Văzută de jos, viaţa spirituală se arată ca o luptă necontenită, numită „războiul nevăzut”, în care a te opri înseamnă a da înapoi. Văzută de sus, se arată ca dobândire a darurilor Sfântului Duh. Această dublă mişcare se desprinde limpede din rugăciunea către Sfântul Duh: „Curăţeşte-ne de toată întinarea”, dar şi: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”.
Curăţirea începe printr-o vedere foarte realistă a stării proprii. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” invită socratismul ascetic, căci „nimeni nu poate să cunoască pe Dumnezeu dacă mai întâi nu s-a cunoscut pe sine”.1 Pătrunderea curajoasă în propriile adâncuri întunecate, chiar dacă se dovedeşte înfricoşătoare, exersează puterea omului de a se judeca pe sine: „Cel ce-şi simte păcatele sale e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui” şi „cel ce s-a învrednicit să se cunoască pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”.2 Această cufundare trebuie făcută ca un scafandru ascetic, având duhul deosebirii duhurilor, ca să-ţi cercetezi adâncurile populate de năluci şi să-ţi vezi în chip simţit voinţa păcătoasă şi moartea care te aşteaptă, într-un cuvânt stricăciunea firii cu neputinţă de îndreptat. Adică întreita piedică, a firii, a păcatului şi a morţii, pe care Domnul a înlăturat-o pentru noi toţi. Viziunea trebuie să fie scurtă, un instantaneu, ca să nu ne împotmolim în suferinţă sau să cădem în deznădejde. Păcatul nu este niciodată obiect de contemplaţie, privirea trebuie îndreptată spre ceea ce-I covârşeşte, şi acesta este harul. Şi sufletul poate acum să-şi strige adevărata strigare: „Din adâncul păcătoşeniei mele, chem adâncul milostivirii Tale!”
Inălţarea se face treptat. „Scara Raiului” a Sfântului Ioan Scărarul înfăţişează urcuşul acesta ca urmând anumite trepte sau grade, după o rânduială bine cugetată. Iubirea, de pildă, se află la capăt, ea încununează suişul şi stă în vârful scării. Un simţ pedagogic foarte perspicace avertizează asupra primejdiei pe care o reprezintă jocul de-a iubirea, iubirea emotivă, pentru că aici e vorba de iubirea răstignită. Marii sihastri ies din însingurarea lor şi se întorc către lume numai la vremea desăvârşitei lor maturităţi. Inţelepciunea Sfântului Ioan Scărarul permite evitarea multor eşecuri şi decepţii pentru sufletele prea grăbite şi care uită cuvântul Evangheliei: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”3
Luând aminte la metanoia, viaţa duhovnicească porneşte de la smerenie. Omul duhovnicesc este un sfânt care mărturiseşte despre sine că este păcătos. Sfântul Antonie suspinând a zis: „Oare cine se va mântui?, şi a auzit glas spunându-i: Smerenia.”4 Ava Sisoe, în ceasul morţii,
deşi scăldat în lumină şi cu faţa strălucind ca soarele, mărturiseşte cu smerenie: „Cu adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început pocăinţei.”5 Cuvântul acesta vrea să spună
că pocăinţa (metanoia) este conştiinţa tot mai vie a mărimii iubirii lui Dumnezeu şi a măruntei măsuri cu care omul Ii răspunde. Ea nu poate avea niciodată sfârşit, nu este faptă, ci stare de fiecare clipă a sufletului, care e tot mai profundă pe măsura apropierii de capătul vieţii.
La sihastri, smerenia este arta de a afla care ţi-e locul: „Omul care a ajuns să cunoască măsura neputinţei sale, a ajuns la desăvârşirea smereniei.”6 Dacă oamenii acestei
lumi poftesc necumpătarea, belşugul, vor să stea la locul de cinste al învăţătorului şi al Mirelui, Evanghelia ne înfăţişează chipul luminos al smereniei: Sfântul Ioan Botezătorul îşi află întreaga bucurie în a fi atâta doar, prietenul Mirelui, iar Preacurata Fecioară, roaba Domnului. Se micşorează, pentru ca celălalt, Mirele cel adevărat şi adevăratul învăţător să crească. Dumnezeu atunci îşi află locul printre oameni, când află la ei deplina asemănare cu El. A venit „la ai Săi”, şi e primit de Prietenul Său şi de Roaba Sa.
Smerenia lor este o reproducere întocmai a smereniei dumnezeieşti, a chenozei Slugii lui Iahve, „Omul durerii” Ea oglindeşte şi urmează „răsturnarea valorilor” cereşti, Atoateţiitorul se face Iubitorul de oameni, iar împăratul, Sluga răstignită.
„Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul.”7 Cuvântul este antitetic, pentru că desfiinţează hotarul dintre cele două Testamente. Cel decât care nu este altul mai mare are drept corespondent enigmatic pe „cel mai mic din împărăţia cerurilor - care este - mai mare decât el”. Sfântul Ioan este deopotrivă cel mai mare şi cel mai mic, şi este cel mai mare pentru că este cel mai mic. „Prietenul Mirelui se bucură foarte mult de glasul lui.”8 Micşorarea plină de bucurie este într-atât de profundă, încât la acest nivel Mirele şi Prietenul Mirelui converg înspre slava negrăită care-i uneşte: Dumnezeu Se face om, iar omul se face într-atât dumnezeu, încât oamenii ajung să se întrebe: „Nu cumva el [Ioan] este Hristosul?”9 Acum, pentru toţi, în chip văzut, Dumnezeu aşază pe Sfântul Ioan şi pe Fecioara pe culmea Preoţiei universale, ca „icoană îndrumătoare”10 a slujirii foarte precise a Bisericii Sale. Acest fapt ne este înfăţişat foarte clar în icoana numită Deisis.11
Nietzsche comite o eroare flagrantă declarând creştinismul drept o religie a sclavilor răsculaţi. în opoziţie cu revolta plebiană şi vindicativă a celor asupriţi, creştinul îşi mărturiseşte vina, şi aceasta este o atitudine cavalerească şi nobilă. Smerenia nu poate fi confundată cu umilinţa umilitoare, care este slăbiciune şi resemnare lipsită de orice nădejde. Smerenia este cea mai mare forţă, pentru că desfiinţează cu totul spiritul de revoltă şi numai ea izbuteşte să biruiască mândria. O bună definiţie ar fi să spunem că ea plasează axa existenţei umane în Dumnezeu.
Din punct de vedere psihiatric, egocentrismul este simptomatic pentru orice nevroză isterică, el face să se învârtească universul în jurul eului uman: „Eu, eu şi numai eu!” Dorinţa de egalitate este cea care a provocat căderea lui Lucifer, spune Sfântul Grigorie de Nazianz. Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, satan a socotit drept o mare ofensă faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Islamul îl înfăţişează revoltat şi refuzând să se plece în faţa lui Adam. Antihrist, în Povestirea lui Soloviev12, devine conştient de natura lui demonică în momentul în care îşi dă seama că-i este cu neputinţă să se prosterneze sau să adore altceva decât propriul eu. Urcăm aici la izvorul păcatului, care ne desluşeşte scopul ascezei: distrugerea mândriei şi aşezarea smereniei ca temelie neclătinată a duhului omenesc: „Să te laşi măcinat la moara smereniei,
ca să te faci pâine dulce şi plăcută Domnului.”13
Legenda de aur istoriseşte viaţa unui om smerit, care avea „două mâini drepte”. Toate bucuriile de care avea parte într-o zi, le punea în mâna dreaptă, iar toate necazurile, în mâna stângă, şi nu ştiu cum se făcea, că mâna stângă era întotdeauna plină. Atunci, în duh de smerenie, tot ce primea în mâna stângă trecea mâna dreaptă, şi aşa viaţa lui a devenit toată numai lumină şi bucurie.
Paul Evdochimov
Fragment din cartea "Varstele vietii spirituale", Editura Sophia
Cumpara cartea "Varstele vietii spirituale"
1 Filocalia (în lb. rusă), vol. V, p. 159.
2 Sfântul Isaac, Sentences, 34, Ed. d. Athcnes, p. 153 [tr. rom., Filocalia, vol. 10, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, 3
3 Luca 4,23.
4 PG 65,77 B [tr. rom., Patericult Pentru Ava Antonie, 9, p. 8 - n. ed.
5 PG 65, 396 [tr. rom. Patericul, Pentru ava Sisoe, 14, p. 209 - n. ed.].
6 Calist şi Ignatie, PG 147, 672 C [tr. rom., Calist şi Ignatie Xanthopol, Metodă..., cap. 16, i, p. 53 - n. ed.].
7 Matei 11, 11.
8 Ioan 3, 29-30.
9 Luca 3,15.
10 Trimitere la icoana Maicii Domnului „Hodighitria” (Indrumătoarea, Călăuzitoarea) - n. ed.
11 Vezi scrierea noastră, La Femme et le Salut du Monde, pp. 224-230
12 Les trois entretiens [tr. rom., Povestire despre Antichrist, Ed. Humanitas - n. ed.
13 Cuvânt ascetic inspirat de o expresie a Sfântului Ignatie al Antiohiei. Către Romani, 4, 1 [tr. rom., PSB, voi. 1, p. 175: „Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.