Pericopa evanghelică despre vindecarea paraliticului este o lectură care, ori de câte ori e citită, descoperă în adâncul nostru realităţi noi ale vieţii interioare. Una dintre întrebările care îi poate aduce omului pacea interioară şi care îl poate îmbogăţi existenţial este întrebarea adresată de Hristos:
Vrei să fii sănătos ? Vrei să te faci bine, să te vindeci? Se naşte în mod justificat în noi întrebarea: Bine, dar de ce întreabă Hristos asta? Există vreo situaţie în care omul care boleşte, suferă, mai ales de o boală grea, să nu-şi dorească vindecarea?
Am putea să răsturnăm întrebarea. Este sigur că toţi oamenii care suferă îşi doresc, la nivelul adânc al existenţei lor, vindecarea? Este sigur că toţi oamenii îşi pot dezvolta îndeajuns capacităţile şi posibilităţile procesului de vindecare? Nu există vreun răspuns de la sine înţeles şi nici nu este pe deplin clar din punct de vedere psihologic.
In cele mai multe tratate teologice se enunţă faptul că Hristos respectă libertatea fiecărui om şi de aceea nu vrea să săvârşească nici o minune fără consimţământul celui suferind. Nu spun că această încercare hermeneutică este greşită, dar simt că nu este singurul motiv pentru care Hristos insistă atât de mult asupra consimţământului bolnavului pe calea restaurării sale.
Hristos întreabă pentru că ştie că vindecarea ca fapt eminamente interior omului, fapt care îi transformă viaţa, nu este o procedură simplă. Adică nu este de la sine înţeles faptul că toţi oamenii, la nivelul adânc al sinelui lor, pot intra în această procedură a vindecării, nici măcar atunci când o cer cu insistentă.
De multe ori boala este mult mai dorită decât sănătatea. Mulţi oameni au învăţat, au fost educaţi să trăiască înrobiţi de acest rol al victimei, al nefericitului, al nenorocitului şi al neputinciosului. Vor să se simtă incapabili, aşa încât să nu se expună ameninţărilor vieţii, responsabilităţilor, durităţii, nesiguranţei ei. Preferă boala, problema, neputinţa, slăbiciunea, deoarece fără acestea ar fi nevoiţi să-şi asume propriul rol în viaţă, să se lupte cu coşmarurile interioare si exterioare. Si mulţi oameni dintre noi nu pot rezista la asta, n-au fost învăţaţi cu aşa ceva.
Este de neîndurat această angoasă, frica, panica pe care le provoacă aceste răspunderi, într-un cuvânt realitatea crudă numită viaţă. Cei mai mulţi oameni nu fac faţă răspunderii de a fi sănătos, de a fi bucuros sau fericit. „Aleg" nefericirea, dacă o putem numi opţiune, pentru că au învăţat să trăiască doar în acest fel. Aşa şi-au făcut prieteni. Aşa s-au căsătorit, aşa lucrează şi în general aşa clădesc un întreg sistem de relaţii şi legături.
Se prea poate să nu fie ei înşişi singurii vinovaţi. De cele mai multe ori nu ne alegem realitatea psihică proprie. Libertatea noastră e îngrădită din pruncie de experienţele psihice negative ale copilăriei. Tiparele bolnăvicioase de formare a personalităţii nu sunt nimic altceva decât modurile în care şinele a învăţat să supravieţuiască într-un mediu familial dificil, uneori chiar patologic. Sunt mecanisme de apărare care s-au format aşa încât să reziste în viaţă în mijlocul chinului subestimării, al violenţei şi al
abuzului fizic sau emoţional şi multor altor forme patologice de violenţă familială şi socială.
Dacă de-a lungul timpului nu ai învăţat alt mod de a trăi, de a supravieţui, mecanismele de apărare devin pe deplin a doua ta natură. Este înfricoşătoare lupta pe care mai târziu eşti nevoit s-o duci aşa încât să înveţi alte moduri prin care să poţi avea o viaţă şi o prezenţă socială substanţiale şi împlinite.
Hristos, prea bine cunoscând cele de mai sus, ne descoperă că boala întregeşte procedura restaurării, numai atunci când se schimbă felul nostru bolnăvicios de viaţă. Vindecarea de profunzime intervine atunci când viaţa noastră se schimbă, la fel şi modul nostru de a relaţiona cu persoane şi lucruri, cu şinele nostru, cu societatea, cu natura, cu viaţa însăşi. Altfel, rămânem la suprafaţa unei oarecare simptomatologii care nu dezvăluie întreaga dimensiune a bolii. In spatele fiecărei boli se ascunde un anume mod de viaţă.
Şi pentru că nu există viaţă omenească fără de păcat, adică fără eşecuri şi greşeli, din acest motiv toţi ne vom îmbolnăvi şi vom gusta paharul amar al suferinţei. Astfel că aceasta nu ne absolvă de răspunderea de a ne îngriji, conlucrând cu harul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte sănătatea noastră, depăşind chiar şi zestrea implicit traumatică a existenţei noastre.
Să nu uităm că în spaţiul Bisericii lucrurile nu rămân strict limitate la datele omeneşti, ci sunt definite teandric, dumnezeieşte şi omeneşte. Asta înseamnă că nu suntem
singuri în străduinţa de a ne vindeca. Există dimensiunea terapeutică a experienţei duhovniceşti, a harului lui Dumnezeu, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele lipsite le împlineşte.
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.