Relatiile tinerilor

Relatiile tinerilor Mareste imaginea.

Relaţiile despre care tinerii vor să audă discutându-se cel mai adeseori sunt relaţiile amoroase. Mai precis, ei întreabă despre relaţiile sexuale din interiorul şi din afara căsătoriei. Intr-o epocă permisivă ca a noastră, scopul pozitiv şi înţelepciunea căii Bisericii au nevoie adeseori de justificare în ochii celor tineri.

Nu trebuie să uităm uriaşa presiune care-i înconjoară pe tineri încă din şcoala primară. Valori care astăzi sunt socotite în mod universal „normale” tratează relaţiile sexuale într-un mod care face calea Bisericii extrem de dificil de ţinut. Trebuie să arătăm disponibilitatea Bisericii de a primi căinţa pentru greşeli, de a-i ţine în îmbrăţişarea ei chiar şi pe cei care nu s-au căit încă. Cei care se căiesc au nevoie şi de iubirea semenilor lor. Unii poate că vor trebui să aştepte întoarcerea la Sfânta împărtăşanie: aceasta e o chestiune particulară între ei şi preotul lor, dar comunitatea Bisericii nu-i dispreţuieşte pe nici unul din cei mai mici ai săi.

In calitate de creştini, intrăm în legătură cu alţi oameni în primul rând şi mai cu seamă ca şi cu nişte persoane după chipul lui Hristos, nu doar ca nişte obiecte ale plăcerii sau neplăcerii noastre. Această precizare stă la baza recomandărilor Bisericii despre relaţii.

Dacă vorbim despre iubirea spirituală, poruncile lui Dumnezeu ne spun că fiecare om din lume trebuie iubit „ca pe noi înşine”. Asta nu înseamnă că mai întâi ne iubim pe noi înşine, iar apoi îi iubim pe ceilalţi la fel de mult; ci că durerea şi bucuria fratelui sau surorii mele devin ale mele pentru că îmi pasă de el sau ea la fel de mult ca de mine, ba chiar mai mult, pentru că sunt gata să renunţ la confortul meu şi chiar la însăşi viata mea de dragul celuilalt. O astfel de iubire e ţinta noastră.

In viaţa reală e imposibil să împărţim şi să separăm în mod absolut diferitele forme de iubire. Dar câteva distincţii ar putea fi utile. Cercul iubirii spirituale îmbrăţişează toate, dar alte feluri de iubire sunt mai limitate. Afinităţile şi prieteniile noastre psihologice au un caracter mai particular; împărţim interese şi avem contacte frecvente doar cu relativ puţini oameni din această lume. Inrudirea fizică şi iubirea legată în mod ideal de aceasta sunt şi mai restrânse, mărginindu-se la cercul familial. O relaţie sexuală - în creştinism, aceasta înseamnă între un soţ şi o soţie - ar trebui, ideal vorbind, să fie complet monogamă, adică împărtăşită doar cu o singură persoană. In Biserica Ortodoxă acest ideal este menţinut strict doar în cazul preoţilor.

Laicilor li se permite să se căsătorească chiar şi a treia oară. Ei se pot căsători după un divorţ, şi nu numai dacă fostul soţ şi fosta soţie au murit. Aceasta e o îngăduinţă arătată unei slăbiciunii a umanităţii căzute, mai degrabă decât o concesie făcută moravurilor societăţii noastre. Nu este corect să spunem că „ni se permit trei încercări”, ca şi cum aceasta ar fi o regulă. Slujba căsătoriei a doua şi a treia are un caracter de pocăinţă.

Biserica este „strictă” în recomandarea ei ca o relaţie sexuală să fie heterosexuală şi monogamă, dar nu este strictă în sensul că nu este neiertătoare cu cei care nu realizează acest ideal. Biserica susţine monogamia datorită naturii acestei relaţii. Hristos însuşi citează riguroasa expresie scripturistică „cei doi devin un trup” [Matei 19, 5]. Această unitate implică o participare la existenţă pe toate planurile intr-un fel în care nu o face nici o altă legătură. Şinele este implicat în mod total. Din această cauză Sfântul Pavel vorbeşte despre delictele sexuale ca despre un păcat atât de vătămător. Dacă îţi împărţi existenţa cu o altă persoană împreună pe viaţă, intimitatea te poate ajuta să înveţi iubirea în toate dimensiunile. Dar dacă îţi împărţi intimitatea sexuală cu un partener temporar îţi pierzi integritatea personală împărţindu-te. Dacă ai mai mult decât un partener, dezintegrarea este cu atât mai mare. Cuvântul pentru castitate în limba greacă sau rusă înseamnă integralitate sau integritate. Am cunoscut cazuri de prăbuşire totală cauzată de un mod de viaţă promiscuu. Dar chiar dacă nu se ajunge atât de departe, din punct de vedere spiritual există cu siguranţă o anume prăbuşire.

Uneori o astfel de persoană nu simte cât de mult rău e făcut prin necastitate până când el sau ea nu începe un stil de viaţă mai centrat pe rugăciune. Acest păcat este greu de depăşit tocmai pentru că toată fiinţa este afectată şi are „amintiri”.

In culturile în care căsătoria nu mai este norma, oamenii întreabă de ce anume „trebuie să se căsătorească”. Unii oameni sunt fideli unui partener fără a fi căsătoriţi. Şi de ce n-ar trebui ca un cuplu logodit să se culce împreună? La urma urmei este aceeaşi persoană pe viaţă.

E adevărat că în aceste două cazuri nu apar problemele cauzate de faptul de a avea partener/i întâmplător/i. Unul din scopurile căsniciei e tocmai stabilirea unei astfel de fidelităţi. Dar faptul de a fi căsătorit înseamnă altceva. Căsătoria creştină nu este doar o ceremonie care ratifică o decizie socială umană. Este o Taină a Bisericii. Hristos vorbeşte de cuplu ca unit de Dumnezeu. Se revarsă un har care aduce o dimensiune divină în viaţa cuplului, atât de profundă încât Sfântul Pavel spune că ei sunt o icoană a legăturii dintre Hristos şi Biserică. O familie este chemată să fie o micro-Biserică, un loc în care este trăită viaţa divină.

Căsătoria implică un legământ pe viaţă într-un fel în care nici un alt aranjament nu-l face. Acest lucru afectează în mod radical relaţia şi oferă singurul context în care iubirea profundă poate fi învăţată dintr-o relaţie sexuală: accept persoana partenerului meu aşa cum este el/ea şi chiar aşa cum el/ea poate deveni prin vârsta înaintată, boală sau orice altceva i s-ar putea întâmpla. Accept responsabilităţile de părinte. Pot învăţa altruismul pentru că trăiesc împreună cu cineva. Nu-l văd doar când am chef de o seară plăcută. Contracepţia ne-a făcut să uităm faptul că, fiind un proces natural, relaţia cere ca un cuplu să nu considere legătura doar a lor, ci şi con-lucrare a lor ca părinţi potenţiali (ceea ce vrea să spună că despre această problemă se vorbeşte cu respect şi teamă). Toate acestea arată de ce sexul în afara căsătoriei înseamnă sex afară din context.

A încerca o relaţie sexuală cu un/o logodnic/ă e un „experiment” complet fals. Inseamnă că încerci sex în afara căsătoriei. Nu „testezi aspectul sexual al căsniciei pentru a te asigura că sunteţi compatibili”. Iertaţi-mă că am fost atât de explicită. E o chestiune într-adevăr intimă şi jumătate din problema noastră provine din faptul că e exprimată atât de grotesc şi de cazual. Dar vreau să fac explicit gândul vostru. Pur şi simplu condiţiile testării nu sunt cele ale partenerilor căsătoriţi; nu e un „experiment controlat”.

„Compatibilitatea” vine dintr-o relaţie de iubire, nu invers. Atât de multe cupluri şi-au găsit calea împreună după căsătorie. In trecut ele începeau cu mult mai puţine cunoştinţe (chiar şi teoretice) decât cuplurile din zilele noastre. Oamenii caută de .fapt o scuză ca să nu mai aştepte. Nu auzim pretenţia verificării spălării rufelor înainte de căsătorie...

De ce, atunci, Dumnezeu ne dă sentimente sexuale înainte de a primi binecuvântarea de a le pune în practică? Nu ştiu, fireşte, dar pot identifica un anume scop. Mai întâi ar trebui să ne fie limpede că unele din aceste sentimente nu sunt produse pur şi simplu de schimbările hormonale, ci sunt provocate de reacţiile noastre la cultura ce ne înconjoară, de mass-media, de tentaţii de tot felul. Trebuie să ne înarmăm astfel încât să nu fim invadaţi de pasiune. Avem sentimente înainte de a se cuveni să avem o relaţie sexuală deplină ca să ne putem pregăti. Aşa cum un copil îşi exersează picioarele cu mult înainte de a le folosi pentru a merge, tot aşa şi noi trebuie să învăţăm să ne lăsăm sufletul, relaţia noastră cu Dumnezeu, sa ne guverneze sentimentele noastre trupeşti şi psihologice, înainte ca fie să ne căsătorim, fie să fim chemaţi la celibat.

Sentimentele sunt periculoase dacă sunt singurul criteriu după care ne alegem relaţia şi-i permitem să se dezvolte. Avem nevoie de experienţă în discernământ şi rugăciune.

Unii oameni reacţionează împotriva aşa-numitei atitudini „excesiv de ascetice” despre sex a Bisericii. Ei nu vor să primească sfat de la sfinţii celibatari. Dar, în curăţia lor, scriitorii ascetici pot vedea deseori mai limpede decât alţii chiar şi aspecte ale vieţii pe care nu le-au trăit. Oare nu vrem să ştim ce a spus Hristos despre căsnicie pentru că El n-a fost căsătorit? Să nu dispreţuim ce au spus sfinţii doar pentru că aceştia au trăit în alte împrejurări. Oare un doctor trebuie să aibă orice boală pe care o tratează? Oamenii fără experienţă ascetică uită adeseori că sentimentele pasionale nu constituie criteriul iubirii. Un îndrăgostit s-ar putea să gândească: „Şi ce? Oare trebuie să analizăm asta?” Dar Biserica recomandă şi cuplurilor căsătorite să practice castitatea şi abstinenţa, chiar dacă acestea nu practică aceleaşi forme de castitate şi abstinenţă ca marii asceţi. Relaţiile conjugale nu trebuie să fie izolate de itinerarul duhovnicesc al creştinului căsătorit ca un întreg. Aşa că trebuie să căutăm sfat şi să fim dispuşi să ne aprofundam înţelegerea şi să ne lăsăm viaţa să fie îndreptată de oameni mai buni în iubire decât noi.

Maica Magdalena

Cum sa comunicam copiilor credinta ortodoxa. Convorbiri, reflectii si alte sfaturi; Editura Deisis

Cumpara cartea "Cum sa comunicam copiilor credinta ortodoxa. Convorbiri, reflectii si alte sfaturi"

 

Pe aceeaşi temă

22 Iunie 2018

Vizualizari: 621

Voteaza:

Relatiile tinerilor 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE