Şi a fost când şedea El în casă, iată, mulţi vameşi şi păcătoşi venind, şedeau cu Iisus şi cu ucenicii Lui.

Şi văzând Fariseii, au zis ucenicilor Lui: pentruce cu vameşii şi cu păcătoşii mănâncă şi bea Dascălul vostru?

Iar Iisus auzind au zis lor: n'au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi

Deci mergând, învăţaţi-vă ce este: milă voesc, iar nu jertfă; că n'am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă. /Mt. 9,10-13/

Fiilor, nu ştiţi cât de mult îmi amintesc cele pe care astăzi le-am citit, de viaţa de mănăstire în înfăţişarea ei de început, de obşte.

Intrarea în mănăstire este o hotărâre şi înclinare cu voie către aceasta, iar nu ceva ursit de soartă. Pentru cei care vieţuiesc în Hristos, nu se potriveşte a spune că „cineva poate, iar altcineva nu poate." Aceasta este îndreptăţire de sine.

Adevărat este doar faptul că cineva nu vrea, iar cineva vrea ca întreaga sa viaţă să o afierosească lui Hristos. Aceasta este şi o hotărâre îndelung cugetată şi bine rânduită, fiind că orice om care vrea să vină în mănăstire trebuie să ştie întocmai pentru ce vine, ce se cere de la el în mănăstire, la ce trebuie să se aştepte, cum trebuie să facă etc.

Cel care s'a hotărât să trăiască în mănăstire, e dator înainte de toate să îşi dea seama că că este bolnav şi păcătos; că Hristos a venit să-i mântuiască pe cei bolnavi şi păcătoşi,iar nu pe cei care cred despre sine că sânt sănătoşi şi drepţi. /cf. Mc. 2, 17/

Patimile noastre pricinuiesc starea noastră bolnavă şi păcătoşenia noastră. Lupta pentru slavă şi putere (iubirea de slavă), lupta pentru bani şi avere (iubirea de argint) şi dorul după îndulcirile trupeşti (iubirea de plăcere) trăite de foarte multe ori au devenit a doua noastră natură. Ne aflăm sub robia păcatului, îmbătaţi de ademenirea lui. Mintea noastră căzută şi înrobită este mândră, împrăştiată şi întunecată. Voinţa şi dorinţa noastră pentru bine sânt slăbite.

Tot aşa, nou-veni tul trebuie să ştie că lupta lui de căpătâi, după intrarea în mănăstire, va fi cu patima iubirii de slavă, iar nu cu patima iubirii de argint şi nici cu patima iubirii de plăceri. In mod obişnuit, de ultimele două patimi ne eliberăm încă din momentul intrării în Biserică, după prima spovedanie, la începutul vieţii noastre duhovniceşti ortodoxe.

Insă, lucrarea nevoinţei arată că de înalta gîndire despre sine însuşi şi de mintea noastră, ca şi principiu pentru toate cele văzute şi nevăzute, ne lepădăm foarte greu. Înrobirea minţii de mândrie, de înalta părere de sine însuşi este singura pricină întrucât, şi după atâta vreme petrecută in mănăstire, fără condiţii şi fără lupte de împlinire a patimilor iubirii de argint şi iubirii de plăcere, cei mai mulţi il intre noi nu dobândesc darul rugăciunii minţii şi inimii.

Când vom desface inima într'o măsură îndestulătoare şi de această patimă, atunci vom primi şi darul rugăciunii în inimă.

Prin urmare, pentru a pune început bun şi a atinge primul ţel, vremelnic - deschiderea inimii şi rugăciunea minţii şi a inimii -, cel ce vine în mănăstire trebuie să înţeleagă că mintea sa este mândră, împrăştiată şi întunecată - stare pe care fiecare om cugetând va putea uşor să o desprindă din însuşirea cea bună şi din preamultul rugăciunii sale.

Tot aşa trebuie să ştie şi că mintea, prin nevoinţă isihastă, trebuie să o prefacă în minte smerită, adunată şi luminată. Această prefacere a minţii este, de fapt, înnoirea minţii.
Expresia „înnoirea minţii" este tâlcuirea întocmai a cuvântului grecesc /metanoia/, care la noi este tradus prin „pocăinţă."

Astfel, celui ce vine în mănăstire îi stă în faţă nevoinţă pocăinţei sau mai bine spus înnoirea minţii. In viaţa de zi cu zi, aceasta înseamnă că lucrul de început şi de căpetenie trebuie să fie următorul: ca mintea sa să o supună minţii părintelui duhovnicesc prin desăvârşită ascultare. Tot la fel trebuie să se trudească a le fi ascultător şi tuturor părinţilor, fraţilor sau maicilor, surorilor din mănăstire, câtă vreme nu încalcă ascultarea faţă de părintele duhovnicesc. Aceasta este ne-voinţa ocupării ultimului loc, cum se aminteşte în Evanghelie, de care omul trebuie numai să se apuce, iar nu să-l ferească cu toate puterile. Pe acest din urmă loc trebuie să rămână până când va fi chemat pe un loc mai sus - adică până când va dobândi darul rugăciunii minţii şi inimii. In viaţa de fiecare zi din mănăstire acest lucru înseamnă şi că trebuie ca întotdeauna să împlinească mai întâi voia şi dorinţa celuilalt decât pe a lui proprie.

Deci, când nou-venitul în chip slobod şi cu iubire intră în ascultare, adică atunci când îşi pune mintea lui sub asculta re de mintea părintelui său duhovnicesc, din acea clipă în
cepe şi mersul pe calea vindecării sale duhovniceşti; începe curăţirea energiei minţii sale, iar prin energie se curăţă şi esenţa minţii aflată în inimă. încetează hrănirea patimii iubirii de slavă şi începe prefacerea ei. Tocmai în desăvârşita ascultare, întreagă şi nemijlocită, găsim înţelesul nevoinţei noastre monahiceşti. Toate celelalte le avem şi în lume...

Nou-venitul trebuie să rămână în această nevoinţă, răbdând toate ispitele şi nevoile ce le va avea după aceea, cu mulţumire către Dumnezeu. Şi nu trebuie să murmure pentru situaţiile care îi lovesc trufia lui, pentru că acestea doar îl ajută să vadă ce are în inimă şi ce trebuie să cureţe în ea. De aceea şi Sfinţii Părinţi din pustie ştiau să spună că, dacă nu ar fi ispitele, nimeni nu ar putea să se mântuiască. Tot aşa, în toate ispitele nou-venitul se cuvine să recunoască marea iubire a lui Dumnezeu faţă de el. Pentru că şi doctorul, când vrea să ne ajute şi să ne cureţe rana, face ceva ce mai întâi ne doare. Dar despre aceste lucruri altă dată...

Cu desăvârşita ascultare faţă de părintele duhovnicesc, nou-venitul, în fapt, arată prin lucrare şi credinţa, şi încrederea sa în iubirea şi pronia dumnezeiască pentru mântuirea lui. Cela ce ascultă pre voi, pre Mine Mă ascultă, şi cela ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă. Iar cela ce se leapădă de Mine se leapădă de Cela ce M'au trimis pre Mine. /Lc. 1o, 16/ De aceea ascultarea, adică îndrumarea duhovnicească nu trebuie fie înţeleasă ca închinare la idoli, ci în hotarele zidiri comuniunii şi legăturii noastre cu Dumnezeu: Cu preţ sânteţi cumpăraţi; nu vă faceţi robi oamenilor. /1 Cor. 7, 23/ Acesta este moment hotărâtor în nevoinţă ascultării, ce nu trebuie să se scape din vedere!

Dacă, totuşi, după intrarea în mănăstire, nou-venitul stăruie să lucreze o anumită vrere şi plan de-al său, sau dacă în treburile de fiecare zi alege voia sa, prin aceasta el arată
că nu îi crede Domnului, ci lui însuşi, sau altfel spus, aceasta arată că se sprijină pe mintea sa bolnavă. In acest fel dă greş în toate încă de la început şi îşi lasă inima înrobită şi pângărită de patima iubirii de slavă. Nu este luminare, nu este îndumnezeire. Mândria (iubirea de slavă deşartă) se vădeşte în feluri diferite, dar, de fapt, ea este neîncredere în Dumnezeu şi în pronia şi iubirea Lui pentru noi: Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând, şi pre slava cea dela singur Dumnezeu nu o căutaţi? Ioan 5, 44/ Iar în ce facem de zi cu zi ea se arată ca neascultare faţă de părintele duhovnicesc şi ca nerăbdare şi nemulţumire în ispite.

Şi să încheiem: fiecare om ce vrea să intre şi să rămână în mănăstire trebuie să înţeleagă, ca cel dintâi lucru, că asta se datorează stării lui bolnave şi păcătoase şi mai ales înrobirii sale de patima iubirii de slavă deşartă. Iar ceea ce, tot ca prim lucru, trebuie să mai ştie, este cunoaşterea şi experienţa Sfinţilor Părinţi, a faptului că această patimă se vindecă în ascultare întreagă şi nemijlocită, întemeiată pe credinţa şi încrederea sa în iubirea şi pronia Lui Dumnezeu pentru el şi care se mai arată ca îndelungă răbdare cu mulţumire Lui Dumnezeu pentru toate ispitele şi nevoile ce le întâmpină.

Putem să băgăm de seamă că şi cu ascultarea desăvârşită faţă de părintele duhovnicesc, şi cu credinţă şi încredere în iubirea şi pronia dumnezeiască pentru noi, şi cu îndelungă răbdare, cu mulţumire lui Dumnezeu pentru toate ispitele şi nevoile pe care le întâmpinăm, noi, de fapt, încetăm să hrănim patima minţii noastre - iubirea de slavă deşartă (mândria, înalta părere de sine) - şi ne orânduim pe calea vindecării, pe calea curăţirii inimii de patimi, a luminării minţii şi a îndumnezeirii persoanei noastre zidită după chipul lui Dumnezeu.

Fragment din cartea "Nici Eu nu voi spune vouă...", Editura Predania

Cumpara cartea "Nici Eu nu voi spune vouă..."

• Trapeza - locul unde hrana devine rugaciune
  Publicat in : Arhitectura Bisericeasca
• Manastirea cu trapeza si hotel
  Publicat in : Religie
• Ridicarea Panaghiei
  Publicat in : Viata liturgica
• Trapeza nevointei si trapeza iubirii
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: