Substitutul pocaintei

Substitutul pocaintei Mareste imaginea.

După cum ştim, pocăinţa este mijlocul care ar putea şi, mai mult decât atât, ar trebui să ne preschimbe viaţa. Dar oare ne-am gândit noi cum anume să o preschimbe? Dacă după rugăciunile de pocăinţă şi spovedanie sufletul ne este uşor şi plin de bucurie, dacă a crescut mulţumirea noastră faţă de Dumnezeu, dacă ni s-au înnoit dorinţa şi puterile de a porni la luptă cu păcatul, dacă simţim mai multă dragoste faţă de oameni, este semn că ne căim cu adevărat pentru cele pe care le-am făcut.
Dacă însă după rugăciunile de pocăinţă şi spovedanie rămânem în aceeaşi stare de melancolie, de închidere în sine, atunci este semn că nu ne-am căit cu adevărat, că mai degrabă pocăinţa noastră ne-a fost furată, substituită, de falsul sentiment de autoînvinuire. Falsa învinuire de sine ne lipseşte de putinţa de a ne pocăi şi astfel devine o frână pe calea propăşirii noastre în viaţa duhovnicească.

a) Semnele falsei învinuiri de sine
Să cercetăm semnele deosebitoare ale învinuirii de sine de tip nevrotic:

1. Prezenţa aproape permanentă a stării de întristare, descurajare/deznădejde
Uneori observăm în noi înşine uşoare stări de descurajare, întristare. Semnul caracteristic - lenea faţă de toată lucrarea de mântuire. Greu ne vine să ne apucăm să citim rugăciunile de dimineaţă şi de seară, să postim, să ne înfrânăm de la orice îndulcire trupească (la unii aceasta însemnând dulciuri, la alţii vin, la alţii privit la televizor, navigat pe Internet, variante să tot fie!).

2. Din adâncul „pocăinţei" noastre, sau mai bine zis a falsei învinovăţiri de sine, lipseşte orice zare de lumină
Pocăinţa este ca atunci când speli un vas. Cu cât îl speli mai mult, cu atât acesta devine mai curat, mai strălucitor, mai frumos. In vreme ce „lucrarea" falsei învinovăţiri de sine nu aduce nici cea mai mică îmbunătăţire a situaţiei în care se află omul. Nici chiar după spovedanie, omul nu simte vreo uşurare, nici un pic de liniştire a apelor sufletului său, numai sentimentul că şi-a împlinit o datorie: neplăcuta procedură a rămas în urmă.

3. Lipseşte simţirea palpabilă a faptului că Dumnezeu e milostiv
Din cărţi, din povestirile altora, fireşte că am auzit de milostivirea lui Dumnezeu, ştim de patimile pe care le-a răbdat Mântuitorul. Dar parcă toate acestea nu ne ating, nu ne privesc pe noi. In întristarea pe care o simţim noi pentru păcatele noastre, suntem singuri, Dumnezeu nu ne ajută.

4. Critica este primită tare anevoios
Iată cum descrie aceasta psihologul Karen Horney: „In acelaşi timp cu mărturisirea pe care o face despre sine cum că este un om nevrednic, nevroticul va formula o serie uriaşă de pretenţii de a i se acorda atenţie şi de a fi admirat, manifestând în acelaşi timp o dorinţă evidentă de a respinge şi cea mai mică dintre critici... Sensibilitatea faţă de aceasta o poate acoperi cu argumentul că ar primi numai critici prieteneşti sau pe cele cu caracter constructiv, pe când ceea ce i s-a spus este doar din pricină că... şi de aici urmează împotrivirile. Chiar şi un sfat prietenesc îi poate trezi reacţii de furie, pentru că orice fel de sfat presupune o critică legată de oarecari nedesăvârşiri ale sale."

Un asemenea om se poate supăra chiar şi pe observaţiile pe care i le face duhovnicul, dacă cumva acesta începe să vorbească despre unele păcate care nu au fost înscrise de omul cu pricina pe lista cu care s-a înfăţişat la spovedanie.

De altfel, cel mai adesea acest om se va lăuda cu păcate mici, pe care le va mărturisi la spovedanie, arătând astfel duhovnicului cât este el de atent şi cu luare-aminte asupra vieţii sale duhovniceşti şi cât de sensibil la a fi fără de vină.

5. Mândria, alungătoarea smereniei
In afara neputinţei de a răbda vreo critică, victima falsei prihăniri de sine face dovada şi a altor semne ale mân driei: slavă deşartă, întristare, deznădejde, cârteală, tulburare în vremea ispitirilor, osândirea celorlalţi şi altele.

6. Setea inconştientă de a fi pedepsit
Fără ca ea însăşi să fie conştientă de aceasta, victima învinovăţirii de sine de tip nevrotic caută pedeapsa, căci, deşi numai într-o foarte mică măsură, acest lucru o eliberează de povara păcatelor, povară de care ea nu se poate elibera printr-o pocăinţă adevărată; de asemenea, pedeapsa îi apare şi ca o îndreptăţire a sentimentului său de vină.

Verificându-ne pe temeiul acestor principii, trebuie numaidecât să ţinem seama de faptul că orice tip de boală, deci şi cele ce ţin de domeniul psihic, poate exista în noi într-o măsură sau alta, astfel încât aici nu se poate aplica acelaşi tratament ca cel al unei banale răceli: dacă răceala e uşoară, va trece de la sine. Tulburările de ordin psihic trebuie luate în considerare şi tratate cu atenţia cuvenită, chiar dacă ele există într-o măsură mică, căci eforturile de a le depăşi vor fi mult mai mici decât problemele pe care ni le pot cauza, fie în viaţa duhovnicească, fie la nivelul simplei bunăstări a sufletului nostru, dacă nu sunt tratate.


b) Insuşirile adevăratei pocăinţe
Deşi lucrarea de faţă se adresează oamenilor încercaţi în viaţa duhovnicească, pentru ca expunerea să aibă un caracter integrator vom trece în revistă însuşirile de temelie ale adevăratei pocăinţe:

1. Pocăinţa adevărată se întemeiază pe sentimentul neputinţei de a birui de unul singur în lupta cu păcatul şi cu patimile.

2. Pocăinţa adevărată este nedespărţit legată de simţirea atotputerniciei dumnezeieşti, ca şi a faptului că Dumnezeu este gata să ne ajute şi să ne ierte în chiar clipa în care noi ne-am căit pentru cele pe care le-am lucrat. Pocăinţa noastră se întemeiază pe conştiinţa faptului că Dumnezeu este atotputernic şi că ne poate elibera de puterea pe care duhurile necurate (patimile) o au asupră-ne.

3. Pocăinţa adevărată este însoţită de nădejdea mântuirii. Minunat a vorbit despre aceasta Cuviosul Ioan Scărarul, zicând: „Cel care a căzut se întristează foarte şi, măcar că acum este fără îndrăzneală, dar cu acea neruşinare vrednică de laudă, stă la rugăciune ca un om zdrobit şi, sprijinindu-se în toiagul nădejdii, goneşte de la el câinele deznădejdii."

4. Pocăinţa adevărată aduce cu sine simţirea unei uşurări, pacea sufletului, mărturisind biruinţa asupra acelor păcate pe care le mărturisim.

c) Natura învinovăţirii de sine de tip nevrotic (a falsei învinovăţiri de sine)
La temeiul învinovăţirii de sine de tip nevrotic (a falsei învinovăţiri de sine) stă egocentrismul. Cu alte cuvinte, fără a conştientiza, omul se vede pe sine drept centru al întregii făpturi şi ca pricină a tot ceea ce se întâmplă cu el, şi nu pe Dumnezeu. De aici, în chip logic, rezultă două probleme:

- imposibilitatea de a se căi, de vreme ce a se căi e cu putinţă numai înaintea cuiva care este mai sus decât el, or, mai sus decât mine nu e nimeni; - nu îl poate ajuta nimeni, căci el este mai important decât toţi şi doar el însuşi se poate deci ajuta.

Un astfel de om se află într-o situaţie fără ieşire. El vede o parte din defectele şi eşecurile pe care le are, dar a ieşi din această situaţie nu poate nicidecum, căci în adâncul sufletului său nu a pătruns cu adevărat nici sentimentul propriei sale neputinţe, nici simţirea puterii şi milostivirii lui Dumnezeu.

Psihologia leagă conceptul de egocentrism cu cel de infantilism. Iată ce spune privitor la aceasta preotul psiholog Andrei Lorgus: „Prin natura lucrurilor, copilul se simte centrul lumii, centrul a tot ce este. O asemenea conştiinţă e ceva firesc pentru copil. Psihologul Jean Piaget numea acest stadiu al dezvoltării: cunoaştere egocentrică (a nu se confunda cu egoistă). Până la cinci ani, copilul este convins că toţi văd lumea aşa cum o vede el. A-şi închipui că un alt om poate vedea altfel, ori să se pună cu gândul în locul altui om, el nu poate. Numai după vârsta de cinci ani i se formează gândirea realistă şi conştiinţa, făcând trecerea de la egocentrism la realism. Problema stă în aceea că noi creştem cu o parte a personalităţii noastre, în vreme ce o alta poate rămânea infantilă. De regulă, structurile de personalitate infantile, imature, se păstrează în sfera emoţiilor şi în cea a relaţiilor."

Cauza formării infantilismului este aceeaşi cu cauza dezvoltării dependenţei, osândirii, neacceptării de sine, anume nedeplinătatea dragostei primite din partea părinţilor. „Mai ales pentru că manifestările neacceptării pot fi diverse, în cazul de faţă, oamenii cu care locuia copilul aveau după toate aparenţele ca preocupare să-l acuze necontenit pe acesta. Văzând astfel de oameni, îmi închipui instantaneu o mamă plină de asprime sau un tată sever, care îşi pedepseşte copilul. Sau o foarte aspră educatoare de grădiniţă, sau învăţătoare, în postura de judecătoare sau acuzatoare şi arătând spre bietul băieţel care şi-a pătat costumaşul sau a lăsat urme pe parchet, ori a spart cana, vaza, ori mai ştiu eu ce a făcut" - spune părintele Andrei. Sau, psihologul Irina Orestova: „Te pune la masă şi-ţi cere să citeşti un vers, iar tu nu citeşti, şi pentru aceasta te ceartă foarte tare şi spun: rea fetiţă!"

Astfel, pe micul om îl deprind cu gândul că e vinovat pentru tot ceea ce el, de fapt, nu are în mod obiectiv posibilitatea de a împlini singur. Prin aceasta cultivă în el şi mândria, pentru că este ca şi cum i-ar spune: „Poţi orice, eşti atotputernic."

Cultivându-i-se asemenea sentimente, cel de vinovăţie pentru toate sau cel de atotputernicie, copilul intră cu ele în viaţa de adult. Iar urmările acestor probleme se vor manifesta nu numai în relaţia sa cu Dumnezeu. Exagerând importanţa propriei persoane, va fi înclinat să vadă legături care nu există de fapt între comportamentul său şi reacţia celorlalţi. „Tu de ce eşti atât de tăcut ? Ce nu am făcut iarăşi cum trebuie ?" - îl întreabă soţia pe soţul care nu are decât nişte probleme la serviciu. Un astfel de om trăieşte cu frica continuă că nu va fi încuviinţat niciodată ori că va fi învinovăţit de cei din jur, şi din această pricină el nu trăieşte liber, ci trăieşte adesea fără să facă ceea ce şi-ar dori, numai şi numai din frica faţă de părerea celorlalţi.

d) Vindecarea falsei învinovăţiri de sine

Cum să ne vindecăm de sentimentul învinovăţirii de sine, indiferent la ce nivel s-ar găsi el în noi ? Se pot face multe în acest sens şi fără ajutorul nemijlocit al terapeutului.

1. Vindecarea relaţiei cu părinţii
După cum probabil aţi bănuit, întrucât cauza fundamentală a problemei stă în neîndestulătoarea dragoste necondiţionată primită din partea părinţilor, reţeta fundamentală este cea din primele două capitole, şi anume „adoptarea părinţilor" (de explicarea căreia ne-am ocupat în primul capitol). O deosebită importanţă să ne străduim să o dăm faptului de a nu îi învinovăţi pe părinţi cu nimic, nici măcar cu gândul, iar faţă de învinuirile lor la adresa noastră să ne raportăm nu ca la nemulţumirea lumii întregi faţă de noi, ci ca la o slăbiciune a unor oameni care suferă.

2. Apropierea de realism prin gândire raţională
Egocentrismul ne-a depărtat de raportarea reală la lume, însă gândirea raţională ne ajută să privim lucrurile într-un chip mai apropiat de realitate, mai treaz. Pentru aceasta, iar şi iar, de multe ori pe zi, cu puterea raţiunii şi a voinţei, să ne străduim să ne amintim cum stau lucrurile de fapt.

Mai întâi de toate: nu suntem atotputernici. Mai mult decât atât, fără Dumnezeu suntem tare slabi şi nu avem nici o şansă să ne biruim slăbiciunile şi, în general vorbind, să trăim frumos.

In al doilea rând: în centrul lumii nu suntem noi, ci Dumnezeu, Cel Ce a făcut lumea aceasta şi, în acelaşi timp, Cel atât de aproape de fiecare om în parte şi deci şi de noi, rânduind diferitele împrejurări ale vieţii noastre astfel încât să ne putem mântui.

In al treilea rând: Dumnezeu e milostiv şi aproape de noi şi ne iartă în chiar clipa în care noi, din tot sufletul, cu toată inima, îi cerem iertare, conştientizându-ne neputinţa şi realizând cât de mult avem nevoie de El, ca să ne ajute pentru a ieşi din orice impas în care am intrat.

In al patrulea rând: rolul nostru în bunul mers al lucrurilor lumii acesteia şi în viaţa celorlalţi oameni e unul infim. Fiecare om are mii de motivaţii şi, chiar în cazul celor apropiaţi ai noştri, nu suntem noi unicul lucru la care se gândesc, singurul pretext al gândurilor lor sau singurul obiect spre care sunt îndreptate sentimentele lor - nu are cum să fie aşa. Nu suntem de absolută trebuinţă nimănui cu adevărat, în afară de Dumnezeu. Pentru El suntem. Aşa cum, pentru viaţa lor, pentru starea lor sufletească, adulţii îşi poartă singuri responsabilitatea, la fel şi noi răspundem numai pentru noi şi, în mare parte, pentru copiii noştri.

3. Luarea-aminte la sine
Ar trebui să ne urmărim permanent starea sufletului, făcând din aceasta un barometru al vieţii noastre duhovniceşti. Dacă trăim o stare de deznădejde, de tulburare, de nelinişte sau de frică, nu ar trebui să o numim „întristare pentru păcate", împăcându-ne cu ea. Ci ar trebui să căutăm şi să îndreptam greşelile care au adus după ele această stare nesănătoasă. Dacă nu le aflăm, atunci fie ca aceasta să ni se facă încă un prilej de a ne aminti cât de puţin atârnă de noi şi cât de mult avem nevoie de ajutorul şi de milostivirea lui Dumnezeu! Lupta cu deznădejdea şi cu întristarea nu trebuie abandonată până ce nu vom birui asupra lor.

4. Lupta cu mândria
In viaţa noastră duhovnicească, luptei cu mândria şi slava deşartă (ca şi aflării bucuriei) trebuie să i se acorde o însemnătate aparte. în scrierile Sfinţilor Părinţi, această temă este tratată amănunţit. Dacă doriţi să vă înnoiţi cele legate de metodologia luptei cu această patimă, puteţi găsi detalii în paginile site-ului www.ioann.ru.

Dmitry Semenik
PROBLEMELE PSIHOLOGICE: OBSTACOL PE CALEA VIEŢII DUHOVNICEŞTI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "PROBLEMELE PSIHOLOGICE: OBSTACOL PE CALEA VIEŢII DUHOVNICEŞTI"

Pe aceeaşi temă

09 Ianuarie 2017

Vizualizari: 1578

Voteaza:

Substitutul pocaintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE