Victor Frankl scrie că dragostea adevărată te face văzător, nu te orbeşte. Aceasta pătrunde prin „învelişul" fizic şi peste „acoperămintele" psihice înăuntrul nucleului spiritual al personalităţii. Aspectul fermecător sau temperamentul atractiv nu mai reprezintă cel mai importanţi factori. Această dragoste acţionează asupra rădăcinii spirituale, făcându-l pe om unic, incomparabil şi de neschimbat. Acest fel de dragoste îţi permite să simţi că cealaltă persoană este întregul şi unicul Univers, lărgindu-ţi, în acelaşi timp, lumea interioară. Ea transformă, spiritualizează, ajută iubitul să devină la fel ca cel care iubeşte. Căci cel ce este iubit tinde să devină demn de cel care-l iubeşte, se străduieşte să corespundă bunei reprezentări pe care celălalt o are despre el.

Şi, în sfârşit, această „dragoste este atât de puţin îndreptată către trupul iubitului, încât poate trăi şi după moartea acestuia în inima celui rămas în viaţă, până când şi acesta va muri. Cel care iubeşte cu adevărat nu priveşte moartea fiinţei iubite ca fiind de nepătruns.. ."

Cu adevărat, dragostea nu moare niciodată! Nu în zadar Biblia spune că iubirea ca moartea e de tare (Cânt. 8, 6); Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I In 4,16).

Evanghelia binevesteşte că Domnul Iisus Hristos a adus omenirii deplinătatea dragostei. Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său fără vreo condiţie, explicaţie sau reticenţă. El nu a spus: Te voi iubi, DACĂ... eşti bun creştin, dacă eşti sănătos din punct de vedere moral, dacă mergi în fiecare duminică la biserică, dacă citeşti zilnic Biblia, dacă te rogi dimineaţa şi seara" ş.a. Toate acestea caracterizează dragostea noastră ca răspuns lui Dumnezeu, şi nu dragostea Lui pentru noi. Domnul aşteaptă momentul în care vom fi vrednici de atitudinea Sa binevoitoare. El Se poartă cu noi, indiferent de felul în care suntem şi de ceea ce facem. Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi, afirmă Sfântul Apostol Pavel (Rom. 5, 8).

Fariseii şi cărturarii refuzau să-şi recunoască însă păcătoşenia. Ei legau direct împlinirea Legii lui Dumnezeu de dragostea Sa, ca răspuns. „Cu cât sunt mai drept, cu cât mai exact voi împlini toate poruncile şi prescrierile, cu atât mai mare va fi recompensa mea de la Dumnezeu." Acesta era cel mai important simbol de credinţă al fariseilor. Cu alte cuvinte, Domnul mă iubeşte „PENTRU CĂ...". Dar creştinismul respinge această idee. A primi dragostea lui Dumnezeu conform principiului „INDIFERENTDE..." înseamnă a fi de acord că în relaţia noastră cu El noi nu aducem nimic, în afară de datoriile noastre. Mai mult, aceste datorii - păcatele şi neputinţele - îl rugăm pe Dumnezeu să ni le ierte în rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să recunoaştem cinstit că nu îi oferim lui Dumnezeu motive să ne iubească, iar El totuşi ne iubeşte.

Astăzi, ca şi în timpul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul îi iartă nu neapărat pe cei demni de iertare, nu îi lipseşte de mila Sa pe cei care s-au afundat, îi compătimeşte pe marginalizaţii societăţii, învaţă să ne iubim vrăjmaşii, cheamă la binefacere şi la împrumutarea altora, fără a aştepta ceva în schimb (v. Lc. 6, 35). El însuşi, după cu-vântul Sfântului Apostol Iacov, celui care cere cu credinţă, indiferent de faptele sale, îi dă totul, fără deosebire şi fără înfruntare (Iac. 1, 5).

Domnul le-a dat un exemplu ucenicilor Săi, pentru ca şi aceştia să facă la fel. Implinind testamentul Mântuitorului, apostolii nu au aşteptat niciodată recompensă pământească, ci erau pregătiţi de persecuţii, ingratitudine şi neînţelegere. Eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre - scria foarte sincer Apostolul Pavel comunităţii creştine din Corint -, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin (II Cor. 12,15).

Intr-o măsură mai mare dragostea lui Hristos a încăput în inima Maicii Domnului. Despre icoana ei străveche „Bucuria neaşteptată" s-a păstrat următoarea tradiţie: Un om oarecare trăia în păcate, dar obişnuia să se închine în faţa acestei icoane a Maicii Domnului, cu cuvintele Arhanghelului Gavriil: „Bucură-te, cea plină de har!" Odată, pornit să facă alt păcat de-al său, s-a adresat din nou Născătoarei de Dumnezeu. Dintr-odată atunci, chipul ei a luat trăsături vii, iar Pruncului I-au apărut răni pe mâini, pe picioare, la coastă şi de acolo a început să curgă sânge.

Căzând la pământ de frică şi cutremur, păcătosul a strigat: „O, Doamna mea, cine a făcut aceasta?" „Tu şi alţi păcătoşi, a răspuns Maica Domnului, din nou îl răstigniţi pe Fiul meu. Dacă mă numiţi milostivă, pentru ce mă jigniţi cu fărădelegile voastre?" „O, Stăpână, a strigat din nou acesta, înfricoşat, fie ca păcatele mele să nu învingă bunătatea ta cea de negrăit! Tu eşti unica nădejde a tuturor păcătoşilor. Roagă pe Fiul Tău şi pe Dumnezeul nostru să mă miluiască!"

De trei ori L-a rugat Maica Domnului pe Fiul ei, dar Acesta a rămas neclintit. In sfârşit, ca răspuns la mijlocirea ei, El a pronunţat: „Legea porunceşte ca acest om să fie pedepsit, dar Fiul o cinsteşte pe mama Sa. Eu sunt Fiul tău, iar tu eşti mama Mea. Trebuie să te cinstesc, împlinindu-ţi cererea. Acum i se iartă acestuia păcatele, datorită ţie. Fie ca el, în semn de iertare, să sărute rănile Mele."

Atunci, păcătosul mântuit s-a ridicat de la pământ şi cu bucurie a sărutat icoana făcătoare de minuni. De atunci el a trăit cu o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Să-I mulţumim deci lui Dumnezeu pentru că ne primeşte aşa cum suntem, fără a pune în capul unghiului neajunsurile noastre şi fără a ne certa pentru greşelile de demult. Ca să simţim dragostea Lui, nu este nevoie să intrăm într-o competiţie acerbă sau să ne prefacem, să minţim şi să| jucăm jocuri de noroc. Creatorul a văzut demult toate părţile noastre neplăcute. Cu toate acestea, nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă pe de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8,39).

Rămâne ce este mai greu: să facem ca dragostea noastră să fie la fel. Asemenea lui Dumnezeu, de drept, sunt jertfirea de sine maternă şi dragostea, cu abnegaţie, a soţilor. In ochii lui Dumnezeu acestea sunt nepreţuite şi, de aceea, mântuitoare pentru sufletul omului.

Părintele Paisie Aghioritul a povestit, odată, următoarea istorioară. A venit la el un grec din America, medic de profesie. Acesta era ortodox, dar chestiunile de credinţă îl lăsau rece: nu postea vinerea, nu prea mergea la biserică. El voia să vorbească însă cu părintele despre un eveniment minunat care i s-a întâmplat. Intr-o seară, când se ruga la el în apartament, „cerul s-a deschis" şi el a fost acoperit de lumină. Tavanul şi toate cele 40 de etaje de deasupra lui au dispărut. El a fost în această lumină mult timp, dar nu ştia exact cât.

Părintele Paisie a simţit că acesta era un semn de la Dumnezeu şi a fost mirat. Aceasta e o minune adevărată... omul a văzut „lumina necreată" (adică energiile necreate ale lui Dumnezeu), aceasta fiind revelaţia înaltă duhovnicească a unor mari rugători. Dar ce a făcut el în viaţă? De ce a primit un astfel de har?

El era căsătorit, avea soţie şi copii. Odată, soţia i-a spus: Am obosit de toate aceste griji domestice. Vreau să mai ies în lume, nu să stau toată ziua acasă. Ea nu mergea la serviciu, aşa că era de înţeles. De aceea a început să meargă peste tot cu prietene de-ale sale şi să-l scoată şi pe soţ în fiecare seară. In curând i-a spus soţului că vrea să se plimbe singură cu prietenele. De dragul copiilor, el a fost de acord şi cu aceasta. A mai trecut ceva vreme şi ea a spus că vrea să meargă la o staţiune, iar el, ce era să facă?, i-a dat bani şi maşina.

Mai târziu soţia a cerut să i se închirieze un apartament separat, unde să se distreze cu prietenii. Soţul tot încerca să-i spună că nu face bine, că cei mici nu trebuie să vadă aşa ceva în familia lor, dar fără nici un rezultat. In final, femeia a luat mulţi bani de la soţ şi l-a părăsit. El a fost foarte mâhnit din această cauză.

Peste câţiva ani a aflat însă că fosta lui soţie a decăzut atât de mult, încât a început să se vândă prin portul Pireus din Atena. Soţul a intrat într-o stare de disperare. Plângea şi voia să meargă să o găsească. Dar ce i-ar fi spus el? S-a aşezat atunci în genunchi şi a început să se roage: „Doamne, luminează-mă, ca să ştiu ce să-i spun... ce să fac pentru a o salva..."

„Vezi, a explicat părintele Paisie, el îi purta de grijă. Voia ca sufletul ei să fie mântuit. Nu avea nici egoism de soţ, nici ţinere de minte a răului, nici dispreţ... Inima lui îl durea din cauza căderii acelei nefericite. El dorea ca ea să fie mântuită. Şi atunci Dumnezeu a desfăcut cerurile şi l-a luminat cu lumina Sa.

Vezi cum se întâmplă? El trăia în America. Şi ce fel de lume e aceea?! Iar noi, monahii, trăim aici, în Sfântul Munte, printre sfinţi, înconjuraţi de harul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, cu toate acestea, nu avem creştere duhovnicească deosebită!"

Un episod asemănător a fost descris de psihologul Len Macmillan, care îl auzise de la un medic cunoscut. După extirparea unei tumori de pe obraz, pacienta rămăsese cu un zâmbet ciudat. Medicul a încercat să facă tot posibilul pentru a repara situaţia, acoperind cicatricea în fel şi chip. Numai că tumoarea fusese prea mare şi adâncă. Bisturiul atinsese un nerv facial, iar urmările operaţiei aveau să rămână pentru întreaga viaţă. Lângă tânăra femeie stătea soţul ei. Acesta îşi privea tăcut soţia, care fusese cândva frumoasă. Li se părea că au ajuns într-o cu totul altă lume.

In sfârşit, rupând tăcerea, femeia îl întreabă pe medicul chirurg: „Gura mea va arăta tot timpul astfel?" Privirea ei trecu atunci prin medic. „Da, mă tem că aşa va fi. Pentru a extirpa tumoarea am fost nevoit să tai un nerv." Femeia tăcu din nou. Pe obrazul ei ciopârţit se scursese o lacrimă. Un timp soţul ei a privit-o cu tandreţe şi, zâmbind, a zis: „Ştii, sunt atât de bucuros că eşti sănătoasă... Asta e cel mai important. Şi, mai mult: te iubesc." In ochii lui s-a întrezărit un sentiment luminos şi sincer. El o iubea ca înainte şi de aceasta nu te puteai îndoi.

„Am înţeles imediat atunci cine stătea lângă pat, a continuat chirurgul, şi am fost nevoit să las privirea în jos. Atunci când eşti în prezenţa lui Dumnezeu, nu poţi fi curios." Fără a lua în seamă zâmbetul ciudat, rămas aşa pentru toată viaţa femeii, soţul s-a plecat şi şi-a sărutat soţia pe buzele deformate de cicatrice. Stând de partea cealaltă a patului, chirurgul a putut vedea cum bărbatul şi-a strâmbat buzele, ca acestea să se poate atinge de buzele soţiei. El i-a dat de înţeles că de atunci încolo îi aşteaptă încă multe săruturi.

„Oare nu este frumos că Dumnezeu te iubeşte, INDIFERENT DE zâmbetul tău ciudat?", conchide Len Macmillan.

Aşadar am descris pe scurt trei motive şi, respectiv, trei feluri de dragoste. Care dintre acestea: cea „condiţionată", cea „meritorie" sau cea „dezinteresată" întăreşte mai tare relaţia dintre soţi? Care dintre motivele „te vreau", „vreau să fiu cu tine" sau „mă dăruiesc ţie" cimentează mai bine familia?

Cu ajutorul interviului şi al anchetării, psihologii străini au cercetat amănunţit 3000 de familii bune, prietenoase. Sondajul a demonstrat că pacea şi înţelegerea din familie depind de şase factori permanenţi. Aceştia au fost rânduiţi, ulterior, astfel:

1. Importanţa. Familia este cea mai importantă valoare. Membrii ei contează pe ajutorul reciproc şi fiecare are o semnificaţie importantă pentru ceilalţi.

2. Timpul. Manifestări comune în familie, nu neapărat complexe şi costisitoare. Dar membrii familiei se află împreună mult timp şi se bucură de orice posibilitate de a comunica.

3. Comunicarea. In familii se comunică strâns, chiar dacă nu se discută probleme profunde. Toţi membrii familiei ştiu să se asculte, chiar dacă, uneori, se nasc conflicte şi fricţiuni.

4. Recunoaşterea. Membrii familiei se străduiesc să manifeste calitătile datorită cărora aduc altora folos.

5. Spiritualitatea. Familiile solide se sprijină în viaţa de zi cu zi pe credinţă şi se văd ca un întreg, unit spiritual. Majoritatea acestora frecventează biserica.

6. Rezolvarea problemelor. Familiile rezolvă chestiunile problematice chiar şi apelând uneori la alţi oameni.

Cel mai bine se aplică cei şase factori atunci când soţii se conduc după principiul dragostei „INDIFERENT DE..." Acesta nu este legat de condiţii sau temeri pentru viitor. Dar, în mod straniu, marea majoritate a oamenilor aleg dragostea corespunzătoare principiului „PENTRU CĂ..." Ei consideră că este înjositor dacă sunt iubiţi, indiferent de slăbiciunile şi neajunsurile lor.

Len Macmillan ajunge la o concluzie psihologică importantă, care clarifică intenţia a două inimi, cea care iubeşte şi cea care este iubită: „Natura noastră egoistă păcătoasă tinde ca, primind dragostea, să joace un oarecare rol, neapărat... Este greu să-ţi închipui un tânăr care i-ar spune prietenei sale: Dragă, vreau să ştii că eu mă voi căsători cu tine, INDIFERENT DE toate neajunsurile tale! Credeţi că ea ar fi de acord să se căsătorească cu el? Există oare mulţi doritori să fie iubiţi INDIFERENT DE starea în care se află ei? Mai degrabă vom prefera să fim iubiţi pentru unele calităţi pe care le avem. In aceasta şi constă dilema ciudată a dragostei. Noi vrem să fim iubiţi necondiţionat, dar în acelaşi timp tindem să merităm o astfel de dragoste" (subl. a. -K. Z.).

Atunci, cum se poate ajunge la armonie în familie? Probabil că trebuie să înveţi să-i iubeşti pe apropiaţi conform principiului „INDIFERENT DE...", fără să te mândreşti şi să îţi afişezi convingerea. Poate că anume aceasta şi este smerenia autentică!?

In conformitate cu planul lui Dumnezeu, soţii trebuie să meargă de la unirea trupească, prin legătura spirituală, spre unirea duhovnicească. Odată cu trecerea anilor, ultima o sfinţeşte din ce în ce mai mult pe prima şi, în final, devine scopul căsătoriei, întruchiparea reală a dragostei. Domnul deschide omului ochii interiori ai inimii şi îl ajută să vadă în iubit chipul lui Dumnezeu. Atunci, INDIFERENT DE..." se asociază, neaşteptat, cu „PENTRU CĂ...", dar, de data aceasta, într-o variantă superioară, dumnezeiască.

In mod ideal, dragostea autentică dintre soţi este îndreptată atât spre trup, cât şi spre suflet şi duh. Pe plan fizic, aceasta se exprimă în tandreţe şi mângâieri, a căror culminare este apropierea intimă. Bunăvoinţa, inima bună, puterea de a trece uşor peste mânie şi dezacorduri sunt tot atâtea semnalmente ale atenţiei şi acuităţii sufleteşti reciproce. Iar partea duhovnicească a dragostei îndeamnă să urmezi faptic sfatul Apos-tolului Pavel: să fii răbdător şi milostiv, să ierţi greşelile şi supărările, să nu fim necuviincioşi şi să nu plătim cu răul pentru rău (v. I Cor. 13, 4-7). Soţii sunt chemaţi, de asemenea, să ajungă la sensul cel mai înalt al vieţii lor comune, să respecte aceleaşi principii morale, să păstreze unitatea gândurilor în ce priveşte problemele duhovniceşti, să se roage împreună şi să-şi educe urmaşii în evlavie.

Intr-adevăr, dragostea cere multă muncă şi aplecare, dar roadele ei se vor întoarce însutit. După cum ne spune filosoful creştin C. Lewis, atunci când omul „va învăţa să-şi iubească cu adevărat aproapele ca pe el însuşi, i se va da să se iubească şi pe sine ca pe aproapele".

Cu adevărat, cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura (Lc. 38)!

Konstantin V. Zorin
Pacatele tineretii si sanatatea familiei, Editura Sophia

Cumpara cartea "Pacatele tineretii si sanatatea familiei"


 

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: