Robirea inimii

Robirea inimii Mareste imaginea.

Credem că oricine a ajuns să observe cum se formează în sufletul său un păcat sau altul, o patimă sau alta, un viciu sau altul a băgat de seamă cum aceste, patimi, păcate şi vicii se furişează treptat în sufletul nostru şi îl fac pe de-a-ntregul rob al lor: la început, ele robesc mintea, pe urmă inima, voinţa... şi tot omul se preschimbă într-un rob al păcatului. Pe terenul deja pregătit al păcătoşeniei sufleteşti cade (poate chiar întâmplător) gândul „diavolesc", iar apoi, treptat, dacă gândul nu este îndepărtat la timp, din sămânţa aceasta neînsemnată creşte un întreg arbore al păcatului - şi aceasta, bineînţeles, pentru că toate patimile noastre păcătoase se formează din gândurile păcătoase, aşa cum au stabilit fără putinţă de îndoială Părinţii asceţi, care în scrierile lor ne aduc la cunoştinţă fericitele rezultate ale observaţiilor pe care ei le-au efectuat asupra formării în sufletul omenesc a patimilor de tot felul. Nu trebuie să credem, aşa cum fac mulţi, că gândurile omului nu sunt supuse responsabilităţii morale întrucât ele vin de la diavol sau că „gândurile nu sunt un fenomen important în psihicul nostru" - bineînţeles, nu putem fi de acord cu o asemenea afirmaţie.

Dimpotrivă, observaţiile Părinţilor asceţi au demonstrat întreaga însemnătate a unui act „atât de neînsemnat" ca apariţia şi prezenţa gândurilor pe teritoriul minţii noastre. Să facem deci apel la ele.

Modul formării patimii din gând şi până la faptă a fost stabilit cu exactitate de către Sfinţii Părinţi; cu aceeaşi exactitate a fost stabilită şi însemnătatea fiecărui moment al acestui proces. El decurge astfel: la început are loc momeala, în continuare atenţia dată gândului, pe urmă îndulcirea de ei, iar în urma acesteia dorinţa; din dorinţă ia naştere hotărârea, iar din hotărâre, în cele din urmă, fapta. Cu cât momentul este mai depărtat de momeală şi mai aproape de sfârşit, cu atât este mai însemnat şi mai păcătos. Cea mai înaltă treaptă de vinovăţie o are fapta, pe când în momeală nu este vinovăţie aproape deloc (Nil Sorski; Teofan Zăvorâtul).

Primul impuls către începutul acestui fenomen psihic, care se poate încheia prin apariţia patimii în suflet, poartă de obicei la asceţi numele de „momeală" (gr. prosbole)h Prin acest termen este desemnată simpla reprezentare a unui lucru, care se prezintă minţii noastre fie în urma activităţii simţurilor, fie în urma activităţii memoriei şi imaginaţiei (Teofan Zăvorâtul). Sfinţii Ioan Scărarul, Filotei Sinaitul şi alţii numesc „momeală" orice gând simplu sau închipuire a vreunui lucru care este adus în inimă şi prezentat minţii pe neaşteptate. Sfântul Grigorie Sinaitul spune: „Momeala este insuflare care vine de la vrăjmaşul: „Fă cutare sau cutare lucru", aşa cum s-a întâmplat cu însuşi Hristos, Dumnezeul nostru: zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Mt. 4, 3) - sau, mai simplu, este orice fel de gând care îi vine în minte omului." Acest moment psihic nu exprimă câtuşi de puţin şi nu presupune câtuşi de puţin libera participare a omului; de aceea, „în el nu este păcat", după cum spune Teofan Zăvorâtul, „de vreme ce naşterea imaginilor în minte nu ţine de noi" (v. şi Ioan Scărarul 14, 73). In sine, momeala este fără de păcat, potrivit Părinţilor, „nemeritând nici laudă, nici osândă, pentru că ea nu ţine de noi" (Nil Sorski; Petru Damaschinul).

Toate acele impresii şi reprezentări care apar în om înaintea mişcării voinţei lui sau împotriva voinţei lui, fără vreo participare liberă a acesteia, trebuie socotite „nepătimaşe", „nevinovate" din punct de vedere moral, şi nu pot fi în nici un caz numite „păcat" (Varsanufie şi Ioan, răspunsul 429). „Nu faptul că gândurile intră în noi atrag osânda asupra noastră, ci faptul că le dăm o îndreptare rea" (Pateric). Aşadar, „momeala, dacă rămâne nelucrătoare, nu îl face pe om nedrept" (Nil Sinaitul), şi ea trebuie privită ca o încercare a duhului răutăţii de a-l face pe om să încline spre păcat, de a strica echilibrul lui sufletesc prin introducerea în domeniul inimii păcătoase a unor imagini şi reprezentări ce par din afară nevinovate. Deşi momeala în sine nu îl face pe om răspunzător pentru ea, aceasta reprezintă totuşi un prilej pentru darea în vileag a dispoziţiei voinţei noastre (Marcu Ascetul; Teofan Zăvorâtul, Comentariu la Epistola către Galateni 6, 4).

Prin înclinarea noastră de bunăvoie către unul sau altul dintre motivele, din pretextele care apar în mintea noastră se şi manifestă, propriu-zis, libertatea alegerii omului. Omul este liber să îşi exprime simpatia sau ura faţă de momelile care îi invadează sufletul (Marcu Ascetul). Ca atare, prin urmările sale, ca prilej al acestora, momentul respectiv este important din punct de vedere moral, întrucât el se află în punctul de trecere de la involuntar şi nepăcătos la voluntar şi păcătos. Trecerea la păcătoşenie începe, propriu-zis, de la „împreună-vorbirea" cu gândurile. Dacă nevoitorul începe convorbirea lăuntrică cu momeala care a intrat în el, prin însuşi acest fapt îşi exprimă simpatia faţă de „oaspetele" care şi-a făcut apariţia (Teofan Zăvorâtul). Prin simpatia sau antipatia faţă de gând se manifestă deja o anumită participare a voinţei - iar „unde este învoire, acolo este începutul păcatului" (Ioan Scărarul).

Cel de-al doilea moment, care urmează nemijlocit momelii, este „însoţirea" (gr. syndesmosy. „Insoţirea este primirea gândului insuflat de către vrăjmaş şi îndeletnicirea cu el şi împreună-vorbirea cea cu plăcere" (Efrem Sirul). La Sfântul Efrem Sirul sunt marcate caracteristicile acestui moment: „sloboda primire a gândului" şi „îndeletnicirea cu el şi împreună-vorbirea cu el aducătoare de mulţumire" (vezi şi Ioan Scărarul 15, 73). „Insoţire este numită la Sfinţii Părinţi împreună-vorbirea cu gândul care a venit, adică un fel de cuvânt al nostru tainic către gândul cel arătat, din patimă sau fără patimă - altfel spus, primirea gândului adus de către vrăjmaş, păstrarea lui, conglăsuirea cu el şi îngăduinţa cea de bunăvoie ca el să rămână în noi" (Nil Sorski; Ioan Scărarul 15, 73; Petru Damaschinul). Sfinţii Părinţi consideră că momentul acesta nu este întotdeauna fără de păcat, întrucât îi este inerent un sentiment de satisfacţie, pe care Teofan Zăvorâtul îl numeşte „îndulcire". „Aceasta vine atunci când, în urma atenţiei date lucrului cu pricina, el începe să ne placă, şi aflăm mulţumire în a privi cu mintea la el, în a-l avea în gând." „Indulcirea de lucrurile păcătoase este păcat de-a dreptul - pentru că, judecă în continuare ierarhul Teofan, dacă inima noastră trebuie să fie devotată lui Dumnezeu, orice însoţire a lui cu alte lucruri este o încălcare a credincioşiei faţă de El, o rupere a unirii cu El, o trădare, un adulter duhovnicesc" (Teofan Zăvorâtul).

Aşadar acest al doilea moment este nelegiuit în măsura în care conţinutul sau forma lui nu sunt compatibile cu curăţia inimii şi, în al doilea rând, întrucât „libera primire a gândului" dă în vileag înclinaţia voii către acesta. In acel moment, voinţa intră în acţiune, cu toate că această acţiune nu are încă un conţinut şi un caracter definit. Ea se coboară, ca să zicem aşa, în tainiţele sufletului omenesc ca să ţină sfat lăuntric cu gândul. In virtutea caracterului său nedefinit, starea duhovnicească respectivă nu poate fi purtătoare a unei responsabilităţi morale depline, însă dă în vileag deja o anumită nestatornicie a voinţei, o şovăială a ei între bine si rău. Si totuşi, acest moment apare ca început al bolii duhovniceşti (Teofan Zăvorâtul): în condiţiile în care natura noastră este nedesăvârşită, în care voinţa noastră e nestatornică, în momentul dat sentimentul de satisfacţie, ajungând la o înaltă intensitate, se transformă cu uşurinţă în poftă. „De la îndulcire până la poftă nu e decât un pas" (Teofan Zăvorâtul). Poftind, voinţa este tot mai atrasă de către gând, înclină spre el, aşa încât se formează ca rezultat hotărârea de a înfăptui cele despre care minţii îi vorbeşte gândul, inimii - satisfacţia, şi pe care le pregustă sufletul cu plăcere. In starea aceasta, echilibrul puterilor sufleteşti se rupe, „căci dacă inima este aruncată în întunecarea gândurilor necurate, ea este deja trasă spre fapta pătimaşă, parcă împotriva voinţei sale şi cu de-a sila" (Nil Sinaitul).

Momentul acesta este numit la Sfinţii Părinţi synkatathesis („Lucrul ce a momit şi a pus stăpânire pe luarea-aminte a stârnit pofta, şi sufletul s-a învoit" (Filotei Sinaitul) (n. a.). - „alcătuire" sau „învoire" şi este definit ca „arătare în cuget a conglăsuirii cu patima" (Efrem Sirul), „conglăsuire a sufletului cu gândul care i s-a înfăţişat, însoţită de plăcere" (Ioan Scărarul 15, 73) - „Sfinţii Părinţi numesc „învoire" primirea cu bunăvoinţă de către suflet a gândului care a venit la el sau a momelii care i s-a înfăţişat" (Nil Sorski) (n. a.)., „de unde vine robirea, care trage sufletul, cu de-a sila şi împotriva voinţei lui, la împlinirea faptei păcătoase" (Petru Damaschinul). Intrucât în sufletul omului devine tot mai puternică hotărârea voinţei, omul face un pas nou, însemnat şi hotărâtor, pe calea apropierii de patima păcătoasă (Petru Damaschinul; Teofan Zăvorâtul). Cel ce pofteşte s-a învoit să facă fapta, dar încă nu a făcut nici un plan şi n-a întreprins nimic pentru a-şi atinge scopul, în principiu, totuşi, satisfacerea patimii este deja un lucru hotărât, păcatul a fost deja săvârşit cu intenţia. Nu mai rămâne decât ca această intenţie să fie îndeplinită în practică, şi „se arată fapta" - rodul stricăciunii care a fost zămislită lăuntric şi a născut fărădelege în afară.

Invoirea, apropiindu-se de faptă şi asemănându-se cu aceasta, este supusă deplinei responsabilităţi morale ca păcat săvârşit lăuntric, cu intenţia, deoarece păcatul, aşa cum spune Evagrie Monahul, „este conglăsuire a gândului cu patima păcătoasă oprită (interzisă)". „Invoirea este judecată deopotrivă cu fapta, pentru că temeiul faptei este pus prin sloboda alegere a voinţei - şi Domnul a zis că învoirea cu gândurile îl spurcă pe om (v. Mt. 15, 19)", zice Efrem Sirul, şi adaugă: „Dacă te vei învoi cu fapta în gând, te spurci cu însăşi necurăţia." „Fecioara logodită cu bărbat se face urâtă în ochii lui dacă o amăgesc alţii: şi sufletul atras de gândurile necurate şi care se în voieşte cu ele este urât înaintea Mirelui său Ceresc, Care este Hristos", spune acelaşi Efrem. „Dacă gândurile fiilor lui Iov, cugetă Cuviosul, nu erau supuse tragerii la răspundere, de ce a adus jertfă Iov un viţel pentru păcatele cele cu gândul?" Este evident că gândurile îşi trag toată însemnătatea morală din conglăsuirea noastră cu ele, care şi este apreciata din punctul de vedere al Dreptăţii Dumnezeieşti ca „fapta însăşi", deoarece „Dumnezeu cere socoteală pentru ceea ce voinţa a încuviinţat" (Efrem sirul).

Părinţii asceţi au observat la nevoitori o stare sufletească aparte care apare la trecerea de la momentul descris mai sus la momentul numit „patimă", şi anume starea de luptă. Aceasta este caracterizată drept conflict între gând şi minte, care înclină „fie spre nimicirea patimii în gând, fie spre învoirea cu gândul pătimaş, aşa cum spune Apostolul: trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, căci acestea se împotrivesc unul altuia (Gal. 5, 17)" (Efrem Sirul; vezi şi Ioan Scărarul 15, 73).

Conflictul are loc între impulsurile pătimaşe faţă de un anumit obiect, pe de o parte, si impulsurile şi înclinaţiile fireşti bune, care sunt opuse acestora, pe de altă parte: între reprezentanţii binelui şi reprezentanţii răului. Lupta lăuntrică poate fi mai mult sau mai puţin îndelungată, şi se face pricină de cununi sau de chinuri (Ioan Scărarul 15, 73; Filotei Sinaitul, Patruzeci de capete despre trezvie), potrivit puterii cu care sufletul nostru este legat de bine şi este gata să se împotrivească gândului păcătos - iar dacă în suflet a apucat să se formeze obiceiul rău al păcatului şi înclinarea păcătoasă a pătruns deja adânc în firea omului, aşa încât el se gândeşte mereu la obiectul pornirii păcătoase, închipuindu-şi-l, voinţa lui se dedică în scurtă vreme şi cu multă râvnă satisfacerii patimii. Starea aceasta apare ca rezultat al înclinării hotărâte spre rău a voinţei.

„Patimă" este numit viciul care s-a cuibărit în suflet de multă vreme şi a ajuns, prin deprindere, ca o însuşire firească a lui, aşa încât sufletul năzuieşte deja spre el de bunăvoie şi din proprie iniţiativă („Patima (pathos) este boală a sufletului, care prin deasa repetare (satisfacere a dorinţei) şi prin deprindere (cu faptele prin care aceasta este satisfăcută) devine însuşire a sufletului (trăsătură de caracter) (Filotei Sinaitul, Patruzeci de capete despre trezvie) (n. a.). Omul ajunge în starea aceasta de bunăvoie (Nil Sorski); de aceea, el este moralmente responsabil pentru patimă, întrucât aceasta din urmă este, în toate formele sale, supusă ori pocăinţei pe măsura vinovăţiei, ori chinului viitor (Nil Sorski; Ioan Scărarul 15, 73; Petru Damaschinul). In fine, şi patima însăşi poate fi prefăcută în obicei rău statornic şi pierzător pentru suflet, obicei în care deja nu voinţa controlează pornirea pătimaşă, ci aceasta controlează voinţa, trăgând cu de-a sila tot sufletul spre însuşi obiectul patimii. Starea aceasta este numită la Părinţii asceţi „robire" (aichmalosia), adică „ducerea inimii cu de-a sila şi fără voia ei (în robie), ţinere în aceasta şi amestecare ca într-o singură viaţă cu lucrul ce ne-a robit, amestecare în urma căreia starea noastră cea bună piere (ne pierdem tihna)" (Filotei Sinaitul; Ioan Scărarul 15, 73; Efrem Sirul; Ava Dorotei; Nil Sorski). In acest moment, patima apare în deplina sa dezvoltare, manifestându-se decisiv ca stare sufletească ce s-a întărit cu desăvârşire, şi-a manifestat toată energia şi a făcut sufletul omenesc pe de-a-ntregul rob al păcatului şi al morţii.

Acestea sunt, potrivit descrierii Părinţilor asceţi, modul şi ordinea formării patimii rele dintr-un simplu gând venit de la vrăjmaşul. In cursul formării patimii se observă cum puterile omului se însoţesc una după alta cu păcatul: prin „îndulcire" se spurcă inima, prin poftă - voinţa, prin hotărâre, prin aflarea mijloacelor, devine părtaşă a întinării şi raţiunea; în fine, prin faptă şi înseşi puterile trupului sunt pătrunse de păcat... şi iată că omul a devenit păcătos pe de-a-ntregul (Teofan Zăvorâtul).

SFÂNTUL NICOLAE, NOUL MĂRTURISITOR

Fragment din cartea "SUFLETUL ÎNTRE BOALĂ ŞI VINDECARE", Editura Sophia

Cumpara cartea "SUFLETUL ÎNTRE BOALĂ ŞI VINDECARE"

 

Pe aceeaşi temă

04 Iunie 2021

Vizualizari: 533

Voteaza:

Robirea inimii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

inima

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE