Romanul Flavian

Romanul Flavian Mareste imaginea.

SPOVEDANIA

Am intrat în biserică. Pe când intram, m-am gândit: „Oare voi încerca din nou sentimentul de ieri al prezenţei lui Dumnezeu, care mi-a răscolit sufletul atât de neaşteptat?"
Oprindu-mă puţin în pridvor, mi-am ascultat inima... Da! A venit! Aceeaşi senzaţie din ziua precedentă: Dumnezeu este aici, alături de mine! Sentimentul de azi nu a fost atât de intens şi luminos, ci mai lin, mai intim parcă. Dar era tot acela şi o bucurie liniştită îmi umplu sufletul: Dumnezeu nu m-a părăsit! El este din nou cu mine şi mă iubeşte.

Flavian m-a adus într-un colţ, în spatele icoanelor, lângă un analog, adică o măsuţă înaltă cu partea de deasupra în unghi încliiiat şi acoperită cu un material de catifea cu cruci brodate. Pe catifea era o carte groasă, cu copertă metalică ştearsă şi cu imagini de sfinţi. „Evanghelia" - mi-am dat eu seama. în dreapta Evangheliei era o cruce de bronz foarte veche, neagră-verzuie din cauza oxidării. Cât timp mă uitam pe acolo, Flavian a îmbrăcat salopeta formată din două benzi de catifea, legate între ele cu nasturi metalici şi nişte manşete cu cruci, legate cu şnururi. Aceeaşi îmbrăcăminte în care i-a citit rugăciunile bietei Katiuşa, în ziua când venisem eu. Observând privirea mea curioasă, el mi-a explicat:

- Acesta de pe piept se numeşte „epitrahil", iar pe mâini am „mânecuţe".

Imbrăcându-se în „armură", Flavian luă de pe pervaz o carte cu copertă de piele, foarte roasă de vreme şi cu multe semne, o deschise la pagina potrivită şi, punând degetul acolo, mi-a zis:

- Alexei, ceea ce vom face acum se numeşte Taina Pocăinţei. Ea constă în trei etape sau părţi. Prima parte are în vedere înţelegerea, de către cel care se pocăieşte, a păcatelor pe care le-a săvârşit împotriva poruncilor lui Dumnezeu, prin care a supărat Iubirea dumnezeiască pentru oameni. De fapt, pocăinţa se traduce din limba greacă prin „schimbarea minţii". A doua parte are în vedere trecerea din minte în inimă a înţelegerii păcatelor săvârşite, unde are loc, de fapt, Taina Pocăinţei, adică arderea murdăriei spirituale în „focul" celei mai sincere păreri de rău. Inima trebuie să se pocăiască, adică să sufere, să-şi plângă necurăţia, să se smerească în faţa milei atoateiertătoare a lui Dumnezeu şi să ia o hotărâre clară de a lupta împotriva duşmanilor ei: patimile şi gândurile păcătoase. A treia şi cea din urmă parte a pocăinţei este spovedania. „A spovedi" înseamnă, tradus din slavona veche, „a recunoaşte deschis", „a descoperi".

Păcatele conştientizate şi plânse de inimă sunt mărturisite de creştin, recunoscute deschis în faţa Domnului printr-un martor, adică preotul, care este în acelaşi timp şi săvârşitorul Tainei, cu putere de la Dumnezeu să ierte şi să dezlege păcatele. „A dezlega" se înţelege ca „a elibera". în vechime, atunci când un sclav sau un prizonier era eliberat, aşa se şi spunea: că este dezlegat. La fel şi omul care a ajuns să fie prizonierul unei patimi (sau al mai multor patimi) devine sclavul păcatului care ţine de acea patimă. Preotul însă, fiind împuternicit de Biserică şi având putere şi autoritate de la Domnul nostru Iisus Hris- tos, îl eliberează pe păcătosul care se pocăieşte de această robie păgubitoare de suflet. De fapt, totul depinde de sinceritatea pocăinţei celui care vine la preot. Se întâmplă ca, după o spovedanie formală, rece şi lipsită de simţire, cu toate că preotul a rostit cuvintele „te iert şi te dezleg", Hristos, Cel care stă nevăzut înaintea penitentului în timpul spovedaniei, să spună: „Dar Eu nu te iert." Atunci omul nu numai că pleacă de la spovedanie neiertat, ci chiar mult mai întunecat. Ţine minte, Alioşa, că aici, cu noi, va mai fi şi a treia persoană: Hristos! Lui să-I adresezi gândurile, cuvintele şi inima ta. Să începem!

Flavian deschise cartea, oftă, îşi făcu semnul crucii cu un gest larg şi rosti: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!"

Cât timp a citit nişte rugăciuni, dintre care unele erau scurte, iar altele mai lungi, eu am „fugit" puţin cu mintea în altă parte. Eram ca în noaptea de dinainte, când vedeam faţa plânsă a Irinei, iar inima mi se înmuia de părere de rău pentru ea. Irka, Irka! Şi când mă gândesc că mai demult te numeam Irinuşka, Irinka, Iro- cek... Ce animal am fost şi cum te-am mai supărat! Iartă-mă!

- „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta" - se auzi din nou vocea solemnă a lui Flavian. „Să nu te ruşinezi, nici să te temi sau să ascunzi ceva de mine, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru lisus Hristos. Iată, şi sfânta Lui icoană stă înaintea noastră. Iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele de două ori le vei avea; ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat."

„Ciudat! - am gândit eu. Rugăciunea este în slavona veche, dar eu înţeleg totul! In afară de câteva cuvinte, despre care trebuie să mai întreb."

- Iar acum, frate Alexei, stai în genunchi, uite aici, pe pernuţă, în faţa analogului cu Evanghelia, şi aminteşte-ţi din copilărie toate cele de care te mustră conştiinţa!
Am îngenuncheat. In faţă am văzut atunci crucea cusută pe catifea, cu nişte suliţe lângă ea, dar şi cu litere scrise în jur. Flavian stătea lângă mine, într-un vechi scaun vienez, mişcând din când în când cu degetele mare şi arătător de la mâna stângă nodurile de la metanierul pe care-1 avea. Plecân- du-se puţin către mine, era pregătit să mă asculte.

- Părinte! Părinte Flavian! Ţin minte că sunt păcătos, simt asta, numai că nu ştiu cum să spun. Nu găsesc cuvinte să-mi descriu păcatele. Ajută-mă, te rog! Eu înţeleg acum un singur lucru: că sunt vinovat în faţa Irinei foarte mult, deşi nu pot formula nici această vină... Ajută-mă!

- Bine, Alioşa! Vom mai reveni la relaţia ta cu Irina. Hai să începem acum cu altceva. Ştii că vei muri, la un moment dat, nu-i aşa? Imaginează-ţi că acest lucru s-a întâmplat chiar acum. Ai ieşit din trup, lăsându-l, ca pe o haină veche, şi sufletul tău se îndreaptă spre vămile văzduhului.

- Direct în vămi? Vămile sunt chinuri?

- Nu. Vămile sunt nişte locuri unde trebuie să plăteşti taxa de trecere pentru bagajul pe care îl cari cu tine. Iar bagajul tău sunt păcatele pe care le-ai acumulat în viaţă. îţi imaginezi?

- Da. Am lucrat patru ani la firmă cu „vămuirea". Şi acolo am făcut o grămadă de păcate!

- Poate. Aşa că ai în faţă douăzeci şi patru de vămi şi la fiecare dintre acestea vor fi cercetate anumite feluri de păcate. Poţi plăti pentru păcatele tale doar prin virtuţile şi faptele bune care sunt contrare acestora şi prin rugăciuni - ale tale sau ale altora care se roagă pentru tine. Mulţi oameni crezi că se roagă pentru tine?

- Nu ştiu. Probabil că nimeni. Bunica era credincioasă şi cred că ea se ruga pentru mine... Mai mult, nu ştiu pe nimeni.

- Vezi tu, Alexei, cât de înfricoşător este dacă nu se roagă nimeni pentru tine! Nici nu-ţi dai seama pe câţi i-au salvat rugăciunile altora în ultima clipă! De fapt, pentru tine se roagă Jenea şi Irina, Klavdia, pe care ai dus-o cu maşina, Semi- on cu Nina, maica Serafima şi eu, păcătosul.

- Dar de ce? Ce sunt eu pentru ei, ca să se roage pentru mine?

- Nu ce, ci cine. Eşti un frate întru Hristos Domnul! Şi încă unul peregrin, care are nevoie de ajutor deosebit şi de susţinere. Iubirea faţă de Hristos îi face să se roage pentru tine. Şi tu să te rogi pentru ei!

- Mă voi ruga neapărat! Doamne! Ca să vezi, are cineva dragoste faţă de mine! Mulţumesc Tie, Doamne!

- Aşadar, Alexei, te vor duce la prima vamă, aceea a vorbirii deşarte şi a vorbirii urâte. Au de ce să te învinuiască acolo?

-Au. Ştii că eu din copilărie am fost un bârfi- tor. Tot timpul îmi plăcea să „vorbesc", adică să bârfesc. Şi la şcoală, la ore, chiar mă dădeau afară pentru că vorbeam tot timpul. Limba mea era ca o moară stricată nenorocită. Nici nu-mi pot imagina cât am vorbit toată viaţa! îmi plăcea să mă dau mare în faţa colegilor şi în faţa fetelor, apoi la facultate. Dar ştii şi tu, desigur, că mă ţii minte cum eram numit „sac de bancuri". Tot felul de glume proaste, răutăcioase, urâcioase. Nici nu le-aş putea număra. Iartă-mă, Doamne!

- Ai vorbit urât de multe ori?

-Cum adică, urât? Dacă am înjurat, vrei să spui? Din clasa a treia, când am mers în tabără! Băieţii înjurau şi am început să înjur şi eu. La început mi-a fost ruşine, chiar roşeam, dar pe urmă m-am obişnuit şi la sfârşitul taberei eram deja „As" la înjurături. Credeam că am devenit adult, dacă ştiam să înjur. Ce prost eram! Iartă-mă, Doamne, pentru prostie! După aceea, înjuram ca şi cum aş fi respirat, chiar artistic, cu inversiuni, pentru a face pe plac publicului. Acum, dacă nu foloseşti astfel de înjurături şi cuvinte şmechere, nici nu te bagă lumea în seamă. înjurăturile sunt astăzi o normă de conversaţie! Am auzit de multe ori cum vorbesc înjurându-se şi copiii cu părinţii lor...

- Si tu ai făcut ca si ceilalţi?

- Ca ceilalţi! Doamne, iartă-mă! Imi pare rău şi mă pocăiesc! Oare câte am vorbit aiurea?!

- Dumnezeu să te ierte, Lioşa! El vede că îţi pare rău de păcatele săvârşite şi Se bucură.

- Intr-adevăr, îmi pare rău! Spun drept! Am vorbit cu Semion, cu Nina, cu voi, şi nici prin gând nu mi-a trecut să înjur sau să bârfesc, doar acum îmi dau seama cât de urât este acest obicei şi cât de înjosită este limba noastră astăzi, iar eu vorbeam aşa până zilele trecute.

- Ajungem la a doua vamă, Alexei. Este vama minciunii şi a încălcării jurămintelor. Ai păcătuit cu acestea?

-Am păcătuit, desigur, şi cum încă! întreaga noastră viaţă este astăzi minciună şi călcare a jurămintelor.

- Lioşa, vorbeşte-mi doar despre tine, despre viaţa ta!

- Iartă-mă! Am înţeles. Viaţa mea, anume viaţa mea este mincinoasă! în copilărie îmi minţeam părinţii, minţeam bunica iubită, minţeam fără motiv, de frica pedepsei, vrând să cer ceva, minţeam prietenii de pe stradă că tatăl meu este comandantul unui submarin, că am un pistol adevărat şi multe altele. Apoi am minţit profesorii la şcoală, părinţii, prietenii, chiar mă încurcam în minciuni şi nu mai deosebeam fanteziile de adevăr. Am minţit la facultate, ca să nu merg la practică pe câmp. Luam adeverinţe medicale false, iar odată am mers cu piciorul în ghips la comandamentul militar, ca să nu merg cu colegii la pregătirea militară. Am minţit fetele cu care ieşeam la întâlniri romantice. Minţeam că le iubesc, că mă voi căsători cu ele, minţeam, minţeam, minţeam... Tocmai de aceea nu mi-a ieşit nimic cu Jenea: m-a prins o dată că minţeam şi ea nu suporta minciuna. M-a părăsit imediat. Bravo ei! Bine că l-a ales pe Ghenadie.

Toate minciunile mele le-a înghiţit apoi biata Irka, săraca! M-am întrecut pe mine însumi, în relaţia cu ea. Iartă-mă, Doamne, pe mine, mizerabilul, că toată viaţa mea de familie a fost o minciună continuă! Of, cât am mai minţit-o pe Irka! Am înşelat-o, am ascuns banii de ea, o dezamăgeam încontinuu... Dar ea răbda tot şi ierta... Trăiam pentru plăcerile mele şi făceam tot ce voiam. Chiar şi concediile le luam separat, ca să mă „deconectez" un pic. M-am deconectat... Doamne, dacă se poate, iartă-mă! Şi în viaţa mea de acum totul este la fel de mincinos! Mint ca să rămân la serviciu. Fac promisiuni pe care nu le pot ţine, mint că la mine totul este „ok!", mă mint pe mine însumi că-mi place viaţa şi că sunt „cool"... Doamne, am obosit de minciună, iartă-mă, ajută-mă să trăiesc altfel, că nu mai pot minţi!

- Dumnezeu să te ierte, Alexei! Trebuie să înveţi să trăieşti spunând adevărul, pentru că adevărul este Hristos. Tatăl minciunii este diavolul. Să nu-i mai slujeşti!

-Ajută-mă, părinte Flavian, că nu pot trece singur de acest munte înalt!

- Dumnezeu să te ierte, Lioşa! Să mergem mai departe: vama judecării şi a clevetirii. Ai păcătuit?

- Judecare? Ce înseamnă „judecare"?

- Judecarea? Păi, adu-ţi aminte ce spui atunci când eşti la volan şi tocmai ţi-a tăiat o altă maşină calea, ce spui despre şeful tău care te-a supărat, despre un vagabond beat care stă în gang, ce spui la adresa politicienilor contemporani, când te uiţi la ştiri. Asta este judecata.

- Păi, eu le zic pe bună dreptate sau le gândesc, pentru că sunt într-adevăr cameleoni perfizi, politicienii, sau când sunt la volan, dacă e „un bou" şi riscă viaţa altora, aşa-i şi spun: „Boule!" Ce, nu e adevărat?

- E adevărat. Dar acesta e adevărul tău, omenesc, aşa cum îl vezi şi îl înţelegi tu. Pentru că noi nu le vedem pe toate şi înţelegem şi mai puţin, Domnul ne avertizează să nu sărim repede cu judecata, trâmbiţând dreptatea noastră, ca să nu ne afundăm pe noi înşine şi mai tare (cum se întâmplă, de obicei). „Dreptatea" noastră se bazează pe informaţii fragmentare şi de aceea nu poate fi adevărată până la capăt. Dumnezeu vede faptele (sau cuvintele) omului, dar, spre deosebire de noi, El vede şi gândurile şi chiar şi intenţiile celui care săvârşeşte faptele sau rosteşte cuvintele. De aceea, judecata Lui este obiectivă şi dreaptă, iar a noastră este întotdeauna nedesăvârşită. Po- runcindu-ne să nu judecăm pe nimeni, Domnul ne avertizează în legătură cu pericolul de a deveni judecători subiectivi, nedrepţi şi, prin aceasta, să atragem asupra noastră judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Ai înţeles?

- Nu prea...

- Fii atent: spre exemplu, merg împreună cu tine pe stradă şi vedem amândoi un cerşetor. Ţie îţi pare rău de el din tot sufletul şi te cauţi în buzunare ca să-i dai zece lei, pentru că doar atât ai la tine. Eu însă, invidiind generozitatea ta şi ho- tărându-mă să mă arăt şi mai generos, îi dau o sută de lei. Pe lângă noi trece, să presupunem, maica Serafima. După ce vede cele întâmplate ea va gândi probabil astfel: „Ce zgârcit e Alexei ăsta! A dat doar zece lei cerşetorului, nu ca părintele Flavian, care este bun şi i-a dat o sută!" Domnul însă priveşte toate acestea de sus şi „face socoteala": lui Alexei pentru bunătatea lui sinceră îi dă o medalie, iar lui Flavian, pentru invidie şi laudă - osândă; Serafimei, de asemenea, îi va da osândă, ca să nu mai judece după ce vede din afară şi să nu-şi aroge drepturile lui Dumnezeu.

- Acum am înţeles. Inseamnă că eu sunt sigur osândit. Consideră că fiecare zi din viaţa mea este o judecare continuă. E terifiant! Păi, în copilărie îmi judecam chiar şi părinţii, mai ales atunci când se certau sau când venea tata beat acasă. Pe tata l-am judecat până când a murit: şi pentru că ne-a părăsit, pe mine şi pe mama, şi pentru că nu ne-a ajutat, pentru viaţa lui destrăbălată! Pe mama am judecat-o pentru cureaua cu care mă dezvăţa de lene şi de minciuni, dar şi pentru că îmi dădea rar bani de film sau de îngheţată, fiindcă eram săraci.

Pr. Alexandru Torik

Fragment din romanul "Flavian", Editura Sophia

Cumpara cartea "Flavian"

Pe aceeaşi temă

21 Februarie 2018

Vizualizari: 518

Voteaza:

Romanul Flavian 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

romanul flavian

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE