Ani de zile i-am urmat cuminte, la pas, dinspre cartierul unde stăteam în gazdă, dis-de-dimineaţa, în drumul spre Liturghie. Povesteam împreună, întârziindu-mi paşii cu fiecare atunci când capătul măturii lor mai prindea câte o hârtie, deseori invizibilă, în lumea cuprinsă între bordura ce-mi scăpa vederii şi o linie nebănuită, dar ştiută doar de ei. Uimiţi că popa stă de vorbă cu ei, uneori lăsau ustensilele de lucru şi treceau în sectorul celuilalt. Care stingea ţigara jenat de reverendă şi pleca mai departe împreună cu mine. Erau, pe-atunci, cam cum sunt eu acum. Oameni în plină maturitate de vârstă, aşezaţi şi cuminţi, povestind cu un dar ce-l invidiez încă. De la ei am aflat despre bolile familiilor, cum îşi ţin copii la şcoală, câtă dragoste şi ură văd zilnic, în ce fel reuşesc să fie vii, aşa de vii, dimineaţa, devreme, foarte devreme.

Am descoperit că sufletul lor este plin de bucurie şi sens, că nu sunt de lepădat ca prieteni şi că te poţi baza pe ei. Atât că, la vremea luminii din plină zi, nu-i recunoşteam uşor. Nu îi ştiam decât cu vesta reflectorizantă, cu galoşii lor târşiţi ca şi măturile, intr-un joc de du-te-vino uniform şi, recunosc, enervant pe când adăstam clipele dimineţii în căldura patului. Intre ei, câţiva nu-şi mai aduceau aminte să fi dormit vreo noapte cap-coadă de 10 ori 15 ani, pe-atunci. Mutat cu locuinţa, le-am dus dorul, până când, la o Bobotează, ne-am redescoperit la Cartierul lor general, unde nu călcase nimeni la stropit cu apă sfinţită. Ne-am recunoscut. Zâmbetul lor larg, bucuria de a ne ruga, liniştea smerită din vremea dialogului au fost semne că prieteniile legate la clipe grele sunt puternice. Intărite parcă de Dumnezeu ce stă ascuns în colţul dimineţii lumii.

I-am descoperit apoi în spital, bolnavi ori căutându-şi bolnavii, emoţionaţi şi fâstâciţi. Unora le-am botezat copiii, iar altora le-am înmormântat părinţii şi apropiaţii. Egali cu sine. Ca pendularea lor pe pământ, intr-un ritm numai de ei ştiut, deseori oprit de câte un pas de-al nostru ce nu merita, nu-i aşa, prăfuit. Pe ceilalţi, de pe maşini, îi vedem mai des, cocoţaţi, asemeni unor agenţi de pază, pe marginea maşinii lor, ca un soi de gimnaşti îmbătrâniţi de oboseală.

Guri mari, dar iubitori de ajutor, mereu aşteptând un cuvânt bun, o încurajare, un gest de curtoazie. Sau, de ce nu, la vreme de frig, o sticlă de vin... Au schimbat hainele de pe ei câteva firme, dar ei au rămas aceeaşi, oameni cu omenia atârnată de o muncă pe care, să recunoaştem, n-am face-o mulţi dintre noi. Râdeam mereu spunând că ei da, ei au haine de firmă. Pentru altele nici nu prea au timp, se ruşinează, trec printre noi convinşi că miros încă, înţepător ca gunoiul dat în fiert de căldură. Degeaba le spui că nu-i aşa, ei simt în ochii noştri groaza că-i recunoaştem. Râd mereu, spunându-le cât de mult semănăm uneori cu munca. Fiecare strângând rana aproapelui, excesul de bine, neputinţa de a conserva ori de a echilibra consumul. Rar, la o vreme, printre ei, nişte tineri cu hârtii, cu analize sofisticate, care s-au vădit false aşteptări economice pentru firmă, îi însoţesc. Devin sobrii, cuminţi, tăcuţi. Se simt bine între ei, prietenii dimineţii. Care ne dau, uneori, trezirea, aducându-ne aminte că unii încep zorii mai din zori.

Desigur că nu vor primi medalii şi nici nu vor fi invidiaţi pentru munca lor. Nu ştiu ce înseamnă salarizarea, în condiţiile în care nu vreau mulţi munca lor... Nu cred, personal, că se bucură de o prea mare recunoaştere socială. Dar trăiesc printre noi, sunt cei care ne ajută să evităm îngroparea în nimicurile noastre. Ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin. Poate merită, în valul de cercetare socială şi culturală în care ne trăim vieţile, să deschidem ochii pentru oamenii care ne menţin limita siguranţei deschisă. Ei trăiesc într-o cultură a imediatului care refuză eficienţa cu orice preţ. Sunt legaţi prin fire nevăzute de noi, depindem de ei cum depindem de multe dintre persoanele pe care nu le băgăm în seamă. Zilierii. Cei care-şi duc zilele, uneori greu, alteori foarte greu. Paginile acestea, scurt gând de respect. Pentru prietenii dimineţii.

Parintele Constantin Necula

Fragemnt din cartea "Acolo va fi si inima voastra...", Editura Andreiana - Arhiepiscopia Sibiului

Cumpara cartea "Acolo va fi si inima voastra..."

• Prietenia
  Publicat in : Editoriale
• Prietenia
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: