Viaţa este un proces în care trebuie să alegi mereu între siguranţă (de frică sau din nevoia de a te apăra) şi risc (pentru a avansa şi pentru a te dezvolta). Alege să creşti în fiecare zi. Obişnuinţa este cea mai ternă activitate. Te face să accepţi totul, chiar şi faptul de a fi nefericit.
Când trecem printr-o perioadă dificilă, totul ni se pare întunecat, nu vedem nicio cale de ieşire şi suntem fără speranţă. Totul pare prea complicat, ne simţim blocaţi, paralizaţi şi fără suflu. Totuşi, nu întotdeauna evenimentul traumatic este destinat să pecetluiască negativ existenţa celui care l-a trăit. Trauma nu este o rană incurabilă. Dimpotrivă, poţi purta o cicatrice ca pe o emblemă a creşterii generate de aceasta. Amintirea suferinţei, a greşelii pe care am făcut-o ne tulbură şi apoi reapare sub formă de coşmaruri, de imagini revăzute involuntar, cu ochii deschişi, prin stările de anxietate generalizată sau depresie. Ulterior, are loc o transformare a semnificaţiei celor întâmplate, iar amintirea devine simbolul a ceea ce am fost capabili să trăim şi să înfruntăm, în proceul nostru de devenire. Atunci când ajungem în acest punct, interiorul nostru nu se mai află în antiteză, ci este acceptat şi înţeles cu luciditate senină şi cu toată tăria celui care a răzbit şi care se simte binevenit acasă.
Durerea este un avertisment că s-a produs ceva grav. La capătul acestui drum dificil vei întâlni fiinţa pe care o vei iubi toată viaţa şi te va iubi necondiţionat.
Te încurajez să te împrieteneşti cu lacrimile. Sunt printre cele mai frumoase daruri. Blocăm adesea lacrimile şi înghiţim emoţii. Aminteşte-ţi un moment din viaţă când ai plâns! Da, amintiri scăldate în lacrimi. Cu cât este mai ascunsă rana, cu atât doare mai tare. Atunci când pierdem ceva sau pe cineva, atunci o bucată din trupul nostru se rupe. Cât timp rana sângerează, noi nu putem merge mai departe, ci trebuie să ţinem doliu, adică să vorbim despre pierdere. Doare tare când pipăim, dar astfel o cicatrizăm. Văzând cât este de adâncă îi vedem limitele şi putem merge mai departe. Asta face diferenţa dintre răniţii care umblă şi răniţii care sângerează. Cei care nu vorbesc despre rană sunt cei care izbucnesc în mânie la cea mai mică greşeală a celuilalt...
Dacă le laşi să vină, lacrimile vor curge firesc. Imprieteneşte-te cu lacrimile tale. Poţi citi cărţi triste, viziona filme triste sau muzee memorialistice (Adjud, Sighet) sau vorbeşte cu un prieten apropiat despre o rană dureroasă. E important să îţi dai voie... Permite-ţi să vorbeşti despre asta. Unii au fost răniţi de absenţa unui părinte când erau mici, alţii din indiferenţa sau absenţa emoţională, deşi fizic i- au avut aproape pe părinţi. Oameni răniţi de slăbiciunile părinţilor, de viciile lor, de cuvinte grele, de agresivitate, abuzuri.
Dacă nu reuşeşti să îţi identifici rana, fă măcar o faptă bună şi lasă pe cei din jur să plângă în linişte, lasă-i să vorbească despre pierdere, ascultă-i...
Pentru cine plângi? Pentru ce sunt lacrimile acestea? Nu trebuie să îţi fie frică de lacrimi! Ele sunt doar apă şi sare. Şi emoţii...
Ne naştem în urma unei relaţii, suntem răniţi în cadrul unei relaţii şi ne putem vindeca tot într-o relaţie.
ieromonah Hrisostom Filipescu
Traieste frumos, iarta la timp si iubeste cu adevarat", Editura I.C.S.E.M.
Cumpara cartea "Traieste frumos, iarta la timp si iubeste cu adevarat"
-
Plansul duhovnicesc cel de fericire facator
Publicat in : Credinta -
Plansul
Publicat in : Pilda zilei
-
Tacerea si plansul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Pentru plansul duhovnicesc
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.