Problema sociala in Biserica Ortodoxa Orientala

Problema sociala in Biserica Ortodoxa Orientala Mareste imaginea.

Creştinismul este esenţial o credinţă socială. Există o veche zicere latină: unus Christianus nullus Christianus. Nimeni nu poate fi creştin cu adevărat ca şi o fiinţă socială şi izolată. Creştinismul nu este primar o doctrină sau o disciplină pe care indivizii o pot adopta pentru folosul şi îndrumarea lor personală. Creştinismul este tocmai o comunitate, Biserica. Cu privire la acest lucru există o continuitate evidentă între legământul nou şi cel vechi. Creştinii sunt „noul Israel". Toată frazeologia scripturii este foarte instructivă: Legământul, împărăţia, Biserica ca şi o „naţiune sfântă, un popor ales". Termenul abstract de „creştinism" are o dată mai trecută. Incă de la început creştinismul a fost orientat social. Toată fabrica existenţei creştine este socială. Toate tainele creştine sunt intrinsec „taine sociale", tainele întrupării. Cultul creştin este un cult corporat, „publica et comunis oratio", în fraza sfântului Ciprian. A construi Biserica lui Hristos înseamnă, prin urmare, a reconstrui societatea umană pe nişte baze noi.

A existat întotdeauna un accent puternic pe unanimitatea vieţii în comun. Unul dintre primele nume ale creştinilor a fost simplu „fraţilor". Biserica a fost o imagine creaturală modelului dumnezeiesc. Trei persoane, totuşi un Dumnezeu. In conformitate, în Biserică, mulţi vor fi integraţi într-un trup.

Bineînţeles toate acestea sunt, moştenirea comună a întregii Biserici. Totuşi, probabil, acest accent corporat a fost cu precădere puternic în tradiţia estică şi încă constituie etosul distinctiv al Bisericii Ortodoxe orientale. Aceasta nu înseamnă să sugerăm că toate aspiraţiile sociale ale creştinismului a fost realmente actualizate în viaţa empirică a estului creştin. Idealurile nu sunt niciodată realizate deplin; Biserica este încă in via şi trebuie să acceptăm eşecul serios al orientului pentru a deveni şi a rămâne cu adevărat creştini. Totuşi, idealurile nu trebuie trecute cu vederea. Ele sunt principiu] conducător şi puterea îndrumătoare a vieţii umane. A existat întotdeauna o viziune clară a naturii corporate a creştinismului în orient. încă există, după cum a fost de secole, un instinct social puternic al Bisericii orientale în ciuda tuturor implicaţiilor şi neajunsurilor istorice. Probabil aceasta este principala contribuţie pe care Biserica estică o poate face în convertirea contemporană cu privire la problemele sociale.

Biserica primară nu a fost doar o asociaţie voluntară pentru „scopuri" religioase. A fost o mai bine o Nouă Societate, chiar Noua Umanitate, un polis sau o politeuma, adevăratul oraş a lui Dumnezeu, procesul construcţiei. Fiecare comunitate locală a fost deplin conştientă de faptul că este membră într-un întreg universal şi inclusiv. Biserica este concepută ca şi o ordine socială independentă şi susţinută prin sine, o nouă dimensiune socială, un particular systema patridos, după cum se exprimă Origen. Chiar primii creştini s-au simţit, în ultimă instanţă, destul de afară din ordinea socială existentă, fiindcă pentru ei Biserica în sine a fost o „ordine", o „colonie a cerului" extra-teritorială pe pământ (Filip. 3, 20, traducerea lui Moffatt). Această atitudine este deplin abandonată atunci când imperiul a obţinut o înţelegere cu Biserica.

Atitudinea creştină primară a fost continuată în mişcarea monahală, care a crescut rapid tocmai în perioada reconcilierii permise cu lumea. Bineînţeles că monahismul a fost un fenomen complex, dar principala sa trăsătură a fost întotdeauna orientată social. Nu a fost atât un zbor din lume cât o străduinţă de a construi o nouă lume pe nişte baze noi O mănăstire a fost o comunitate, o „mică biserică" nu numai o comunitate de adoratoare, ci la fel de bine şi o comunitate muncitoare. S-a pus un mare accent pe muncă şi lenea era privită ca şi viciu grav. Dar trebuia să fie o muncă pentru scopul şi beneficiul comun. Acest lucru se poate spune deja despre comunităţile pahomiene în Egipt. Sfântul Pahomie predica „Evanghelia unei munci continue". Se spune despre el destul de bine: „aspectul general precum şi viaţa mănăstirii nu pot fi foarte diferite de cea a unui colegiu bine-organizat, a unui oraş sau campus" (Episcopul Kirck, Vederea lui Dumnezeu). Marele legislator al monahismului estic, Sfântul Vasile al Cezareei Capadociei (330-379), a fost adânc preocupat de problema reconstrucţiei sociale. El a privit cu o înţelegere gravă procesul dezintegrării sociale, care a fost atât de spectacular în zilele sale. Astfel, chemarea sa la formarea comunităţilor monahale a fost o încercare de a reaprinde duhul mutualităţii într-o lume care şi-a pierdut orice înţeles al coeziunii şi responsabilităţii sociale. In concepţia sa, omul era esenţial un „animal gregar" (koinonikon zoon), „nici primitiv şi nici iubitor de solitudine". El nu îşi putea împlini scopul în viaţă, el nu putea fi cu adevărat uman, decât dacă locuieşte într-o comunitate.

Monahismul, prin urmare, nu era un nivel înalt de desăvârşire, pentru câţiva, ci o încercare onestă de a conferi o dimensiune potrivită vieţii omului. Creştinii trebuiau să stabilească un model pentru o nouă societate cu scopul de a contrabalansa acele forţe dezintegratoare care operau într-o lume decadentă. O adevărată coeziune în societate poate fi dobândită numai printr-o identitate de scop, de o subordonare a tuturor intereselor indivizilor pentru un scop şi o cauză comună. Intr-un anume sens, a fost vorba de un experiment socialist de un gen particular, pe baze voluntare. Ascultarea în sine trebuia fondată pe iubire şi afecţiune mutuală, pe realizarea liberă a iubirii frăţeşti. Tot accentul cădea pe natura corporată a omului. Individualismul este, prin urmare, distructiv prin sine.

Indiferent cât de alarmant ar părea, acelaşi model cenobitic a fost în acel timp privit ca şi obligatoriu pentru toţi creştinii, „chiar şi pentru cei căsătoriţi". Poate fi toată societatea creştină construită asemenea unei „mănăstiri"? Sfântul Ioan Hrisostom, marele episcop al oraşului imperial al Constantinopolului (350-407), nu a ezitat să răspundă la această întrebare afirmativ. Nu înseamnă că toţi ar trebui să plecăm în pustie. Din contră, creştinii trebuiau să reconstruiască societatea existentă după un model „cenobitic". Hrisostom a fost destul de sigur că toate relele sociale erau înrădăcinate în apetitul achizitiv al omului, în dorinţa egoistă de a avea bunuri pentru beneficiul său exclusiv. A existat doar un singur posesor de drept a tuturor bunurilor şi posesiunilor din lume, adică, Domnul cel Atotputernic.

Oamenii sunt slujitorii şi servitorii Lui şi ei trebuie să folosească darurile lui Dumnezeu numai pentru scopul lui Dumnezeu, în cele din urmă pentru nevoile comune. Concepţia despre proprietate a Sfântului Ioan Gură de Aur a fost strict facţională: posesiunile sunt justificabile numai prin folosirea cuvenită. Pentru a fi mai siguri, Sfântul Ioan Hrisostom nu a fost un reformator economic sau social şi soluţiile lui practice ar părea mai mult neconclusive şi chiar naive. Dar totuşi el rămâne unul dintre cei mai mari profeţi creştini ai egalităţii şi justiţiei sociale. Nu a existat nimic sentimental în apelul său la caritate. Creştinii nu ar trebui să fie mişcaţi numai de suferinţa, nevoia şi mizeria altora. Ei trebuie să înţeleagă ca acea mizerie socială este agonia continuă a lui Hristos, care încă mai suferă în persoana membriilor Săi. Zelul şi patosul etic al ierarhului constantinopolitan se înrădăcina în clara viziune a trupului lui Hristos.

S-ar putea concluziona că în practică s-au dobândit destul de puţine din această predică socială viguroasă. Trebuie să înţelegem că cea mai mare limită impusă asupra predicii creştine a virtuţilor sociale puteau acţiona numai din obligaţie şi niciodată prin violenţă şi obligaţie. Bineînţeles, niciun fel de biserică nu poate suporta ispita chemării în ajutor a oricărui gen de putere lumească, fie statul sau opinia publică sau orice altă formă de presiune socială. In niciun caz, rezultatele nu au justificat frângerea originală a libertăţii. Dovada este că nici măcar astăzi nu ne-am mişcat îndeajuns în spre împlinirea standardelor creştine. Biserica se preocupă în cele din urmă cu schimbarea inimilor şi a minţilor şi nu cu schimbarea unei ordini primare, indiferent cât de importante ar fi toate îmbunătăţirile sociale. Biserica primară a făcut o încercare de a realiza un standard social mai înalt în chiar rândurile ei. Succesul a fost relativ; standardele au trebuit să fie micşorate. Totuşi, nu au însemnat o reconciliere cu dreptatea inerentă; a fost mai mult o înştiinţare a unei antinomii inerente. Putea oare Biserica folosi, în lupta umană pentru supravieţuire, orice altă armă decât cuvântul adevărului şi al milei? In orice caz, anumite principii primare s-au stabilit şi au fost îndrăzneţ formulate şi care sunt relevante oricărei situaţii istorice.

A fost mai întâi recunoaşterea unui egalităţi ultime a tuturor oamenilor. Duhul egalitar este adânc implementat în sufletul ortodox estic. Nu există loc pentru niciun fel de discriminare socială sau rasială în trupul Bisericii primare, în ciuda structurii ierarhice elaborate. Se poate detecta cu uşurinţă aceste sentiment tocmai în concepţia primară a Bisericii ca şi ordine în sine.

In al doilea rând, s-a presupus că Biserica are de a face mai întâi de orice cu cei lipsiţi şi neprivilegiaţi, cu toţi cei care sunt săraci şi osteniţi, cu păcătoşii care se pocăiesc, cu vameşii care se pocăiesc şi nu cu fariseii care se îndreptăţesc pe sine. Hristosul tradiţiei estice este tocmai Hristosul umilit, totuşi slăvit tocmai prin smerirea sa, prin condensecenţa iubirii sale compasionate. Acest accent pe o compasiune existenţială în tradiţia orientală pare uneori exagerat pentru observatorii occidentali - aproape morbid. Este vorba doar de o implicaţie a sentimentului primar este în lume mai mult un spital pentru bolnavi decât o pensiune pentru cei desăvârşiţi. Acest sentiment a avut întotdeauna un impact imediat pe întreaga gândire socială a orientului. Principalul accent a fost pe o slujire directă a săracilor şi nevoiaşilor şi nu pe schemele elaborate ale unei societăţi ideale.

Relaţia umană imediată este mult mai importantă decât orice schemă morală. Problema socială a fost tratată întotdeauna ca şi o problemă etică: etica se fundamenta pe dogme, pe dogma întrupării şi răscumpărării pe cruce. Găsim aceste motive accentuate puternic atât în predica populară cât şi în textele devoţionale, citite şi repetate din nou şi din nou în Bisericile Ortodoxe. Pe de-a întregul, Biserica are întotdeauna a face cu cei smeriţi şi blânzi şi nu cu cei puternici şi mândri. Toate acestea ar putea fi adeseori neglijate dar nu au fost niciodată negate, chiar şi pentru cei care au trădat practic tradiţia.

In al treilea rând, există acel instinct social moştenit care face Biserica mai mult un fel de casă duhovnicească, decât o instituţie autoritară. Trebuie să începem cu un trecut istoric uitat de lume dacă dorind să cuprindem duhul lăuntric intim al Bisericii orientale. Unul dintre cele mai distincte semne ale acestei Biserici este „tradiţionalismul". Termenul poate fi foarte uşor prost interpretat şi greşit înţeles. De fapt, tradiţia înseamnă continuitate şi nu stagnare. Nu este un principiu static. Etosul Bisericii orientale este acelaşi ca şi în primele veacuri. Nu este oare situaţia existenţială a creştinului întotdeauna aceeaşi în ciuda schimbărilor radicale sau drastice ale situaţiei istorice?

Preot Georges Florovsky

Fragment din cartea "Creştinism şi cultură", Editura Renasterea

Cumpara cartea "Creştinism şi cultură"


 

Pe aceeaşi temă

11 Noiembrie 2019

Vizualizari: 654

Voteaza:

Problema sociala in Biserica Ortodoxa Orientala 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

crestinism si cultura

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE