SUFLETUL A FOST FĂCUT PENTRU FERICIRE
...ca pasărea pentru zbor?
Este larg răspândită convingerea că omul năzuieşte de la început spre fericire. „Omul e născut pentru fericire, ca pasărea pentru zbor" - în perioada sovietică, acest citat dintr-o povestire a lui V. Korolenko s-a transformat într-un slogan, toţi îl ştiau. Şi acum, pe oricine ai întreba, îţi va spune că omul năzuieşte întotdeauna spre bine, că dorinţele lui fundamentale nu pot fi orientate spre a-şi face singur rău - şi asta cu toate că dintotdeauna se ştie cât de mult rău îşi face omul singur.
Dostoievski a revelat un cu totul alt fel de om, ce gravitează către propria nimicire, spre propriul blestem, care tinde să-şi facă singur rău.
Poate că tocmai asta este principala descoperire a lui Dostoievski, pentru care e foarte apreciat mai ales în Occident. Acolo li s-a părut interesant acest moment: un scriitor rus a descoperit asta cu cincizeci de ani înaintea lui Freud! De ce sunt orientaţi spre rău unii oameni? Asta e altă treabă, însă faptul, cum se spune, rămâne fapt.
Astăzi, în secolul al XXI-lea, putem doar confirma din nou această descoperire: adeseori întâlnim oameni care nu năzuiesc deloc spre fericire. Aceştia ori se străduiesc să aleagă cel mai mic dintre două rele (dar - şi cred că veţi fi de acord cu mine - este greu să numim asta „năzuinţă spre bine"; cel mai degrabă este vorba despre o poziţie existenţială aparte, în care înseşi conceptele de „bine" şi „rău" pot fi deja vagi), ori, în profunzimea inconştientului lor, nu consideră că au dreptul să fie fericiţi. De pildă, cineva a venit la mine să se sfătuiască în privinţa problemelor sale de familie. El mi-a povestit, vreme îndelungată, cât de greu îi este să normalizeze relaţia cu soţia, cum se străduieşte să facă asta, că vrea foarte mult să fie fericiţi. Şi când l-am întrebat: „Dar ce vreţi de fapt?", a răspuns: „Vreau să fiu fericit cu ea." După care, literalmente după două minute, zice: „Dar dacă aş putea, n-aş mai rămâne cu ea nici măcar o clipă." Acesta este un exemplu de extremă contradicţie a omului cu sine însuşi, cu propria viaţă. Rezultă că în om se poate ascunde o negare de profunzime, pe mai multe niveluri, a propriei persoane, a propriei fericiri, o negare a posibilităţii dragostei. Tocmai pe acest „om din subterană" l-a revelat Dostoievski.
Aparent, aici nu-i nimic nou. Desigur, toată profunzimea fără margini a căderii omeneşti era cunoscută deja lumii antice. Revelaţia constă în aceea că lumea creştină a trăit foarte mult timp în înţelegerea clară a faptului că omul e făcut de Dumnezeu şi, prin urmare, este bun, cum se spune, „prin definiţie", dar că în calea lui spre fericire, spre Dumnezeu, stau păcatul, patimile, călcarea poruncii. Ajunge să dăm la o parte toate astea, să degajăm drumul, şi... Numai că asta e foarte greu de făcut. Iar în practică reiese că dacă omul nu vrea să „degajeze" drumul spre fericirea sa, „calea" îl duce în direcţie inversă. Lucrul acesta nu are cum să nu deprime, şi din vremea lui Dostoievski şi a lui Freud nimeni n-a dovedit în mod convingător contrariul.
Nimeni, afară de Hristos şi de Evanghelie! Tocmai în Sfânta Evanghelie năzuinţa omului spre fericire, spre bucurie şi spre Dumnezeu se descoperă mai mult decât convingător, în toată deplinătatea sa. Dar Evanghelia e înţeleasă acum cel mai frecvent, din păcate, nu ca revelaţie a învierii, ci mai degrabă ca revelaţie a aceluiaşi iad freudian. Mulţi creştini văd în Evanghelie în primul rând o mărturie a păcătoasei lipse de nădejde a omului, nicidecum a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi şi a cât de bine îi este omului să fie cu Hristos. Şi am avut adeseori prilejul să întâlnesc şi la confraţii mei preoţi, şi la mirenii ortodocşi, această poziţie prevalentă: că principalul scop al creştinilor este căutarea păcatului, patimilor, în ei înşişi şi pocăinţa - dar pocăinţa nu în calitate de „cale a vieţii celei cu prisosinţă", ci în calitate de scop care nu duce mai departe nicăieri. Reiese că omul primeşte botezul, ia parte la Taine, dar noua naştere nu are loc, că năzuinţa spre păcat nu numai că rămâne, ci omul, în mod inconştient, nici măcar nu vrea să se despartă de ea.
Andrei Lorgus
Cartea despre fericire, Editura Sophia
Cumpara cartea "Cartea despre fericire"
-
Bucuria crestinului
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Bucuria Invierii din fiecare duminica
Publicat in : Religie -
Bucuria in Ortodoxie
Publicat in : Morala -
Bucuria si sensul credintei
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.