Ce anume încerca Pavel să facă? Ce anume l-a făcut să facă asta? De ce continua să se întoarcă la sinagogă, chiar dacă ei continuau să-l bată? De ce a continuat să-şi recomande mesajul unor neevrei, chiar dacă aceştia credeau că era un evreu nebun şi-l doreau scos afară din oraş? De ce a mers înainte atât de neînduplecat, cu dorinţa aparentă de a fi în trei locuri deodată, scriind către cinci biserici deodată, explicând şi linguşind, învăţând şi proclamând, călătorind, călătorind şi călătorind tot mai mult? Ce anume a fost, atât în evenimentul iniţial de pe drumul spre Damasc, cât şi în simţământul ulterior al unei constrângeri lăuntrice decurgând din acesta, ceea ce îl făcea să tot meargă? Şi, singura dată când chiar a rămas fără resurse, ce anume i-a regenerat în cele din urmă credinţa şi speranţa? Cum putem evalua această minte strălucită şi inimă aprinsă? Ce anume l-a motivat în ultimă instanţă şi cum anume a pus asta în mişcare evenimentul de pe Drumul Damascului? Şi, în sfârşit, şi în afară de toate acestea, de ce a funcţionat totul? De ce, împotriva tuturor evidenţelor, mişcarea pe care o pornise a ajuns într-un timp relativ scurt Biserica pe care o vedem în secolele IV şi V? Ce anume a făcut ca acest bărbat ocupat şi vulnerabil să fie în ciuda a toate atât de eficient?

Ne-ar putea ajuta să explicăm de ce anume Pavel n-a avut un drum uşor în Biserica şi lumea modernă dacă ne amintim momentul celei mai mari crize din Efes, în care a
experimentat o depresie cumplită şi apoi o renaştere a credinţei şi speranţei. Cei cărora le place o metafizică sau filozofie simplă şi cu contururi clare vor descoperi, la fel ca Festus în Cezareea, că atunci când îl ascultă pe Pavel toate sunt atât de derutante şi complicate încât doresc să le dea deoparte mânioşi - e chiar prea multă nebunie. Festus a avut o mulţime de urmaşi în lumea modernă. Cei care preferă ca religia sau prieteniile lor să le fie servite la temperatura camerei, vor găsit personalitatea lui Pavel greu de înghiţit: în acelaşi timp înflăcărat şi vulnerabil, atât îndrăzneţ, cât şi predispus apoi la o serioasă îndoială de sine („Oare totul a fost pentru nimic?”).

Dar oare acestea sunt întrebările corecte? De ce trebuie ca ideile şi personalitatea lui Pavel să fie puse pe patul procustean al preferinţelor şi nepreferinţelor noastre? S-ar putea ca el să aibă o replică tăioasă la orice astfel de sugestie. De ce să nu pună el sub semnul întrebării criteriile noastre, ideile noastre, tipurile de personalitate pe care le preferăm? De unde să începem măcar să punem astfel de întrebări?

Pentru Pavel problema punctului de plecare nu se punea. Era întotdeauna Iisus: Iisus ca împlinire şocantă a speranţelor lui Israel; Iisus ca omul autentic, „chipul” divin adevărat; Iisus întruparea Dumnezeului lui Israel - aşa încât, fără să părăsim monoteismul evreiesc, să-l venerăm şi invocăm pe Iisus ca Domn înăuntrul, nu alături de slujirea „Dumnezeului Celui viu şi adevărat”. Iisus de dragul căruia să renunţăm la toţi idolii, la toţi „domnii” rivali. Iisus care venise pentru împărăţia sa, adevărata domnie a lumii, în felul în care-1 evidenţiau prieteni ai lui Pavel care începeau să scrie pe atunci povestea lui Iisus: murind sub greutatea păcatului lumii pentru a frânge puterea forţelor întunericului care-i aserviseră pe toţi oamenii, inclusiv pe Israel.

Iisus, care prin aceasta împlinise vechea făgăduinţă, fiind „predat pentru greşelile noastre şi ridicat pentru îndreptarea noastră”1. Iisus, care fusese ridicat cu trupul din morţi a treia zi şi prin aceasta anunţat lumii ca adevăratul Mesia, „Fiul lui Dumnezeu” în toate sensurile lui (Mesia, reprezentantul lui Israel, întruparea Dumnezeului lui Israel). Prin urmare, Iisus Cel în Care „toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi au da-ul lor”, „ţinta Legii”, adevărata sămânţă a lui Avraam, ultima „rădăcină a lui lesei”2. Iisus, Domnul în al Cărui nume să se plece fiecare genunchi. Iisus, Care se va arăta iar într-un măreţ eveniment viitor care va combina sentimentul unui rege adevărat venind să revendice şi să instaureze împărăţia lui şi sentimentul Dumnezeului lung timp ascuns care Se face în sfârşit văzut. Iisus, al Cărui mesaj puternic a putut transforma şi a transformat într-adevăr vieţi în timpul de acum, înaintea momentului final în care îi va scula pe ai Săi din morţi. Şi, în şi cu toate astea, Iisus nu doar ca o etichetă de pus pe o idee, un fapt teologic, dacă vreţi, ci ca o prezenţă vie, inspiratoare, mângâietoare, ameninţătoare şi încurajatoare, Cel a Cărui iubire „ne face să presăm”, Cel „care m-a iubit şi S-a dat pe sine pentru mine”, Cel a Cărui cunoaştere, declara Pavel, valora mai mult decât toate privilegiile pe care le poate oferi lumea, inclusiv vechea lumea biblică. Iisus era punctul de plecare. Şi ţinta.

Ţinta? Da, pentru că Pavel n-a şovăit în sentimentul că Iisus va apărea din nou. Va „coborî din cer”, deşi pentru a sesiza nuanţa acestui fapt trebuie să ne reamintim că „cerul” nu e „dincolo de nori”, ci mai degrabă dimensiunea Dumnezeu a realităţii prezente. Iisus va veni din cer pe pământ nu - ca în majoritatea fanteziilor populare - să-i extragă pe ai Săi şi să-i ducă înapoi în „cer”, ci ca să încheie sarcina deja inaugurată de colonizare a „pământului”, sfera umană, cu viaţa „cerului”, sfera lui Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu a fost întotdeauna să unească toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ în Iisus, ceea ce, din punct de vedere evreiesc, voia să spună că Iisus era Templul ultim, locul cerului-şi-pământului. Acest fapt, deja realizat în persoana lui, era acum sădit prin Duhul său. Pavel a crezut mereu că noua creaţie a lui Dumnezeu venea, curând poate. Pe când şi-a redactat scrisorile târzii şi-a dat seama că, contrar intuiţiilor lui anterioare, s-ar putea ca el însuşi să moară înainte să se întâmple asta. Dar că această lume coruptă şi căzută va fi într-o bună zi salvată din această stare de sclavie şi moarte şi va ajunge la o nouă viaţă sub slăvită domnie a poporului lui Dumnezeu, noua umanitate a lui Dumnezeu - de asta nu s-a îndoit niciodată.

Mai mult, aceasta a dat lucrării lui o urgenţă aparte. în ultimul secol a existat aici o serioasă răstălmăcire. în măsura în care în zilele lui Pavel exista o viziune pe care am putea-o eticheta „apocaliptică”, el o împărtăşea. Credea că Dumnezeul lui Israel, Care abandonase Templul în timpul exilului babilonian nemaiîndeplinindu-şi făgăduinţa de a Se întoarce într-o slavă văzută şi cu putere, Se descoperise dintr-odată, în chip şocant şi devastator în Iisus, năvălind într-o lume nepregătită şi peste un popor nepregătit. Pavel credea că asta se întâmplase nu numai în evenimentele morţii şi învierii lui Iisus şi a dării Duhului, ci în propriul său caz şi poate şi în alte cazuri, într-un moment de slavă orbitoare şi transformatoare de viaţă. Credea într-o nouă creaţie deja începută şi care urma să fie desăvârşită în viitor. Credea că o mare transformare avusese loc în întregul cosmos atunci când Iisus a murit şi s-a sculat, şi mai credea că o mare transformare viitoare avea să aibă loc la „întoarcerea” sau „reapariţia” Sa, timpul în care cerul şi pământul vor veni în sfârşit la un loc.

Ultimele câteva generaţii de. studenţi şi clerici au fost însă adeseori învăţaţi că Pavel’, dar şi Iisus şi primii lui adepţi, credeau despre toate acestea două lucruri: mai întâi, că acest mare eveniment viitor va implica (într-un sens sau altul) sfârşitul lumii cunoscute, şi apoi că acest eveniment viitor va avea loc într-o generaţie. Aşadar, dat fiind
că lumea nu se sfârşise după prima generaţie creştină, a devenit o monedă curentă, mai cu seamă printre cei care doreau să se distanţeze de ideile creştinismului timpuriu în general şi de cele ale lui Pavel în particular, să spună uneori blând, alteori cu superioritate că „aşteptau sfârşitul lumii, dar s-au înşelat, aşa că poate s-au înşelat şi în multe alte lucruri”. Ironia acestei poziţii e că ideea „sfârşitului lumii” nu e nici biblică, nici evreiască, nici timpuriu creştină. Vine din lumea seculară a Europei secolului XIX, alimentată de vise de revoluţii trecute şi urmând încă să vină. Când spre sfârşitul acelui secol unii autori au început să ia în serios contextele evreieşti ale limbajului împărăţiei folosit de Iisus şi primii lui adepţi, ei nu s-au acordat şi la modul în care funcţiona un astfel de limbaj în lumea evreiască a veacului întâi, ci la modul în care un astfel de limbaj funcţiona înăuntrul ideologiilor europene curente. Au proiectat asta înapoi asupra lui Iisus, a lui Pavel şi a celorlalţi. Era o poveste bună în timpul acela, mai ales când Europa s-a cufundat mai apoi într-un secol cumplit, „apocaliptic”, cu războaie, zvonuri de războaie şi mult mai rău. Dar n-a ajutat la întrebarea eminamente istorică privitoare la ce anume îl motivase pe Pavel.

Ce anume generase tonalitatea de urgenţă din eshatologia lui Pavel? Esenţialul e că îndelung aşteptatul eveniment putea să aibă loc oricând, nu că urma să aibă loc înăuntrul unui cadru temporal anume. Evenimentul care urma să aibă loc într-o generaţie era nu sfârşitul lumii ci, după Marcu 13 şi paralelele din Matei şi Luca, căderea Ierusalimului. Acest fapt era adânc ţesut în structura creştinismului timpuriu într-un mod care până recent, odată cu apariţia studiilor contemporane despre lumea evreiască a epocii, n-a fost îndeobşte apreciat. Dar Ierusalimul şi mai precis Templul a fost mereu văzut drept locul unde se întâlnesc cerul şi pământul până acolo încât atunci când Isaia vorbeşte de „ceruri noi şi pământ nou” unii comentatori vor spune acum, fără să simtă nevoia să dezvolte preamult, că acest lucru se referă la reclădirea ultimă a Tem plului, clădirea ceralui-şi-pământului.3

Fireşte, acest fapt va trimite la rândul său spre cerul şi pământul înnoite şi în cele din urmă unite ele însele. Dar Templul şi înaintea lui Cortul din pustiu au avut întotdeauna acest sens, de indicator avansat trimiţând spre intenţia ultimă a Creatorului. Era destul de limpede în tradiţiile evangheliei: Iisus avertizase că Templul se afla sub judecată; că nu va rămâne piatră peste piatră. Asta va însemna într-adevăr „sfârşitul lumii”, dar nu în sensul modern superficial al colapsului universului spaţio-temporal, ci în sensul evreiesc că edificiul care ţinea la un loc cerul şi pământul va fi distrus. Aşa cum avertizase Ieremia, haosul se va întoarce din nou.

Am sugerat mai sus că în 2 Tesaloniceni Pavel văzuse venind acest moment foarte probabil printr-un împărat roman care să facă ceea ce Caligula aproape reuşise să facă. Monştrii - probabil ultimul monstru ivit din mare, Roma - se vor ridica la înălţimea lor deplină, demolând structura cer-şi-pământ care ajunsese (potrivit lui Iisus) să găzduiască „peştera de tâlhari” a lui Ieremia. Iisus, ca adevăratul Domn, va instaura atunci o împărăţie de alt gen, o împărăţie care să nu poată fi clătinată. Dar dacă asta urma să se întâmple într-o generaţie - dacă Ierusalimul avea să cadă sub romani -, atunci Pavel făcea bine să se grăbească, pentru că ştia, mai bine poate decât oricare din contemporanii lui, ce reacţii avea să producă un eveniment atât de teribil.

Adepţii din păgâni ai lui Iisus vor fi spus că Dumnezeu i-a tăiat şi exclus în sfârşit pe acei evrei, lăsând „Biserica” ca un corp neevreiesc. Şi creştinismul avea să devină „o religie” în contrast (favorabil, desigur) cu ceva numit „iudaism”. în sens invers, adepţii evrei ai lui Iisus îşi vor acuza colegii păgâni - şi mai ales pe adepţii acelui nenorocit om al compromisurilor, Pavel - că au grăbit acest dezastru imaginându-şi că cineva ar putea să se închine adevăratului Dumnezeu fără să fie tăiat împrejur şi fără să urmeze întreaga Tora. Şi evreii care au respins mesajul lui Iisus nu vor avea nici o îndoială: toate astea s-au întâmplat din cauza acelui fals profet Iisus şi a ticăloşilor săi adepţi, mai cu seamă Pavel, care au dus în rătăcire pe Israel.

Toate astea sunt supoziţii, dar înrădăcinate în fiecare punct în ceea ce ştim despre Pavel şi evanghelia lui. Era, prin urmare, hotărât să înfiinţeze şi să menţină comunităţi de evrei-plus-păgâni, închinăndu-se Dumnezeului Unu în şi prin Iisus Fiul Său şi în puterea Duhului, înaintea acestei catastrofe. Numai aşa putea fi evitată această potenţială sciziune - distrugerea „noului Templu” din 1 Corinteni 3 şi Efeseni 2. De aceea insista Pavel scrisoare după scrisoare asupra unităţii Bisericii dincolo de orice graniţe tradiţionale. Nu era înfiinţarea unei „religii” noi. N-avea nimic de-a face - întâlnim încă din când în când şi această calomnie prost informată - cu Pavel ca un „evreu care se ura pe sine însuşi”. Pavel afirma ceea ce socotea că sunt trăsăturile centrale ale speranţei iudaismului: Dumnezeul Unu, Mesia lui Israel şi învierea. Pentru el contau eshato- logia mesianică şi comunitatea care o încorpora. într-un mod atât de neaşteptat încât majoritatea păzitorilor acestor făgăduinţe n-au reuşit s-o recunoască, Dumnezeul Unu împlinise nu doar un şir de făgăduinţe individuale, ci întreaga naraţiune a vechiului popor al lui Dumnezeu. Asta era, la urma urmei, ceea ce spunea Pavel în sinagogă după sinagogă. Şi în virtutea acestei împliniri păgânii erau aduşi acum într-o singură familie.

Se scrie adesea că Pavel credea despre sine însuşi că trăia zilele de pe urmă, şi într-un anume sens e adevărat, în Mesia Dumnezeu pusese capăt vechii lumi a haosului, idolatriei, ticăloşiei şi morţii, luase asupra Lui oroarea ei şi lansase în schimb ceva diferit. Dar asta voia să spună şi că Pavel era conştient că trăia în primele zile, scenele de deschidere ale noii drame a istoriei lumii, cu cerul şi pământul ţinute acum la un loc nu de Tora sau Templu, ci de Iisus şi Duhul, trimiţând înainte spre timpul în care slava divină avea să umple întreaga lume şi să o transforme de sus până jos. Nu veţi găsi această viziune în lumea neevre- iască din epoca lui Pavel. E evreiască de la un capăt la altul, inclusiv în faptul că fusese reconfigurată în jurului celui crezut a fi Mesia lui Israel.

Motivaţia şi echipamentul mental al lui Pavel au fost configurate central şi radical de către Iisus însuşi ca Mesia răstignit şi înviat şi Domn şi de noua formă pe care o avea ca urmare speranţa iudaismului. De aceea loialitatea lui apărea mereu contestată. Şi acesta e locul unde putem înţelege, în contextul său propriu, ce anume a avut de spus despre oameni, despre mizeria şi salvarea lor. Acest aspect a fost central în majoritatea relatărilor despre Pavel din secolul XVI până în prezent şi când privim înapoi asupra vieţii lui e important să afişăm această temă în adevăratele ei culori plasând-o în contextul ei istoric.

Pavel crezuse întotdeauna că Dumnezeul Unu va pune în sfârşit în ordine întreaga lume. Psalmii au spus asta; profeţii au respus-o; Iisus anunţase că se întâmplă (deşi într-un mod pe care nimeni nu-l văzuse venind). Pavel declara că s-a întâmplat în Iisus - şi că se va întâmpla la întoarcerea Lui. între acestea două, împlinirea proiectului de punere în ordine mai întâi în Cruce şi înviere şi împlinirea finală de la întoarcerea lui Iisus, Dumnezeu îşi dăduse propriul Său Duh în cuvântul puternic şi transformator de viaţă al evangheliei. Neînţeleasă şi nebunească pentru greci, blasfemiatoare şi scandaloasă pentru evrei, evanghelia lucra cu toate acestea puternic în inimi şi minţi. Ascultătorii ei descopereau că avea sens şi că sensul dobândit îi transforma dinăuntru înspre afară. Acesta e marea realitate „evanghelică” pentru care e faimos Pavel şi sunt faimoase scrisorile lui.

Problema noastră a fost şi este că am pus acea puternică realitate a evangheliei în cadrul eronat. în linii mari, Bisericile occidentale au pus mesajul lui Pavel înăuntrul unei noţiuni medievale care respingea viziunea biblică a unui cer şi pământ venind în sfârşit la un loc. Evul Mediu a mutat centrul atenţiei de pe „cer” spre două idei radical diferite, „cer” şi „iad”, adeseori cu o etapă intermediară temporară („purgatoriu”) înaintea „cerului”. Evanghelia schimbătoare de vieţi şi transformatoare de lume a lui Pavel a fost pusă apoi în serviciul acestei agende destul de diferite, şi pentru care credinţa în evanghelie era calea de a scăpa de toate acestea şi „a merge în cer”. Dar asta nu era esenţialul pentru Pavel. „Aţi fost salvaţi de har prin credinţă”, scrie în Efeseni. „Nu s-a întâmplat din iniţiativa voastră; e darul lui Dumnezeu. Nu e pe baza unor fapte, ca nimeni să nu se poată mândri.” Aşa cum arată, afirmaţia poate fi uşor încadrată în schema de gândire mergem-în- cer, dar o privire aruncată asupra contextului mai amplu va arăta că Pavel are idei foarte diferite. în primul capitol din Efeseni insistă că planul divin întreg „era să însumeze întregul cosmos în Regele - da, toate lucrurile din cer şi de pe pământ, în El”. In capitolul al doilea al scrisorii explică scopul faptului că suntem „salvaţi de har prin credinţă”:

Suntem făptura Lui fiind creaţi în Regele Iisus pentru faptele bune pe care El le-a pregătit mai dinainte drept cale pe care să umblăm.4

Dumnezeu ne-a făcut ce suntem; sau, ca să redau o nuanţă diferită, dar la fel de validă, a textului grecesc, noi suntem poezia lui Dumnezeu, opera de artă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a realizat şi va realiza întreaga creaţie nouă în Mesia şi prin Duhul. Când cineva crede în evanghelie şi descoperă puterea ei transformatoare de viaţă, acea persoană devine un model de lucru mic dar semnificativ, al acelei noi creaţii.

Menirea oamenilor, la urma urmei, n-a fost niciodată doar aceea de a fi nişte locuitori pasivi al lumii lui Dumnezeu. In ce-l priveşte pe Pavel, menirea omului era de a fi purtător de chip/imagine, de a reflecta înţelepciunea şi ordinea lui Dumnezeu în lume şi de a reflecta înapoi spre Dumnezeu laudele creaţiei. Prin urmare, oamenii au fost făcuţi să stea în pragul dintre cer şi pământ - ca „un chip/o imagine” într-un templu - şi să fie conducta prin care viaţa lui Dumnezeu să vină pe pământ şi laudele pământului să urce la Dumnezeu. Aici e atunci esenţialul viziunii lui Pavel despre salvarea şi înnoirea oamenilor („mântuire”, în limbaj tradiţional): cei cuceriţi de har în evanghelie şi care dau mărturie de asta în credinţa lor loială în Dumnezeul Unu centrată asupra lui Iisus sunt nu doar beneficiari, primitori ai milei lui Dumnezeu; sunt şi agenţi. Sunt poeme în care Dumnezeu se adresează lumii Lui şi ca poeme sunt menite să deschidă noi moduri de a exista şi de a privi lucrurile şi să aprindă mintea să imagineze un mod diferit de a fi oameni.

Despre asta e vorba în evanghelia şi etica lui Pavel, în miezul lor. Dumnezeu va pune în sfârşit în ordine dreaptă întreaga lume. A realizat opera principală a acestei drepte ordonări în Iisus, în moartea şi învierea Lui. Şi, prin evanghelie şi Duh, Dumnezeu îi pune acum în ordine dreaptă pe oameni, astfel încât să fie atât exemple a ceea ce face evanghelia, cât şi agenţi de transformare ulterioară în lumea lui Dumnezeu.

Asta e în inima faimoasei „învăţături despre îndreptare” a lui Pavel, atât de importantă în Galateni, Filipeni şi Romani, deşi remarcabil de greu de observat (până când ne dăm seama cum anume se integrează cu toate celelalte lucruri) în celelalte scrisori. încă o dată problema a fost şi este cadrul eronat. Dacă venim cu întrebarea „Cum să ajungem în cer” sau, în termenii lui Martin Luther, „Cum pot dobândi eu un Dumnezeu milostiv?” şi dacă încercăm să stoarcem un răspuns la acele întrebări din ceea ce Pavel spune despre îndreptare, vom găsi probabil unul. Se poate ca el să nu ducă cu totul în eroare. Dar vom rata despre ce anume e de fapt „îndreptarea” lui Pavel. Ea nu priveşte un cadru moralist în care singura întrebare care contează e dacă noi oamenii ne-am comportat bine şi aşa am acumulat un depozit de merite („dreptate”) şi, dacă nu, unde anume putem găsi un astfel de depozit, stocat de altcineva pentru noi. Ea priveşte cadrul vocaţional în care oamenii sunt chemaţi să reflecte chipul lui Dumnezeu în lume şi operaţiunea de salvare prin care Dumnezeu prin Iisus i-a eliberat pe oameni să facă tocmai asta.

Pentru Pavel deci problemele legate de „păcat” şi „mântuire” sunt vitale, dar funcţionează înăuntrul unei viziuni despre lume diferită de cea presupusă în mod normal de creştinii occidentali. Pentru Pavel, ca pentru toţi evreii cucernici, problema majoră a lumii era idolatria. Oamenii se închinau idolilor şi drept urmare se comportau în moduri mai puţin umane, mai puţin purtătoare de chip. Era o credinţă evreiască centrală şi Pavel o împărtăşea. Ce nu împărtăşea, pe măsură ce şi-a gândit până la capăt tradiţia în lumina lui Iisus şi a Duhului, era ideea că poporul lui Israel, aşa cum se afla, constituia răspunsul la această problemă - de parcă tot ce avea cineva de făcut era să devină evreu şi să încerce să ţină Tora şi totul avea să fie bine nu doar cu Israel, ci cu lumea. Pavel cunoştea această viziune şi a respins-o cu fermitate.

Nu în cele din urmă pentru că o vedea atât de limpede în scripturi, Pavel credea că şi Israel era în Adam. Şi Israel avea propriul stil de idolatrie. Dar ideea morţii salvatoare a lui Iisus, pe care Iisus însuşi o văzuse ca pe nou Paşte, era că puternicii „zei” şi „domni” cărora oamenii le cedaseră propria lor autoritate au fost învinşi. O dovedise învierea şi prin asta lansase o lume nouă şi un popor nou care să reflecte adevăratul Dumnezeul în acea lume nouă. De aceea misiunea la păgâni a lui Pavel nu avea o idee diferită de cea a „iertării păcatelor” sau „curăţirii inimii”. Datorită faptului că evanghelia plină de putere anunţa şi efectua acele realităţi, vechile bariere dintre evrei şi păgâni erau desfiinţate în Mesia. Datorită faptului că în Mesia se adeveriseră făgăduinţele Psalmului 2 - că Dumnezeu va pune un rege uns peste stăpânitorii naţiunilor, extinzând astfel în fiecare colţ al lumii făgăduinţele făcute lui Avraam despre „moştenirea” lui - Pavel putea să cheme oameni din toate mediile la „ascultarea credinţei”. Acesta e motivul pentru care lucrarea lui Pavel trebuie privită ca fiind tot atât de „socială” sau „politică” pe cât de „teologică” sau „religioasă”. De fiecare dată când Pavel expunea „îndreptarea”, ea forma o parte a argumentului său că în Mesia există o singură familie compusă din evrei care cred şi păgâni care cred, o familie care demonstra lumii că exista un nou mod de a fi oameni. Pavel se privea pe sine însuşi ca un model de lucru tocmai al acestui fapt. „Prin Lege am murit pentru Lege, aşa încât să pot fi viu pentru Dumnezeu.”7

Chemarea specială a lui Pavel, apoi, a fost să întemeieze şi să menţină biserici de evrei-plus-păgâni pe sol păgân şi să facă asta cât timp „reţinătorul” ţinea încă pe loc cataclismul care urma să vină foarte curând. Şi întrucât nu putea fi în mai multe locuri în acelaşi timp şi nu putea scrie nici pe aproape, nici chiar în scrisorile lui cele mai lungi, atât cât şi-ar fi dorit în mod ideal (să ne gândim din nou la lunga şi torida noapte din Troa, la Eutihie căzând de la fereastră), şi-a dat devreme seama că sarcina lui era să-i înveţe pe oameni nu numai ce anume să gândească şi creadă, ci şi cum anume să facă toate acestea. Cum să gândească limpede, scripturistic şi rugător. Cum să aibă minţile înnoite şi transformate aşa încât credincioşii să-şi rezolve ei înşişi miile de lucruri pentru care nu avuse timp să le vorbească. Cum să gândească cu „mintea lui Mesia”, mai cu seamă aşa cum fusese aceasta modelată în jurul povestirii Crucii: „Iată cum trebuie să gândiţi despre voi - cu mintea pe care o aveţi pentru că sunteţi ai lui Mesia, Iisus.”8 E singurul mod în care Biserica are să fie sau unită, sau sfântă, şi întrucât ambele erau obligatorii - dar foarte dificile - era vital, recunoştea Pavel, ca aceia care sunt „în Mesia” să dobândească disciplina minţii creştine. în această căutare exploata toate resursele pe care le putea găsi, inclusiv idei şi formule din filozofia contemporană lui. „Noi luăm prizonier orice gând”, scrie, „şi-l facem să se supună lui Mesia.”9 E o parte a remarcabilului succes al lucrării lui.

Toate astea ar putea sugera că Pavel era în principal şi poate doar un „gânditor” - o cutie cu creier detaşată, un computer pe picioare. Nu. Aşa cum am văzut în repetate rânduri, el se definea pe sine în termeni de iubire: iubirea lui Dumnezeu în Mesia, datoria acelei iubiri pe care numai iubirea o poate răsplăti, iubirea care-l lega într-o bogată relaţie personală cu Iisus însuşi („cunoscându-L, cunoscând puterea învierii Lui şi cunoscând părtăşia la suferinţele Lui”10). Iubirea care se revărsa constant în ceea ce am putea numi activitate „pastorală”, dar care pentru Pavel era pur şi simplu iubire în acţiune. Vedem această iubire puternică, dar şi vulnerabilă, în neliniştile foarte explicite pentru Biserica tesaloniceană în primele zile de după întemeierea ei şi în reacţia lui adânc tulburată faţă de biserica din Corint în timp ce făcea călătoria finală de la Efes pentru a-i înfrunta încă o dată pe corinteni. Vedem acea iubire în acţiune în chip puternic şi subtil în mica scrisoare către Filimon.

Din acea iubire şi grijă pastorală au curs atunci în acelaşi timp întrebarea statornică dacă nu cumva „alergase în zadar” şi la fel de statornicul răspuns scripturistic: Eşti servitorul/sluga Mea. Isaia 49 se rotea iar şi iar în capul său - alături de multe alte pasaje, desigur, dar acesta şi mai ales câteva expresii din el formaseră o deprindere mentală de o viaţă.

Fragment din cartea "PAVEL, APOSTOLUL LUI IISUS MESIA", Editura Deisis

Cumpara cartea "PAVEL, APOSTOLUL LUI IISUS MESIA"

Note:

1 Romani 4, 25.
2 2 Corinteni 1, 20; Romani 10, 4; Galateni 3,16; Romani 15,12.
3 Isaia 65,17; 66, 22.
4 Efeseni 2, 8-io.
s Efeseni î, io.
6 Efeseni 2, io.
7 Galateni 2,19.
8 Filipeni 2, 5.
9 2 Corinteni 10,5.
10 Filipeni 3,10.

 

• Neapoli, primul oras european vizitat de Apostolul Pavel
  Publicat in : Pelerinaje
• Barbatul si femeia in casatorie
  Publicat in : Morala
• Imnul inaltat de Apostolul Pavel dragostei
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Duminica - Ziua Domnului - Ziua invierii
  Publicat in : Dogma
• Preotia lui Hristos si preotia sacramentala si imparateasca
  Publicat in : Dogma