Trairea smerita

Trairea smerita Mareste imaginea.

Adevărul şi sfaturile trebuie rostite cu dragoste. Putem osândi înşelarea şi răul şi putem încerca să readucem pe cineva la adevăr numai atunci când suntem siguri că îl iubim.

Dacă nu suntem siguri că avem o dragoste adevărată, cel mai bun lucru este să tăcem. De altfel, atacurile personale în numele adevărului sunt întotdeauna rezultatul relei-voinţe.

Opusul egoismului este smerenia, care se află în imediată legătură cu persoana aproapelui. Prin urmare, aproapele este beneficiarul bunei purtări şi al dragostei omului smerit. Omul smerit nu este cel care trăieşte frumos şi în pace cu sine însuşi, ci cel care este încercat zilnic în relaţiile lui, ori profesionale, ori familiale, fie între prieteni, rude, între colegi sau oameni credincioşi. Cert este că omul vine la existenţă întotdeauna în comuniune şi relaţie cu alţi oameni. Chiar şi după moarte, omul în Dumnezeu se găseşte în comuniune. Aşa încât, deşi omul trăieşte în comuniune din clipa zămislirii sale până la mormânt, există posibilitatea ca în limitele libertăţii sale să aleagă însingurarea, care este satisfacere a egoismului şi a iubirii de sine, în detrimentul comuniunii şi coexistenţei, ce sunt roade ale cugetului smerit. De aceea se şi subliniază aici că smerenia nu are de-a face cu sinele nostru, ci mai ales cu celălalt. Şi de aceea caracteristicile omului smerit se leagă întotdeauna de persoana aproapelui.

Astfel, cel smerit nu judecă, deoarece se consideră pe sine mai rău decât toţi. Nu caută şi nu solicită să fie slujit de către altul. Preferă să slujească el şi să ajute, în loc de a fi ajutat şi slujit. Plin de dragoste, trăieşte cu frica să nu-L supere cumva pe Domnul şi să rănească pe fratele său sau pe sora sa. Evită laudele omeneşti şi gândurile deşarte, primeşte cu bucurie acuzele şi nu încetează niciodată să se cerceteze pe sine însuşi.(Maxime Egger, op. cit., p. 66.)

Elementul distinctiv fundamental al omului smerit este blândeţea inimii. Insuşi Hristos a spus: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima."(Mt. 11, 29.) Mâniosul, cel care jigneşte, care strigă şi îi chinuie pe oameni, cel care experimentează pe seama răbdării şi îndurării celorlalţi, care îşi transferă apăsările sale, nervii şi celelalte stări sufleteşti nedorite asupra celorlalţi nu este omul lui Dumnezeu. Acesta se distinge uşor de ceilalţi, de vreme ce oriunde merge sau stă, împrăştie panică, scandal şi tulburare. Blândeţe, linişte nu are, ci numai frică, agonie, palpitaţii ură, antipatii.

Inţelegem astfel că iubirea faţă de aproapele este răstignitoare, chenotică, precum am semnalat mai devreme, deoarece trebuie să ne smerim pentru a ne lepăda de sine şi a-l accepta pe celălalt, cu toate ciudăţeniile, greşelile, slăbiciunile sale, lucru deloc uşor. Insă această iubire jertfitoare aduce bucurie si dulceaţă în suflet. Nu dulceaţa aceea amestecată cu slavă deşartă, cu autosatisfacerea şi cu plăcerea întinată, care vine de la vrăjmaşul, ci dulceaţa harului, care însufleţeşte smerenia, nobleţea, delicateţea, simţirea cea bună faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de toţi oamenii - cuprinzându-i şi pe duşmani -, bucurie şi desfătare până la lacrimi şi până la liniştirea desăvârşită. De multe ori credem că, creând o falsă stare de linişte, am dobândit şi pacea interioară a sufletului. Adevărul este că nu trebuie numai să ne arătăm smeriţi, blânzi, buni, amabili, bucuroşi în comportamentul exterior. Trebuie să devenim noi înşine smerenie, dulceaţă, bunătate, dragoste, în fiinţa noastră lăuntrică.

Aşadar, este foarte important să-i facem pe ceilalţi să se simtă confortabil alături de noi, să se odihnească şi să simtă că-i iubim, că le vrem binele, că nu-i judecăm şi că nu dorim expunerea lor. Să fim destul de atenţi la sfaturile pe care le dăm. Dacă cineva nu ne cere sfatul, mai bine este să nu-l oferim şi, în special, să nu o facem demonstrativ, din egoism. „Oamenii au mai multă nevoie de rugăciunea noastră. Rugăciunea ne descoperă nevoile celorlalţi şi, în acelaşi timp, ne indică dacă trebuie să vorbim sau să nu vorbim, să făptuim sau nu. Şi dacă este să vorbim sau să făptuim, rugăciunea ne va arăta ce să spunem şi cum să spunem, ce să facem şi cum să o facem. Cu rugăciunea dobândim şi o cunoaştere a celorlalţi, care depăşeşte cunoaşterea naturală".1

Mai mult, când ne spunem părerea despre Hristos şi Biserică, să nu avem sentimentul că celălalt trebuie să devină mai bun decât este sau că noi, „cei drepţi", trebuie să-l salvăm şi să-i deschidem Raiul, ci să-l sfătuim ştiind că inima predicii şi vieţii Evangheliei o reprezintă iubirea şi agonia cea întru Dumnezeu pentru mântuirea celorlalţi.2 Aşa încât, cel mai bun sfat este exemplul viu al vieţii noastre, care trebuie să reflecte frumuseţea bisericii şi vieţuirea cea întru Dumnezeu.

De obicei ne străduim ca evlavia să-şi sporească înrâurirea şi asupra celorlalţi şi ne tulburăm atunci când aceştia decad din credinţă sau din îndatoririle lor bisericeşti. Această întristare devine un sentiment puternic, de vreme ce ne ostenim să-l readucem pe celălalt în rânduială, cu o critică acerbă, printr-un control strict şi, în general, cu un comportament lipsit de discernământ. Desigur, slujirea adevărului este o datorie a noastră, a tuturor, încât cel mai drept este să apărăm adevărul prin a-l crede şi mai ales prin a-l trăi. Adică atunci când încercăm să-l împlinim în sinele nostru. Altfel, cum să vorbim despre adevăr, când noi trăim în minciună?

Adevărul şi sfaturile trebuie rostite cu dragoste. Putem osândi înşelarea şi răul şi putem încerca să readucem pe cineva la adevăr numai atunci când suntem siguri că îl iubim. Dacă nu suntem siguri că există dragoste adevărată, cel mai bun lucru este să tăcem. De altfel, atacurile personale în numele adevărului sunt întotdeauna rezultatul relei-voinţe. La întrebarea: Care este semnul şi cum poate cunoaşte omul că inima lui a ajuns la curăţie?, Avva Isaac Sirul răspunde: „Atunci când pe toţi oamenii îi consideră buni şi nu i se pare că vreunul dintre aceştia este necurat sau nelegiuit."3 Prin urmare, războiul pe care- ducem împotriva celorlalţi pentru a apăra adevărul şi virtutea este deseori un mod în care ne clamăm propria noastră „sfinţenie" şi „evlavie" sau, mai mult, un mod de a-l pierde pe celălalt şi de a-i dovedi vinovăţia.4

Aici trebuie subliniat din nou că dragostea Bisericii nu este simplă teorie, şi nu se limitează la cuvinte şi învăţături, ci se revarsă în vieţuirea personală şi în exemplul cel viu. Viaţa noastră e cea care grăieşte, exemplul nostru e cel care învaţă, comportamentul nostru practic fundamentează modul comuniunii cu aproapele. Tăcerea noastră se face evlavie, care foloseşte mai mult decât ar face-o multe cuvinte.

Astfel, suntem chemaţi cu toţii ca întâi să trăim, şi apoi să învăţăm şi pe ceilalţi. Desigur, dacă trăim înfăptuind învăţătura, nici nu e nevoie să mai învăţăm şi pe ceilalţi, căci omul ce trăieşte în smerenie şi fără otrava egoismului, de la sine este lumină si mărturie vie.

ARHIEPISCOPUL MACARIE GRINIEZAKIS

Fragment din cartea "PUTEREA IERTĂRII", Editura Sophia

Cumpara cartea "PUTEREA IERTĂRII"


Note:

1 Jean-Claude Larchet, Stareţul Serghie..., p. 115.
2 Nikos Nisiotis, De la existenţă la coexistenţă, comuniunea între tehnologie şi religie, Ed. Maistros, Atena, 2004, p. 17.
3 Cuviosul Justin Popovici, „Gnoseologia Sfântului Isaac Şirul", în Dialoguri athonite, 71, aprilie-iunie 1980, p. 12.
4 Părintele Filotheu Faros, Ethos aithes, Ed. Akritas, Atena, 2004, p. 116.
 



 

Pe aceeaşi temă

24 Mai 2021

Vizualizari: 963

Voteaza:

Trairea smerita 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

smerenia mandria

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE