Păcatul este o realitate metafizică, care înseamnă îndepărtarea omului de Dumnezeu și de viaţa veşnică, şi alegerea liberă a suferinţei şi a morţii. El poate fi definit ca o încălcare a legii dumnezeieşti, în mod conştient şi liber consimţită, sau o neîmplinire a voii lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile Sale.
Păcatul se săvârşeşte mai întâi în profunzimea spirituală a omului: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19), și se răsfrânge apoi, în mod direct, asupra stării fizice şi psihice, devenind o povară pentru viaţa întregii umanităţi. „Sufletul omului este o realitate compusă din mai multe puteri. Astfel, dacă o singură putere suflească este întinată de lucrarea păcatului, atunci, datorită unităţii sufletului, se împărtăşesc de întinăciune toate celelalte puteri” (Teoclit Dionisiatul, „Dialoguri la Athos”, Edit. Deisis, Sibiu, 1994, p. 17).
Sfinţii Părinţi definesc păcatul şi ca o „eroare de gândire”, deoarece rațiunea se întunecă și mintea nu mai gândeşte corect. Acest lucru se poate întâmpla fie din oboseală, fie din ignoranţă, fie din alte motive care pot să afecteze pe moment claritatea gândirii, unul dintre acestea fiind păcatul.
Despre păcat, Sf. Paisie Aghioritul spune că este precum un copac care îşi are rădăcinile lui înfipte în adâncul inimii omului, în timp ce ramurile lui pătrund până în oase. Cu cât ne apropiem de păcat cu atât ne îndepărtăm de Dumnezeu, şi cu cât omul se află mai departe de Dumnezeu cu atât este în afara Lui. În acest sens, păcatul este iubire faţă de duşmanul sufletului, diavolul, şi vrăjmăşie cu Dumnezeu. De aceea, Părintele Paisie adresează îndemnul: „Să plângem pentru păcatele noastre, nădăjduind întotdeauna în iubirea şi mila lui Dumnezeu. Să ne cercetăm continuu pe noi înşine, să ne pocăim pentru păcatele noastre şi să ne înfricoşăm de neputinţele noastre. Dar să nu ne pierdem, însă, nădejdea mântuirii!” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 50).
Păcatele care se repetă în timp se transformă în patimi. Patima este greu de tămăduit, întrucât devine o „a doua natură”, o obişnuinţă de zi cu zi. Lucrarea păcatelor şi a patimilor este la fel de distructivă şi duce în mod inevitabil la ruperea comuniunii dintre Dumnezeu şi om, la ruperea comuniunii dintre oameni, la îmbolnăvirea sufletului şi a trupului omului.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.