Nevoinţa lor a început. Viaţa de zi cu zi a monahului este pecetluită de mărturisirea lui Hristos în lume. Insuşi cuvântul Domnului scoate în evidenţă această misiune şi mărturisire. Hristos dă ucenicilor această „poruncă nouă”, de a cărei împlinire depinde autentica stare de ucenicie hristică: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.”
Iubirea de fraţi, dragostea unora faţă de alţii este semnul mărturisirii credinţei. Cuprinderea şi măsura ei sunt date de puterea nemăsurată a lui Dumnezeu: „Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul...” Chiar această măsură fără cuprindere, determinată de însăşi Persoana lui Hristos, face ca porunca ce a fost dată ucenicilor să fie „nouă”.
Monahul este îndrăgostit de Absolut. Intenţia lui este de a aduce Raiul - ca experienţă vie - în valea plângerii, a căderii şi a păcatului. Deprinderea iubirii de fraţi, a „noii porunci” se exprimă la nivelul faptei prin punerea în practică a unei străvechi porunci care vine dintr-o inimă înflăcărată de iubire. Este acea poruncă pe care Dumnezeu a dat-o omului în vremea protopărinţilor, de a „lucra şi păzi Raiul desfătărilor”. Lucrarea, porunca divină dată în Rai, este parte a chipului lui Dumnezeu din noi. El este Creatorul, Tatăl, Care „până acum lucrează” şi Preasfântul Duh Care acum lucrează mântuirea noastră şi ne insuflă gândul de a striga întru Fiul şi dimpreună cu Fiul: „Şi eu lucrez!” Faptul de a lucra nu este decât o binecuvântare a lui Hristos, care îl face pe om moştenitor şi continuator al lucrării creatoare a lui Dumnezeu. „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” şi mi-au dat şi mie mâini pentru a putea să lucrez cu ele. Pentru a putea şi eu să-i iubesc pe ceilalţi cu o afecţiune fraternă, slujindu-I Domnului fără preget, cu râvnă şi cu duhul fierbinte. Monahul este putere aflată de partea lui Dumnezeu, care se numără printre puterile statornicite de Dumnezeu.
Această însuşire monahală înseamnă că el însuşi nu-şi poate alege nici lucrarea, nici felul, nici vremea împlinirii ei. Cunoaşte că slujirea înseamnă căutarea virtuţilor, ce cuprind toate poruncile lui Dumnezeu, dintre care cea dintâi este smerenia. De aceea toate sunt bune, cu condiţia să fle binecuvântate de stareţ. Astfel, monahul este trimis, indiferent de voia sa, acolo unde stareţul hotărăşte şi ca unul ce a fost rânduit pentru un lucru anume se umple de bucurie, lucrând în slujba lui Dumnezeu. Işi oferă talanţii dintr-o pornire plină de entuziasm, ştiind că numai atunci când îi aduce ofrandă îi înmulţeşte şi-i face nestricâcioşi. Işi află uşurare în cuvintele Stareţului Efrem, care îl povăţuieşte cu atâta dragoste părintească: „Copilul meu, te rog, nu zăbovi, de dragul sufletului tău, să împlineşti iubirea de fraţi. Monahul fără iubire este mort sufleteşte. Nu pregeta să aduci fraţilor tihnă, şi Domnul îţi va da şi ţie odihnă, îţi va da harul Său!... Trebuie să ne dăm silinţa să purtăm cu tărie dragostea unora faţă de alţii, pentru ca faptele noastre neînsemnate să fie primite de Cel ce cercetează cele ascunse ale inimilor noastre. In răbdare şi cu bucurie să împlineşti ascultarea ta; să consideri că te afli în slujba îngerilor, şi nu a oamenilor. Slujeş- te-le fraţilor cu dragostea cu care îi iubeşti.”
Ascultările legate de trapeza mănăstirii sunt prin definiţie ascultări ale iubirii, pe care monahii le împlinesc cu râvnă şi străduinţă, ştiind că ofranda trudei trupului lor, al cărei conţinut spiritual este silinţa, găseşte în ei înşişi loc pentru smerenie, isihie, supunere a patimilor şi atragerea harului lui Dumnezeu. Iconomul, bucătarul, trapezarul,
brutarul, cel ce prepară brânza sau vinul, grădinarul, pădurarul, pescarul, cel ce se îngrijeşte de albine, morarul, colivarul şi ceilalţi traţi, precum şi cel care se preocupă de bunurile zilnice de trebuinţă, pregătind măsline, murături, compoturi, marmelade, sau cel care face din fiecare recoltă a mănăstirii în parte dulceţuri şi dulciuri pentru cinstirea şi slujirea străinilor care vin în pelerinaj la mănăstire - toţi aceştia nu singuri, ci foarte adesea ajutaţi de ceilalţi în lucrarea de obşte creează lanţul puternic al iubirii puse în slujba celuilalt, care şi in ceea ce priveşte hrana reuşeşte să împlinească idealul monahal al îndestulării spirituale cu puţin care dă naştere libertăţii. Işi arată oamenilor mâinile şi spun: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.” Monahii, fie pe culmile munţilor, fie în pustietăţi, cu puterea iubirii şi a ostenelilor „umblă cuviincios faţă de cei din afară de Biserică şi nu au trebuinţă de nimeni”. Acest spirit de autoadministrare şi această vrednicie în Hristos zămislesc persoane profund libere, care dobândesc libertatea faţă de chipul acestei lumi ce trece sprijinindu-se în mod exclusiv pe Pronia lui Dumnezeu şi ducând, de dragul Bisericii, mai departe, discret, călăuzirea ce se opune oricărui tip de dominaţie materială sau spirituală. Semnificaţia acestui spirit de libertate şi de autoadministrare care îi caracterizează pe monahi este potenţată în mod esenţial de practica lor care statuează ca principiu ascetic îndestularea cu puţin, ce revelează întreaga lor atitudine despre alimentaţie şi hrană.
Cât priveşte această atitudine, o a doua poruncă dumnezeiască, ce a fost dată şi aceasta în Rai, este decisivă. Este vorba de porunca postului, a cărei menire constă în asigurarea integrităţii persoanei umane prin intermediul ascezei. „Şi a zis Dumnezeu: «Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci».” Iar Vasile cel Mare ne tălmăceşte: „«Să nu mănânci» nu este altceva decât legiuirea postului şi a înfrânării... Avut-am parte de rău prin păcat: să ne vindecăm, dar, prin pocăinţă; numai că pocăinţa lipsită de post nu poate da nici un rod”.
Postul se tâlcuieşte practic pe temeiul rădăcinii sale etimologice compusă din nu + hrană, scil. nemâncare, sau, după alţii, din nu + mănânc [adică, nu mănânc]. In tradiţia Bisericii este întâlnit în trei variante care nu se identifică una cu cealaltă. în primul rând, Biserica stabileşte prin intermediul Didahiei Apostolilor, al Constituţiilor Apostolilor, al Sinoadelor Ecumenice, precum şi al celorlalte Sinoade, dar şi prin întreaga sa tradiţie, ca vistiernic al Sfântului Duh, perioade oficiale de post, adică de abstinenţă de la unele mâncăruri. Rânduieşte astfel perioade de pregătire pentru o vieţuire în trezvie şi cu mintea subţiată a marilor sărbători eclesiastice. In al doilea rând, face uz de instituţia postului sub forma antenenţionată, în mod extraordinar, atunci când are în vedere pregătirea unui anume eveniment al vieţii umane, „solicitând” prin mijlocirea rugăciunii sale curate un anume răspuns de la Dumnezeu. In al treilea rând, ia forma abstinenţei, prin intermediul căreia se poate înfrâna de la mâncăruri în orice situaţie sau perioadă de post determinată oficial sau nu.
Mai în detaliu, postul este asceza virtuţii trupeşti care se foloseşte ca mijloc de terapie a părţii poftitoare a omului şi care este recunoscută a fi condiţia rugăciunii neptice şi a apropierii de Dumnezeu. In conştiinţa monastică postul este socotit a fi cauza generatoare a virtuţilor, astfel că prin condiţia monastică a înfrânării monahii sunt purtaţi în chip neîndestulat de setea după Dumnezeu. Stareţul Emilian Simonopetritul, prin experienţa sa luminată de har, ne îndrumă astfel: „Prin post ajungem la ceva cu totul deosebit: ajungem la perseverenţă (...), la faptul de a vieţui neîncetat în stăruinţă; (...) prin răbdare, printr-o asemenea întristare asumată de bunăvoie, cu stomacul gol, cu mintea golită, cu inima nelocuită - care sunt astfel pentru a înlesni „umplerea” de Dumnezeu - ajung să-L aştept pe Dumnezeu, să stau întru aşteptarea Lui...
Privirea mea s-a obişnuit deja să nu-L mai aştepte decât pe El; trăiesc numai pentru El. Şi atunci dovedesc că Dumnezeu este cu adevărat poftit să intre în inima mea şi să-mi dea ceea ce doresc... pot să-I cer harul... să-L cer pe Dumnezeu însuşi... să cer să intru în Sfânta Sfintelor”. Postul devine treapta la care poporul lui Dumnezeu aşteaptă în stare de alertă cea de-a Doua Venire a Domnului.
Biserica, trăind lămurit taina cea nouă a Împărăţiei, nu poate avea decât un ethos prăznuitor. La fel cum pomenirile sfinţilor adeveresc biruinţa lui Hristos asupra lumii, aşa şi pentru ea fiecare zi este praznic şi sărbătoare. Experierea Dumnezeului celui Viu în Biserică aduce vieţii cotidiene un tezaur eshatologic. Viaţa cotidiană capătă sensul unei pregătiri în vederea participării omului în integralitatea sa la zidirea cea nouă. „Şi ceea ce se urmăreşte aici nu este altceva decât un suflet treaz, un cuget neadormit, o inimă primitoare, o minte sănătoasă, o conştiinţă curată; dacă vei intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu avându-le pe acestea toate, vei putea să-ţi afli locaş chiar lângă însuşi regele David.”
Tocmai aceasta se încearcă prin intermediul întregii practici ascetice, din care şi postul face parte. Viaţa monahală este peceduită de imboldul omului în întregul său de a învinge căderea şi de a restaura în el însuşi chipul lui Dumnezeu deformat de păcat. Acest imbold este descris de asceza monahală ca „înfrânare a patimilor, pază a gândurilor şi lupta neîncetată împotriva duşmanilor nevăzuţi”, de vreme ce „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, (...) împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Şi aceste duhuri ale răutăţii nu pot fi biruite, după cuvântul Domnului, „decât numai cu rugăciune şi cu post”. Intr-adevăr, dacă protopărinţii n-ar fi renunţat la părtăşia neîncetată cu Dumnezeu şi ar fi respectat neabătut porunca postului, l-ar fi putut birui şi alunga pe cel rău.
Monahul nu încetează niciodată să fie cel care îşi ţine mintea departe de lucrurile pământeşti şi este afierosit lui Dumnezeu prin înfrânate, dragoste, psalmodie şi rugăciune. Infrânarea este sprijinul real şi material pe temeiul căreia rugăciunea poate să devină activă. Fără ea nevoinţa postului nu rămâne decât o virtute somatică, a cărei neîmplinite - prin mijlocirea Bisericii, desigur, şi din motive „de necesitate sau din cauza unor probleme trupeşti, precum boala sau altceva de acest fel” - poate fi iertată de Domnul, Care ştie cauzele unei asemenea încălcări.
Cu atât mai mult, perspectiva monastică asupra mâncării are statutul unei rigori înţelese numai în termenii unei logici a măsurii. Mai exact, monahii „se folosesc de lumea aceasta, fără a abuza de ea”. Aceasta înseamnă că se folosesc de lume punând ca hotar cheia de siguranţă a canonului de aur al ascezei lor ce impune satisfacerea celor de trebuinţă şi interzicerea poftelor. Pe temeiul acestei teze, Sfântul Chirii al Ierusalimului lămureşte: „Trupul să fie hrănit cu mâncăruri ca să poată trăi şi sluji fără oprelişti, dar nu pentru a se deda la desfătării Trupul este un organ al sufletului şi, atunci când organul devine greoi, îl împiedică pe meşter în lucrarea sa.
Monahul este dator să-i dea trupului „ceea ce este de trebuinţă” , astfel încât acesta să-l poată sluji in ascultările şi rugăciunea sa. Orice exces este considerat de Părinţi o rătăcire egoistă, indusă de diavol pentru a-l împiedica pe om să reuşească să se întâlnească cu Dumnezeu. Doar această întâlnire este scopul oricărei practici ascetice. Este limpede că asceza este pentru monah mijloc, şi nu scop în sine. Dacă este deviată de la menirea sa şi ajunge un scop in sine, atunci este despuiată de caracterul ei mântuitor, ajungând să se pună în slujba duşmanului şi dând naştere unor dezordini fatale.
Aşadar, porunca de a-i oferi trupului „cele de trebuinţă” va trebui să fie definită întotdeauna în funcţie de caracterul particular al fiecărui om în parte, care, pe de o parte, se află supus condiţiilor impuse de trăsăturile sale individuale, iar, pe de alta, este determinat de timpul şi locul în care trăieşte. Vedem astfel că până şi complexitatea condiţiilor culturale poate deveni criteriul calităţii trofice al trapezei monahale. Neîndoielnic, alte modalităţi de pregătire a pâinii se întâlnesc la monahii ruşi şi altele la cei arabi, iar acest lucru reflectă expresia personalităţii lor culturale. Primordial, fiecare om este o fiinţă înzestrată cu însuşirea unicităţii sale. Dincolo de acest fapt, imperativele sale prezintă de fiecare dată aspecte multiple şi variate, impuse de o mulţime de factori endogeni sau exogeni, care îl influenţează în mod decisiv.
Astfel, dincolo de identitatea personală, altele sunt nevoile la vârsta tinereţii şi altele la vârsta maturităţii. Altele sunt nevoile atunci când este sănătos şi altele când este bolnav, altele sunt în zilele obişnuite şi altele în zilele în care depune un efort special. în plus, alte nevoi are monahul care trăieşte în Alaska, în Mănăstirea Sfântului Gherman şi, desigur, altele monahul care vieţuieşte în Mănăstirea Sfântului Sava din pustia Palestinei. Din perspectiva aceleaşi logici, este absolut firesc ca altele să fie nevoile monahului secolului al IV-lea care s-a născut, a fost educat şi s-a maturizat într-o societate agricolă şi păstorească, în condiţiile unui mod de viată arhaic, si altele sunt nevoile celui care s-a născut în secoIul al XX-lea, dominat de tensiunea tehnicii şi a informaticii. Cu toate acestea, în orice epocă şi în orice circumstanţe, monahul este chemat „să placă lui Dumnezeu în orice generaţie s-ar naşte” şi să respecte acelaşi canon de aur al asceticii, ce aduce mângâiere celor de trebuinţă şi împiedică satisfacerea poftelor. Şi aceasta, pentru că omul, atunci când intră în spaţiul desfătării lumeşti, intră de bunăvoie în ritmurile dinamicii plăcerii, a cărei fire este de nesăturat. Plăcerea lumească nu este decât o imitaţie ieftină a adorării lui Dumnezeu si coborârea ei la starea de idolatrie. „Şi cel iubit a mâncat si s-a îndărătnicit; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi s-a îndepărtat de Dumnezeu, Mântuitorul său.”
„Insă îndepărtarea de Dumnezeu este moarte". Monahul cunoaşte această alunecare spre apostazie si moarte, prin mijlocirea plăcerii, şi fuge de orice idololatrie. îşi răstigneşte viaţa prin înfrânare, care îi dictează mulţumirea cu puţin. „Ci, având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi.” „Şi dacă, într-o situaţie anume, am avea nevoie de ceva mai mult, neîndoielnic Acela în care nădăjduim şi credem ne va da.” Această autonomie care se mulţumeşte cu puţin, care înainte de orice îşi are privirea aţintită la Domnul a toate, ca la un Tată, caracterizează tihna copiilor lui Dumnezeu, care trăiesc în sărăcia lor hristică precum într-o bogăţie mare şi mai mult decât îndestulătoare, având «drept câştig evlavia, dar nu orice evlavie, ci cea care se îndestulează cu ce are”.
Monahul se bucură, ştiind că viata sa în fiecare manifestare a ei se află sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi transformă această bucurie în doxologie, primindu-le pe toate în duhul euharistiei. „De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. In duhul acesta ştie cum să se bucure şi să recunoască darurile frumoase ale lui Dumnezeu. Mulţumeşte pentru toate câte îi sunt puse înainte fără capricii şi fără nici un fel de pretenţii sau preferinţe. Toate i-au fost puse înainte de Dumnezeu şi de către fraţi cu multă dragoste, şi cu multă dragoste şi recunoştinţă le primeşte şi le consumă. Mâncarea binecuvântată şi oferită de Dumnezeu este sacră. Tot ce este sacru este folosit cu sfinţenia cuvenită. Astfel, monahul nu poate lăsa în farfurie resturi ce vor fi aruncate.
Când canonul său de alimentaţie îi dă posibilitatea să diminueze cantitatea de mâncare pe care o consumă, înainte de a începe masa, îndepărtează din farfurie surplusul în vasele goale, aflate pentru acest scop în trapeză, şi apoi începe să mănânce fără a lăsa nimic în farfurie. De asemenea, monahul nu-şi poate îngădui să mănânce în afara trapezei decât daca stareţul mănăstirii, în situaţii speciale, îi va da o asemenea binecuvântare.
Monahismul ca practică primordial ascetică prezintă o particularitate şi o diferenţiere specifice lată de restul Bisericii cât priveşte perioadele şi însemnătatea postului. Vedem astiel că monahismul îşi impune postul zilei de luni, renunţă la consumul de carne, înlocuind-o cu peştele, şi, desigur, respectă întotdeauna cu rigurozitate perioadele oficiale de post ale Bisericii, ţinând cu evlavie aşa-zisele enâtes precum şi perioadele de trei zile în timpul Postului Mare, obiceiuri ce par să-şi fi pierdut importanţa în zilele noastre pentru ceilalţi membri care alcătuiesc Biserica.
Monahii postesc în zilele de luni graţie modului lor de viaţă angelic, care imită cetele îngereşti, pe care Biserica le celebrează în mod oficial în ziua de luni, în ansamblul ciclului praznical săptămânal. Monahii pomenesc în acele zile dinamica mai presus de fire pe care o caută în viaţa lor şi cer pentru acest lucru ocrotirile cetelor îngereşti, îmbinând rugăciunea cu nevoinţa postului.
In ceea ce priveşte faptul că monahii nu consumă carne am putea spune următoarele: monahul, avându-şi privirea îndreptată spre starea paradisiacă, reaşază şi îşi redefineşte prin aceasta şi relaţia sa cu animalele. In Rai animalele îi erau prieteni. După cădere, animalele i-au devenit duşmani. Omul a început să mănânce carne după cădere. Vedem că Abel s-a arătat a fi păstor de oi. In Rai binecuvântarea lui Dumnezeu referitoare la mâncare era diferită. „Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.»
Dumnezeu a dat după potop binecuvântarea ca omul să mănânce carne. Omul a început atunci să mănânce „orice făptură a lui Dumnezeu care este bună” pentru că „nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire”. Numai din motive legate de asceză, monahii cu privirea îndreptată la voia dumnezeiască din Rai au încetat să mai consume carne. Au păstrat totuşi pentru zilele în care există dezlegare consumul de peşte, o rânduială monahală, pomenită încă din secolul al IV-lea. Raţiunea alegerii consumului de peşte în zilele în care există dezlegare, ca o formă de abatere de la principiul necon- sumării de carne, pe care tocmai am descris-o, pare că are legătură cu perioada imediat următoare învierii, în care Domnul S-a aflat alături de ucenicii Săi. Atunci El însuşi, făcând un gest de un simbolism absolut, cu referire la întruparea şi lucrarea Sa mântuitoare, le-a oferit ucenicilor Săi peşte prăjit pe jar. „...au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine (...) Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi (...) şi a luat pâinea şi Ie-a dat lor, şi de asemenea şi peştele.”
De asemenea, Domnul, aflându-Se în Trupul Său înviat,pentru ale adeveri într-un mod absolut mântuirea inclusiv a trupului omenesc, săvârşită prin învierea Sa, a mâncat în faţa tuturor peşte. „S-a hrănit acel Trup preacurat după înviere, nu având El însuşi nevoie de hrană, ci ca să adeverească învierea Sa... a consumat mâncarea, nu aşa cum este propriu firii trupurilor muritoare, ci ca un act dumnezeiesc.” Monahii, socotind că Persoana Domnului înviat este tot ceea ce reprezintă împărăţia pe care şi-o doresc, îngăduie ca din dieta lor pentru fiecare praznic împărătesc - în care se celebrează învierea - să facă parte şi dezlegarea la peşte.
Studiind ethosul trapezei monahale, ni se pare că avem de-a face cu o dinamică şi cu anumite opţiuni care la prima vedere par antitetice. Vedem în primul rând că dragostea unora faţa de alţii se oferă şi se receptează având ca măsură „lipsa de măsură” care Ii este proprie lui Dumnezeu. In paralel, se observă că atitudinea monastică faţă de hrană este prin esenţă ascetică, dar, concomitent, se întâlneşte şi porunca de a nu nesocoti cele de neapărată trebuinţă. Şi ne întrebăm, în mod firesc, cum coexistă dragostea oferită celoilaiti fără oprelişti alaiuri de duhul ascetic şi, totodată, cum duhul ncouue; se pouu manifesta sub forma poruncii de a sluji oricărei trebuinţe.
Dragostea reciprocă, Dumnezeu însuşi şi noua Sa porunca reprezintă, în mod cert, pentru orice monah libertatea iată de orice unitate de măsură şi totodată măsura care depăşeşte orice măsura. De aceea, Părinţii îl îndeamnă pe monah la o anulare a canonului personal de asceză, dar nu a Canoanelor Bisericii, atunci când se află undeva în vizită. Dacă are drept canon de nevoinţă faptul de a nu mânca, spre exemplu, nimic dulce, dar dacă cineva îi va oferi în afara mănăstirii ceva dulce, îşi va încălca tacit canonul, pe de o parte, pentru a nu se lăuda cu asceza sa, pe de alta, pentru a nu-l supăra pe cel mărinimos. In limitele aceleiaşi logici a respectului şi a dragostei, atunci când monahul se află în vizită la o mănăstire soră, se va conforma întocmai rânduielii mănăstirii care îl găzduieşte, indiferent dacă este sau nu în acord cu rânduiala urmată de mănăstirea sa. Aceste recomandări ale Părinţilor demonstrează în special nevoia prezenţei virtuţii discernământului în tot comportamentul monahal. Discernământul înseamnă, desigur, „a cunoaşte şi a înţelege care este voia dumnezeiască în orice moment şi în orice situaţie”. Este vorba de esenţa virtuţilor, aşa cum se spune. Este trăsătura monahilor care se îmbogăţesc printr-o conştiinţă nepătată şi prin puritatea simţurilor.
Monahismul ca artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor „s-a îndrăgostit de frumuseţea înţelepciunii lui Dumnezeu”. Fiecare monah, trăind o viaţă de pocăinţă, „caută înţelepciunea din tinereţe spre a şi-o fiice mireasă” Această căutare nu încetează să fie itinerarul care trebuie urmat o viaţă întreagă, neputând de la început să dispună în mod cert de virtutea discernământului. Se cere totuşi ca monahul începător să fie conştient de faptul că aceasta îi lipseşte. Conştientizarea acestui lucru îl conduce pe drumul cel mai sigur al ascezei şi, în cele din urmă, pe calea mântuirii sale - ascultarea. Ascultarea, ca „tezaurizare a discernământului cu scopul de a ajunge să ne îmbogăţim cu bogăţia discernământului”, face posibilă, în chip minunat, coexistenţa iubirii, discernământului, nevointei si satisfacerii celor de trebuinţă.
Relaţia stareţului cu ucenicul este o legătură sacră întru Duhul Sfânt şi poartă în sine pecetea relaţiei dintre Tatăl şi Fiul. Fiecare ucenic este pentru stareţ asemenea unui fiu „unul-născut”. „Căci Dumnezeu într-atât a iubit lumea, încât” L-a trimis „pe Fiul Său Cel Unul-Născut.” Iar Fiul pe toate le-a făcut în numele Tatălui, „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Această relaţie sfântă în Duhul Sfânt, după chipul celui Singur Sfânt, fiind trăită în chip inseparabil, aşa cum se trăieşte în interiorul Dumnezeirii unice prin firea Sa, poate să zămislească sfinţenia. Poate deveni imboldul sacru care ajunge să prilejuiască atingerea Celui Sfânt. Se află la hotarul firescului, având posibilitatea, prin însăşi natura sa, să conducă persoanele pe care le prinde într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu spre ceea ce este mai presus de fire. Ucenicul unit cu duhul stareţului poate avea cu adevărat acces la bogăţia în Duhul Sfânt a discernământului acestuia. Discernământul sfânt şi de Dumnezeu insuflat al stareţului îi va da fiecărei clipe din viaţa ucenicului măsura care îi va asigura asceza pe care ucenicul trebuie să o urmeze, dar, în acelaşi timp, îi va purta de grijă, prin iubire, şi de cele de trebuinţă.
Aceasta înseamnă în mod concret că, în ceea ce priveşte trapeza monahală, calitatea şi cantitatea mâncării care se pune pe masă sunt hotărâte de către stareţ. Fiecare monah poate, în raport cu trăsăturile sale personale, să aibă binecuvântare specială de a consuma sau nu unele sau altele dintre mâncăruri. In felul acesta se poartă de grijă de boli, prin, eventual, anumite diete care se impun, dar şi de neputinţele monahilor foarte tineri sau, de asemenea, foarte înaintaţi în vârstă.
Astfel, se poate ocroti condiţia ascetică sănătoasă sau nevoile duhovniceşti ale altor fraţi sau să se ofere o anume mângâiere în perioadele de efort mai intens ale obştii. In întâmpinarea acestui fapt, stareţul poate ca, în perioada ascultărilor săvârşite de toată obştea, să dea binecuvântare pentru o anume gustare intermediară, în scopul alinării fraţilor. Prin urmare, întreaga asceză a monahului care trăieşte intr-o mănăstire de obşte se rezumă, pe scurt, la exersarea ascultării, ce cuprinde în sine şi cele referitoare la mâncăruri.
Toţi cei care slujesc la trapeză, lucrând în ascultare, aduc ca ofrandă prin împlinirea ascultării bogăţia iubirii lor, având aplecare şi spirit de sacrificiu pentru fraţi, cu scopul refacerii acestora. Folosesc cu respect toate bunurile pe care Dumnezeu Ie trimite obştii în fiecare anotimp şi propun stareţului soluţii pentru trapeză, în limitele binecuvântării pe care au primit-o de a-şi împlini slujirea.
Trapeza monahală este pecetluită de înţelepciunea lui Dumnezeu, de adevărata Iubire care-Şi îmbrăţişează afectuos copilul Său - monahismul. Această iubire cunoaşte ce înseamnă nevoinţa. Ştie să spună da în acelaşi mod în care ştie să spună nu, pentru că este autentică. Şi pentru că este autentică reuşeşte din această viaţă de aici, stricăcioasă şi trecătoare, să afle prin mijlocirea înţelepciunii cea întru Hristos statornicia şi puterea veşniciei.
Fragment din "Carte de bucate de la Manastirile din Grecia", Editura Sophia
Cumpara "Carte de bucate de la Manastirile din Grecia"
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.