Părintele spunea cu durere pentru vremurile pe care le trăim: „Singura noastră salvare este să ne întoarcem la simplitatea noastră, la prostimea noastră, ca să nu mai iscodim cu mintea toate şi să ne pierdem credinţa” .
In slavonă, prostime se referă la simplitatea şi sinceritatea duhovnicească. Aceasta era şi trăsătura caracteristică a vechilor nevoitori care dădeau viaţă şi autenticitate tradiţiei.
Sfântul Ioan Scărarul spunea la treapta a XXIV-a „Sufletul blând este tronul simplităţii... Simplitatea e o deprindere neclintită a sufletului, neputând fi mişcată spre cugetări perverse... Simplitatea însă e pricina preaînaltei smerenii şi blândeţi... Cel ce e simplu şi necompus vrea ca sufletul ce se aproprie de El să fie simplu şi nevinovat” .
Vechii părinţi erau plini de credinţă şi de simplitate şi cei mai mulţi dintre ei ştiau prea puţină carte, dar, pentru că aveau smerenie şi nevinovăţie, primeau lumina harului. în vremurile mai noi, când cunoştinţele teoretice au sporit mult, credinţa din sufletele oamenilor a fost zdruncinată din temelii şi le-a umplut sufletele de semne de întrebare şi îndoieli.
Părintele spunea: „Simplitate sfântă... Părinţii vechi aveau simplitate şi bunătate multă” . „Dacă noi, monahii, nu căutăm simplitatea, să ştii că mergem spre dărâmare. în monahism nu trebuie să mergi după înţelepciunea ta. Trebuie să renunţi la ea şi să aplici ce spun Sfinţii Părinţi” . „Simplitatea să o îmbrăţişăm, să spui că veşnic eşti nevrednic şi Domnul sare cu ajutorul.”
Vechii Părinţi aveau simplitate în modul lor de vieţuire, dar şi în caracter. Adică nu se vedeau pe ei înşişi duhovniceşti. Aveau conştiinţa neputinţelor lor şi trăiau în pocăinţă. Işi doreau înlăuntrul lor „bună pocăinţă şi sfârşit bun”. Ei ţineau cu cinste ce au primit de la înaintaşii lor. Aveau simplitate şi nu îndreptăţire de sine, trăire şi nu cunoştinţe seci, aveau duh monahal.
De câteva ori Părintele spunea: „Părinte, eu nu am dus o viaţă duhovnicească, am muncit mult, am ţinut datoriile duhovniceşti, biserica primă şi canonul, dar nu am fost un om duhovnicesc”.
Părintele, cu adevărat, nu avea nici cea mai mică idee despre sine. Se străduia, simplu, să-şi facă „datoria” poruncită nouă de Domnul, adică să lucreze dragostea.
Intrebat fiind cum se câştigă simplitatea, a răspuns: „Nerăutatea, asta-i simplitatea. Nerăutatea. Dacă ai smerita cugetare, ai câştigat toate faptele cele bune ţi le aduce smerita cugetare... în vremurile noastre nu o mai găseşti (simplitatea), din cauza mândriei”. Şi mai spunea: „Arma cea mai puternică a monahului şi a fiecăruia din noi este smerita cugetare”. Şi tot aici spunea: „Da, dacă te-ai convins că eşti mai simplu decât toţi, atunci biruieşti, s-a terminat. Fără să discuţi. Da, numai cu ajutorul lui Dumnezeu se poate. Noi vorbim de toate astea, dar nu ne lăsăm voia. Adică e greu, dar nu-i imposibil”. Smerita cugetare a fost temelia vieţuirii sale şi a sfatuirii şi învăţăturii sale. Din punct de vedere duhovnicesc, părintele era un om practic şi foarte realist. Ne spunea care-i arma cea mai puternică a creştinului şi apoi cum să o cultivăm, să o lucrăm la nivel de faptă exterioară şi lăuntrică, adică să, mă conving că „sunt mai simplu, mai rău decât toţi”. Dacă te-ai convins de asta, atunci este uşor să biruieşti. Pentru că, după cum spunea altădată, dacă te-ai împodobit cu harul smeritei cugetări, „atunci eşti înfricoşat neprietenului (Diavolului) şi abia atunci te poţi lupta şi la pustie”.
Părintele stareţ era realist. Noi vorbim, dar rareori punem în practică, pentru că nu vrem să renunţăm la presupusa noastră înţelepciune, la voia noastră. De aceea e greu, dar cu ajutorul harului Duhului Sfânt nu imposibil. Spunea: „Nu ştiu ce să zic... Astăzi sunt toate bunătăţile şi înlesnirile în Sfântul Munte, dar parcă nu mai este pacea şi sporirea duhovnicească de altădată. Erau părinţi sfinţi, simpli şi sinceri” . Şi apoi „înainte era foarte greu de trăit, osteneală multă, nevoie, sărăcie, dar multă bucurie duhovnicească, simplitate, prostime sfântă... Astăzi e multă tulburare sufletească şi nu mai este bucuria aceea simplă” . Şi apoi: „ Mă tulbur şi mă necăjesc pentru că eu i-am prins pe bătrânii Părinţi cu simplitate duhovnicească, dar sinceritate, iar acum... nu pot să înţeleg. Ţi-e frică să zici un cuvânt duhovnicesc că te răstălmăcesc”.
Părinţii vechi erau răbdători în boli, în ispite, în încercări şi nu uitau scopul lepădării lor de lume, care era mântuirea sufletelor. Aveau adevărata înstrăinare, viaţa lor a fost împreună-ţesută cu osteneala, fugeau de înlesniri şi comodităţi şi aveau duh monahal. Aveau simplitatea şi autenticitatea caracterului şi-i simţeai apropiaţi, odihnitori. Când veneau să ceară sfat sau să te cerceteze, veneau cu gând simplu, iar nu iscoditor.
Uneori ne spunea părintele Stareţ: „Ei, slavă Domnului că e bine. Eh, voi sunteţi alţi oameni”, iar altă dată se mai scăpa şi zicea: „Ei, oameni stricaţi la minte!”. Adică, pentru că suceam cu înţelegerea noastră strâmtă, egoistă şi pătimaşă chiar cuvintele cele puternice, simple şi înţelepte ale lui.
Cel ce are simplitate duhovnicească are unitate lăuntrică şi, de aici, forţă duhovnicească. Omul modem este foarte slab şi împărţit lăuntric şi, de aici, o lipsă de limpezire şi robusteţe lăuntrică. Părintele Stăniloae spune într-o scolie la Filocalia IX: „Dar pentru cei ce ajung la simplitatea nevinovăţiei, ele nu mai sunt de trebuinţă (cunoaşterea meştesugirilor diavoleşti). Simplitatea lor e ea însăşi o pavăză împotriva tuturor uneltirilor meşteşugite ale diavolului. Ei nu mai pot fi clintiţi din nevinovăţia lor”.
Cuviosul Dionisie de la Colciu, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Cuviosul Dionisie de la Colciu"
-
Simplitatea lucrului
Publicat in : Pilda zilei
-
Simplitatea si curatia
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Simplitatea naturii dumnezeiesti
Publicat in : Cunoasterea
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.