1 I Stăpânirea de sine este una din marile însuşiri ale omului înţelept; ea dă putere şi respect celui ce o posedă, este exemplu şi îndemn pentru cei care, mai slabi din fire, lucrează pe impulsuri.
Cel care este stăpân pe sine poate fi o mare binefacere nu numai pentru persoana lui, dar şi pentru cei în mijlocul cărora trăieşte, mai ales pentru aceştia. Stăpânirea de sine îl face pe om să fie stăpân nu numai pe firea sa pe care el o conduce aşa cum se cuvine, dar îl face stăpân şi pe însăşi condiţiile vieţii.
Cum este cu putinţă această poziţie atât de sigură şi sănătoasă?
Acolo unde funcţionează stăpânirea de sine, acolo se instalează raţiunea, dreapta judecată şi apropierea luminoasă a adevărului. Omul care e stăpân pe sine a făcut primul pas spre înţelepciune şi virtute. Eliminând impulsurile care pot fi puternice şi naturale în faţa lor înseşi, omul are deschise alte căi, acelea ale spiritului elevat şi creator.
Cel ce nu e stăpân pe sine sau are momente în care cedează, este un om în voia întâmplărilor banale şi a capriciilor temperamentale, ceea ce fireşte nu este o bună condiţie morală.
Cât de importantă este această disciplină a vieţii interioare ne-o poate spune şi întâmplarea unui bătrân călugăr care întreaga lui viaţă s-a stăpânit şi a fost stăpânit de o rigoare care nu a dat nicicând greş. In orice situaţie, fie ea oricât de nedreaptă sau grea, el îşi păstra calmul şi lucra numai sub îndemnul dragostei şi rugăciunii.
Dar într-o zi călugărul s-a supărat şi a ridicat tonul către cineva, aşa cum fac obişnuit oamenii la supărare. După această întâmplare el s-a retras mâhnit cu sufletul tulburat până la descumpănire şi a dispărut; nu l-a mai văzut nimeni. Cazul rămăsese pentru cei care îl cunoşteau ca o întrebare suspendată.
După un timp lucrurile s-au limpezit. Cineva îl văzuse pe călugăr în altar, stând în genunchi cu o carte de rugăciuni în mână; din ochi i se prelingeau pe obraz lacrimile regretului.
Acum, după 70 de ani, cu greul a mult timp de călugărie, el a vorbit necuviincios: a răcnit ca orice om nestăpânit. Acum se ruga lui Dumnezeu pentru iertare şi lacrimile căinţei l-au supus.
2 I In general oamenii nu sunt stăpâni pe ei şi nici nu vor să ştie ce şi cât le este îngăduit să facă din viaţa lor.
Oamenii îşi duc zilele fără să aibă conştiinţa unor îndatoriri; mintea şi sufletul lor se irosesc de cele mai multe ori în mod inutil; trece ora, trece ziua şi nimic nou nu apare; nici un gând şi nici o faptă care să însemne ceva, să ducă cu un pas înainte „mai binele."
Să nu nesocotim timpul pentru că noi trăim în acest cadru, dimensiune a vieţii. întruparea ne-a creat un mare impas: sfârşitul. Dar pentru că existăm în trup şi totuşi nu ne definim prin el, omul are de dat seama şi de alte situaţii.
Dacă azi are un ieri şi dacă are un mâine, acest lucru nu vă înfioară? Trebuie să facem tot ce putem pentru a realiza colaborarea cu timpul. Odată deschis însă, dacă ne dimensionăm numai pe el, timpul ne macină.
Nu putem trece viaţa oricum; ca să o treci cu folos trebuie să colaborezi cu timpul; dar care timp? Acela care ne cere numai elemente şi forme trecătoare? Pentru ca o colaborare cu timpul să fie rodnică trebuie să păstrăm continuu un contact cu ceea ce e durabil, cu permanenţele. In fiecare lucru făcut sau act săvârşit e nevoie să păstrăm contactul cu eternul, să turnăm adică efemerului ceva din darurile permanenţei.
Stăpânirea de sine priveşte orice act sau funcţiune care ne califică drept oameni; orice abuz, ca şi orice lipsă de disciplină este un viciu. Cine poate, să meargă până la asceză, cine nu, să caute echilibrul forţelor care îl conduc, să caute armonia.
Prezenţa noastră în lume este un act de creaţie simte şi are conştiinţa că e om îşi poartă viaţa tot timpul în act - şi contemplaţia e activă - pas neobosit spre ceea ce trebuie împlinit; în fiece moment omul este colaborator al lui Dumnezeu.
Dacă suntem oameni şi avem conştiinţa condiţiei noastre, de ce oare să ne consumăm viaţa în mod inutil, de ce să mergem pe impulsuri şi apetituri când stăpânirea de sine deschide căile virtuţii? Seara, când lumina cade şi întunericul se lasă peste noi, ne aşteaptă locul rugăciunii care nu e numai cerere, ci şi treaptă de judecată; în fiecare zi trebuie să ştim ce am făcut bine şi ce am făcut rău sau nu am făcut deloc şi trebuia să facem. Cugetul nostru şi fapta noastră apar în fiecare seară în lumina icoanei.
3 I Sinceritatea face parte din florile alese ale spiritului creator şi este oglinda sufletului nostru atunci când încercăm să mergem pe drumul deschis al adevărului şi frumuseţii.
Fără sinceritate faţă de lume şi viaţă, faţă de semenii noştri, cultivăm ipocrizia şi falsul. Cel ce este sincer simte cum creşte puterea fiinţei sale interioare, cum se purifică de tot ce a fost uzat de neîncredere şi lucru ascuns, el simte cum se înalţă făptura sa de la - poate - mizerabila cale a vieţii ce ne alterează zilnic, sinuoasă şi prefăcută a omului închis şi trist, apăsat de poverile înşelăciunii.
Prin sinceritate putem ajunge la izvoarele vieţii, acolo unde limpezimea apelor abia ieşite din stâncă ne purifică, putem ajunge acolo unde totul este curat şi iradiază putere, putem ajunge acolo unde se întâlneşte îndemnul interior cu cântecul liturgic, acolo unde bucuria vine din dragoste şi generare.
Un om bogat interior, condus de o conştiinţă superioară, nu face tranzacţii cu viaţa şi nu ascunde nimic din aspiraţiile sale, fiind sigur de nobleţea lor. Nu-i este teamă că mărturisind gândurile ce-l conduc ar putea fi judecat şi lovit pentru că a păstrat şi apărat o demnitate de om.
Un om care are personalitate şi este bine orientat, nu poate fi meschin şi cu atât mai puţin ipocrit; el nu face jocul degradant al neadevărului călăuzit de ademenirile succesului. Golul interior nu se ascunde, nici reaua credinţă, nici inumanitatea de a face răul; nu pot fi ascunse pentru că ele respiră în faptele noastre care se văd de la distanţă şi au miros urât.
Să fim sinceri în gând şi faptă, cu judecata pură şi cumpănită a înţeleptului. Misterul creaţiei repetat de noi continuu - imitatio Dei - nu se poate dezvălui, nici dărui vieţii fără sinceritate.
4 I In legătură cu sinceritatea al cărui elogiu l-am făcut aci, se ridică însă o problemă foarte delicată. Numai cu o atitudine sinceră încă nu am rezolvat deplin condiţia ce trebuie să ne ducă la promovarea binelui. Atunci când manifestăm fondul nostru intim în mod sincer nu suntem siguri unde putem ajunge, deoarece acest fond este deseori dezgustător şi derutant prin calitatea şi forţa în care se arată.
Prin actul care ne arată aşa cum suntem în inima noastră, omul nu face decât să se expună, dar acest act nu este îndeajuns. Eliberându-ne prin mărturisire am făcut doar începutul şi e bine să ne întrebăm unde este finalul sau poate condiţia creatoare a sincerităţii? Firesc şi logic se impune activitatea unui spirit elevat şi selectiv prin care realizăm împlinirea unor rosturi binefăcătoare pentru noi şi pentru ceilalţi oameni.
Vrem să spunem că a fi sincer nu este întotdeauna creator, nu este adică îndeajuns.
ERNEST BERNEA
Fragment din cartea "MIC TRATAT DE ÎNŢELEPCIUNE Şl VIRTUTE", Editura Predania
Cumpara cartea "MIC TRATAT DE ÎNŢELEPCIUNE Şl VIRTUTE"
-
Doamne, nu Te-am rugat sa ma scapi de iritare?
Publicat in : Credinta -
Stapanirea de sine a omului si despre stapanirea lui de patimi si de demoni
Publicat in : Duminica a 23-a dupa Rusalii -
Aristocratie sufleteasca
Publicat in : Editoriale -
Xenofon
Publicat in : Perioada antropologica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.