Observăm că există o opoziţie între persoană şi fire, persoanei fiindu-i atribuită intimitatea chipului, determinantă pentru individ. Astfel că „cel ce reuşeşte să devină ipostasul întregii sale naturi nu mai este individ, ci persoană"59. Cu alte cuvinte, dacă omul se lasă determinat de firea sa, folosind doar proprietăţile naturale, atunci el este mai puţin personal. Individul se limitează doar la aceste capacităţi naturale, ce se impun prin voinţa sa, iar pe de altă parte, persoana se caracterizează prin ceea ce se distinge de fire, nu ca individul, care se lasă determinat de ea.
Dar de ce credeţi, dragi cititori, că ascetica ortodoxă vorbeşte admirabil, în baza examinării unor modele comportamentale spirituale, despre renunţarea la voia proprie? Cine renunţă la voia sa proprie nu se mai supune unei necesităţi naturale. Vladimir Lossky subliniază faptul că ceea ce corespunde în noi cu chipul lui Dumnezeu nu reprezintă firea, ci persoana care cuprinde firea. După modelul treimic. Astfel că omul are un dublu aspect: ca firea individuală, el devine o parte din univers (microantrapos), iar ca persoană, el nu este o parte, ci conţine în sine totul (macroantropos). Dacă conţine în sine totul înseamnă că „natura este conţinutul persoanei, existenţa ei"60, dar cine se închide în limitele firii sale nu se realizează deplin. Pe scurt, bogatul nemilostiv, bogatul căruia i-a rodit ţarina, tânărul bogat au realizat doar plafonul de suprafaţă al fiinţei, etajul natural. în acest sens a fi este mai important decât a avea. In schimb, Zaheu, Matei vameşul, Maria Magdalena, prin renunţarea la sinea superficială, depăşesc frontierele condiţiei umane restabilind persoana. Deci trebuie înfăptuită o „renunţare" în mod liber şi conştient (nu din pricina absenţei) în a mai exista în mod egoist. Caracterul de persoană se dobândeşte prin căutarea caracterului personalităţii divine. Prin intrarea în relaţie cu Dumnezeul treimic Care comunică şi Se comunică făpturii. Astfel, în toată opera sa, „părintele Stă- niloae observă omul ca dorind viaţa interpersonală, odată ce absolutul este văzut ca relaţie interpersonală infinită şi eternă"61.
Dar „omul este tentat de o singurătate searbădă, realizându-se aparent ca un centru. Este cazul egocentricului, o entitate abstractă care nu ţine cont de totalitatea factorilor existenţei pentru că îşi caută plinătatea în izolare, în separaţie. De cealaltă parte, mirajul multiplului lansează omul către exterior, către obiectivare, prin ruperea sa de centrul interior, de principiul spiritual de sine, şi «devine» aparent"62. Persoana cade sub zodia fragmentarului, individualizându-se şi devenind captiv unui fals antropocentrism.
Şi diavolul? Aşa cum am mai precizat, rolul lui este de a edifica şi încuraja răul în propria conştiinţă, de a-i furniza răului multiple tulpini, de a-l face să fie greu de identificat. Filosofia filocalică are ecouri cu tema de faţă: cine se minte nu mai are nevoie să mintă. Poţi minţi cu vorba, se poate ierta. Poţi minţi cu fapta, prejudiciul poate fi recuperat. Dar când minţi cu viaţa... devii un instrument al răului fumizându-i acestuia tulpină proprie. Oricum, răul produce o obişnuinţă cu el. Eşti perfect sănătos, seara poţi asculta Bach, iar dimineaţa poţi ucide la crematoriu sute de oameni, justificând crimele prin faptul că porunca lui Hitler avea efect de lege. Eichman la Ierusalim, nu? Acesta este mirajul diabolic: să faci rău fără să te simţi vinovat, fără să te simţi contaminat. Acest tip de rău, indus, amestecat în conştiinţă, are drept consecinţă „banalizarea răului", concept admirabil descris de Hannah Arendt.
Şi „barbaria blândă"? Despre ea nu zicem nimic sau păstrăm tăcerea? Fără să întristăm cititorul, observăm o modernitate incapabilă să se adreseze sufletelor sau persoanelor. Mizerie socială, partide balama, partide incapabile de a rezolva problemele elementare ale propriilor votanţi. La locul de muncă se produce o sciziune silenţioasă în mentalul colectiv, unde randamentul muncii nu presupune eşecul. Nu ai voie să greşeşti. Mai mult, presiunea permanentă asupra angajatului este menită să şteargă diferenţa dintre timpul de muncă şi timpul de odihnă. Produci, orele sunt răsplătite, şi asta este suficient pentru a te simţi apreciat. Cristophe Dejours arată că s-a trecut de la „războiul sfânt" la „războiul sănătos", unde concedierea este pedeapsă pentru cel care nu înţelege competitivitatea economică. Formidabil! Dar aceasta nu este totul! Periferia devine centru. Omul nu mai are capacitatea de a vedea răul, pentru că simţul moral este paralizat. Şi asta pentru că „diavolul, pătruns în cutia noastră craniană, ne bântuie gândirea"63. Minciuna trebuie tolerată pentru că afacerea trebuie să prospere. Vi se pare nesemnificativ? Acel rău nesemnificativ îl vei echivala, cu proximă ocazie, în familia ta, consolidându-l cu cine ştie ce maximă „înţeleaptă". Pare-se că omul are o „parte blestemată", folosind expresia lui Georges Bataille. Omul are o relaţie neliniştitoare cu răul, care-l pasionează într-o măsură. Erotism deviat, adultere justificate sau homosexualitate ca sexualitate deviată arată „partea blestemată" din om. Ca atare, pe temeiul libertăţii pasionale avem şi fapte reprobabile. Tactica demonică este productivă, întrucât „diavolul se serveşte de pasiuni pentru a ne orbi simţul valorilor"64. Ba chiar diavolul ştie „că dragostea este domeniul prin excelenţă al confuziilor dintre viciu şi virtute"65, prin „slăbiciunile pe care le autorizează"66.
Crima este un rău făcut împotriva omului, iar criminalul devine un personaj inventat de el. El este şi regizor, şi autor, cu care se identifică pe rând, arată Faucheux.
Criminalul nu produce, ci reduce realitatea după propriul scenariu. Ca atare, „răul nu este justificat de cuvânt, el este cel care justifică un cuvânt. El este scriitorul propriei fapte. Fiindcă Jack Spintecătorul începe să ucidă, să-şi povestească fabula"67. Această ficţiune de sine nu doar justifică un rău, ci prezintă realizarea unei dependenţe de rău. Dar procedând aşa, nu cumva omul dependent de rău, Nero sau Irod, spre exemplu, Irod, poate introduce în pântecele realului un principiu activ al negaţiei, greu de refuzat pentru unii? Nu cumva mediatizarea răului, privind ştirile catastrofale de la multe televiziuni, îl naturalizează, vârându-l impersonal în casele milioanelor de oameni? Nu cumva rezistenţa omului în faţa răului este astfel subminată? Nu cumva, omul, nu doar se aşteaptă, ci şi aşteaptă răul oarecum promis, intensificându-l printr-o căutare inconştientă?
Reţinem că răul nu este doar o problemă teoretică, ci mai ales un obstacol existenţial real, habitual, pe care îl poţi înţelege săvârşindu-l şi îl poţi descoperi biruindu-l. Te poţi lupta corp la corp cu el. Te poate contamina, dar nu te poate dezumaniza, dacă ai de partea ta harul. Pe de altă parte, pentru a-I înţelege nu trebuie neapărat să-l practici. Răul este în orizontul creştinului o ispită. Un potenţial inflamator. Afirmăm cu tărie faptul că răul este adânc înrădăcinat nu doar prin obişnuinţa cu care îl înfăptuim. Parcă îşi transmite aluviunile sale genetice simţindu-i influenţele. Ca o scurtă paranteză, Fericitul Augustin explică acest lucru, observând plânsul neînfrânat al copilului, şantajul instinctiv la care îi supune pe cei adulţi, gelozia lui, capriciile sale, ce arată „forţa răului în pofida slăbiciunii trupeşti"68. De aceea se citesc lepădările pentru prunc, ca atac frontal împotriva diavolului, în ziua botezului. Paul Ricoeur spune despre om că posedă „un capital de rău", fie ca nesupunere umană, fie sub formă de curiozitate neînfrânată. Şi totuşi revolta omului împotriva răului este dominanta care îl defineşte.
Dar răul nu poate fi surprins ca pe un obiect. In încercarea de a-l surprinde va trebui:să te deplasezi ca într-un încântător labirint, fie spre adâncimile nebănuite, fie spre înălţimile ameţitoare. Cititorul nostru ştie că răul, ca factor demonic, nu este atras de pustie. Pustiul pare a fi depresiv pentru el. Doreşte mulţimile. Pare-se că dracul nu mai fuge de Cruce, fără să diminuăm puterea ei, pare-se că dracul nu mai fuge de aghiazmă, fără să contestăm puterea sfinţitoare, iar tămâia nu-l mai pune pe fugă. Dragii mei, răni s-a spiritualizat. Nu contestă direct existenţa lui Dumnezeu, dar îi diminuează forţa şi prezenţa Sa. Ne apare tovarăş de drum, gata să împartă cu noi greul vieţii. Are o sensibilitate perversă. Râde la rău şi se inflamează la bine. Dracul nu-i prost. Inţepenirea în ritual s-ar putea să îţi confere falsa idee că ţi-ai făcut datoria şi să crezi că dracul dârdâie de frica ta. Dracul, ca şi vulpea din poveste, îţi cade victimă la picioarele tale, iar tu, în logica agonisirii, pui presupusul hoit peste peştii prinşi. Şi dracul este o pradă, dar mai vie decât peştii, cei din undiţă. Dracul te sărăceşte chiar când ai intenţie de salvator. Dracul are această capacitate de a deveni din victimă călău. Pierderile le supradimensionează, iar binelui îi sugerează o amânare reînnoită. Dar nu orice pierdere te sărăceşte, prietene drag! Nicidecum! Sunt pierderi care te înţelepţesc, care te îmbogăţesc. Sunt pierderi care te subţiază. Sunt pierderi binecuvântate, salvatoare, care ţi-arată vulnerabilitatea propriei firi. Prin învăţămintele de folos câştigate dintr-un lucru rău poţi transforma răul în bine.
Petru pierde înclinaţiile fireşti ale marinăritului nocturn, câştigând cu aceeaşi răbdare din vechea îndeletnicire, alt tip de captură, actualizând calităţi sufleteşti. Este important să pierzi ceea ce nu-ţi foloseşte, ceea ce îţi prisoseşte. Şi noi câteodată nu ştim asta. Vedem lipsa drept pierdere (ceea ce poate fi câştig), iar lăcomia o interpretăm ca merit (când poate fi egoism mascat). Dracul n-are preştiinţă. Iar acesta-i un defect substanţial în cazul lui. Dacă-i pică, bravo lui! El încearcă. Te supune degradării de dragul belşugului real sau imaginar - stai cu coada-n baltă până prinzi peşte! Iţi produce imaginaţii bolnăvicioase. Ţi-arată folosul şi te lasă baltă, batjocorindu-te. Ca în poveste. Dracul transformă dorinţa în utopie şi răbdarea în previzionism mefistofelic (hambare pline de bogăţii perisabile). Momentul de aşteptare te face năuc. Dorinţa ţi-o lipeşte de piele (ca un tatuaj), iar realitatea ţi-o dezlipeşte de suflet (ca deziluzie). Dracul îţi arată că ce vrei să faci nu este doar posibil, ci... improbabil. Diavolul minte cu cuvinte puţine şi cu imagini deformate. Dracul, ca un regizor priceput, îndepărtează gândul morţii prin efecte speciale, prin obiecte agonisite ce le mişcă în câmpul vizual pentru a te mişca spre ele. Exişti doar pentru ele. Există doar pentru tine. Iată sloganul. Şi atunci?
Pr. dr. Bogdan Constantin Taifas
Fragment din cartea "Bunătatea lui Dumnezeu şi existenţa răului în lume", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Bunătatea lui Dumnezeu şi existenţa răului în lume"
Note:
59 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., 277.
60 Ibidem, p. 277.
61 I.P.S. Daniel Ciobotea, O dogmatică pentru omul de azi (1981), în voi. Dumitru Stăniloae sau paradoxul Teologiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 99.
62 Atudorei Ioan Leonardo, https://edituradoxologia.ro/sites/default/ files/pdf/2015/ll/pages from antropocentrism.pdf;
63 Dennis de Rougemont, op. cit., p. 232.64 Ibidem, p. 145.
65 Ibidem, p. 133.
66 Ibidem, p. 137.
67 Ibidem, p. 249.
68 Sfântul Augustin, Confesiuni, ediţia a Il-a revizuită, ediţie bilingvă latină-română, traducere din limba latină, introducere şi note de Eugen Munteanu, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, p. 342.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.