se roage pentru acela”. Monahul a plecat şi a făcut aşa cum a spus părintele, şi, când a venit fratele său la chilie, a făcut exact aşa cum i-a poruncit părintele, iar acela a plecat foarte întristat.

Şi iată, în Duminica următoare, a adunat din grădina sa câteva verdeţuri mici, pe care i le-a adus fratele său, monahul, care le-a dus părinţilor şi i-a rugat să se roage pentru fratele său, cel care le-a adus. Şi, după ce şi fratele mirean a primit de lapărinţi binecuvântarea, a plecat din nou spre casa sa, în lume.

Peste câteva zile, fratele a adus iarăşi câteva verdeţuri şi trei pâini. Le-a luat din nou fratele său, monahul, şi a făcut la fel ca prima dată. Şi, dacă a luat din nou mireanul binecuvântare de la părinţi, a plecat spre lume.

Când a venit pentru cea de a treia oară, a adus multe lucruri bune de mâncat, vin şi peşte. Şi monahul, văzând toate acestea, s-a minunat şi i-a chemat pe săraci să-i ospăteze şi să aibă grijă de ei. Şi îi zice fratelui său: „Nu cumva ai nevoie de puţină pâine?”. „Nu, îi răspunde acela, fiindcă atunci când am luat de la tine, au intrat hoţii în casa mea şi mi le-au luat pe toate. Dar, în acea clipă când te-ai oprit să-mi dai, Dumnezeul meu le-a binecuvântat pe toate şi mi-a mai şi rămas”. Merge, deci, călugărul şi le spune toate acestea sfântului părinte, iar acela îi zice: „Nu ştii că milostenia monahului, făcută fratelui său mirean, este foc ce arde? Şi, în plus de asta, milostenia făcută din roadele muncii sale, muncă făcută cu trudă, îi este de folos, luând şi de la sfinţi binecuvântarea. Când face acest lucru, cu siguranţă are binecuvântarea lui Dumnezeu”.

15. Unul dintre Sfinţii Părinţi zicea: „De multe ori, unuia care face multe fapte bune, i se întâmplă să intre în el vicleanul şi să-i impună să facă lucruri ciudate şi observaţii amănunţite, încât să tragă din cele mai mici, şi fără de vreme, dorinţe ale sale şi astfel să-şi piardă plata pentru toate faptele cele bune pe care le face.

Cândva, stăteam în regiunea Oxirinului lângă un preot care facea multe milostenii. A venit, deci, la el o femeie văduvă şi i-a cerut puţin grâu, iar acela a zis: «Mergi şi adu-mi o cârpă să-ţi pun în ea puţin grâu». Aceea a mers şi i-a adus. Dar, de îndată ce preotul a văzut cârpa, a luat-o în mâini şi i-a spus: «Este foarte mare cârpa», şi văduva s-a
ruşinat. Şi când văduva a plecat, m-am apropiat de el şi i-am spus: «Sfinte părinte, ai vândut văduvei grâul?». «Nu, mi-a zis acela. I l-am dat drept milostenie». Atunci i-am zis: «Dacă tot grâul l-ai dat drept milostenie, de ce te-ai plâns de grâul pe care voiai să-l dai şi astfel ai facut-o pe văduvă să se ruşineze?»”.

16. Odată, un părinte stătea şi se nevoia alături de un alt monah, ca într-o obşte, şi părintele era foarte milostiv. Când a început foametea în zilele acelea, au început unii să vină la uşa lui, ca să primească milostenie. Şi părintele le dădea pâine tuturor celor care veneau la el. Văzând fratele acest lucru s-a neliniştit şi i-a zis părintelui: „Dă-mi partea mea de pâine şi cu a ta fa ce doreşti”. Părintele a împărţit pâinea şi nu s-a oprit să facă milostenie din partea sa. Auzindu-se, dar, că dădea tuturor, toţi alergau la el pentru a bate la uşă ca să primească pâine. Şi Dumnezeu, văzând intenţia sa bună, a binecuvântat pâinea şi aceasta nu se mai termina.

Intr-una din zile i s-au terminat pâinile fratelui şi a venit la părintele, zicând: „Avva, pentru că nu mai am alte pâini mici, ia-mă te rog cu tine, să locuim împreună”. „Să facem după cum vrei”, a răspuns părintele. Şi au locuit împreună din nou, ca la obşte. Şi, când a trecut vremea foametei, veneau pe la uşa sa doar cei săraci, care aveau nevoie de milostenie.

Intr-o zi, fratele a văzut că s-au terminat pâinile, iar la un moment dat vine un sărac. Atunci, părintele îi zice fratelui să-i dea o pâine săracului. „Părinte, nu mai este pâine”, îi zice acela. „Mergi înăuntru şi caută bine şi ai să găseşti”, îi spune părintele. Intră, deci, fratele înăuntru, caută şi vede cum cămara în care puneau pâinea era plină! Imediat ce a văzut aceasta s-a înfricoşat. A luat deci din pâini şi a dat săracului. Şi văzând credinţa şi nevoinţa părintelui, şi-a făcut cruce, slăvind pe Dumnezeu.

17. Au zis despre o fată tânără că atunci când i-au murit părinţii, rămânând orfană, s-a gândit ca din casa sa să facă un han pentru părinţii schitului. A stat aşa mult timp casa, primind în ea oaspeţi de la schit. Dar, după o vreme, când s-au sfârşit banii şi a început să ducă lipsă, s-au apropiat de ea diferiţi oameni destrăbălaţi şi au scos-o de pe drumul cel bun şi scopul pe care-l avea odată. A început, deci, să trăiască cu ei în desfrânări atât de mult încât şi-a dat trupul ei spre desfrânare.

Când au auzit acest lucru, părinţii s-au întristat foarte tare. L-au chemat deci pe avva Ioan Colov şi i-au zis: „Am auzit de acea soră că a apucat drumul cel rău. Iar aceea, când a putut ea, ne-a arătat dragostea pe care o avea faţă de noi. Acum trebuie şi noi să-i arătăm dragostea noastră şi să o ajutăm. Deci, fa efortul şi mergi să o găseşti pe ea, conform înţelepciunii pe care Dumnezeu ţi-a dat-o, şi zideşte-o pe dânsa duhovniceşte”.

A plecat, deci, avva Ioan şi a mers la casa fetei, şi-i zice portăresei: „Vesteşte-i, te rog, stăpânei tale că am venit”. Aceea i-a răspuns răstit, zicându-i: „Mergi cu bine, tu mai lipseai să o vezi! Voi aţi fost cei care i-aţi mâncat totul şi aţi adus-o la sărăcie”. Părintele a insistat: „Mergi să-i spui că am venit, fiindcă mult o să-i folosească această vizită a mea”. Iar copiii portăresei, zâmbind ironic, îi zic: „Şi ce doreşti să-i dai? Nu cumva doreşti şi tu să mergi cu ea?”.

A urcat portăreasa la aceasta şi i-a spus despre părintele. Şi aceea îi răspunde: „Aceşti monahi au multe slujiri de jur-împrejurul Mării Moarte şi găsesc mărgăritare”. S-a gătit, deci, foarte frumos, şi îi spune portăresei: „Cheamă-l sus”. Iar în timp ce avva intra în cameră, aceea a apucat de s-a aşezat pe pat. A venit atunci şi avva şi s-a aşezat lângă
ea. Şi, fixând-o cu privirea, îi zice: „De ce L-ai învinuit pe Iisus că ai ajuns aşa?”. Aceea, imediat ce a auzit, a îngheţat! Atunci, părintele şi-a coborât capul şi a început să plângă cu suspine. Aceea îlîntreabă: „Avva, de ce plângi?”. Acela şi-a ridicat pentru puţin capul, apoi l-a aplecat din nou şi, fără să se mai oprească din plâns, îi zice: „îl văd pe satana cum se joacă cu faţa ta, iar eu să nu plâng?”.

Cu aceste cuvinte a început să transpire cu broboane reci, şi îl întreabă uimită: „Părinte, există oare şi pentru mine pocăinţă?”. „Există”, îi răspunde acela. Atunci ea, hotărâtă, îi zice: „Ia-mă deci, şi du-mă unde doreşti”. „Să mergem”, îi zice părintele. Şi aceea s-a ridicat, aşa cum era, şi l-a urmat. Avva Ioan a observat că nimănui nu a poruncit sau nu a vorbit ceva despre casa ei, şi astfel s-a minunat de acest lucru!

Când au ajuns în pustie se înnoptase deja. Părintele i-a făcut o pernă provizorie din nisip, a închinat-o şi i-a zis: „Dormi aici”. A mers şi el mai încolo, la o distanţă anume,.şi-a făcut pentru sine o pernă din nisip şi, după slujba obişnuită, s-a întins pentru a adormi.

Pe la miezul nopţii părintele s-a trezit şi vede ceva, asemenea unui drum luminos, care pornea din cer, ajungând până acolo unde dormea tânăra. Şi i-a văzut pe îngerii lui Dumnezeu cum îi luau sufletul la cer. S-a sculat deci şi a mers alături de ea, a lovit-o uşor cu piciorul, dar aceea nu s-a mişcat. Şi parcă vedea cum moare. A căzut cu faţa
la pământ, rugându-se la Dumnezeu. Şi atunci a auzit un glas de sus, care spunea că acest ceas al adevăratei pocăinţe a fost mai primit de Dumnezeu, decât pocăinţa celor care o fac de ani de zile, dar nu arată lucruri vrednice de pocăinţa lor!

18. Cuvioasa Sara zicea: „Este bine ca cineva să facă milostenie, fiindcă, chiar dacă o face de ochii lumii, după aceea, încet-încet, vine şi frica lui Dumnezeu”. 

Fragment din cartea "Patericul pustiului", Editura Cartea Ortodoxa

Cumpara cartea "Patericul pustiului"

• Primirea strainilor
  Publicat in : Religie
• Ospitalitatea, raporturile cu strainii
  Publicat in : Editoriale
• Ospitalitatea
  Publicat in : Editoriale
• Ospitalitatea
  Publicat in : Pilda zilei

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: