TRISTETEA: frica fara motiv

TRISTETEA: frica fara motiv Mareste imaginea.

„Un veşmânt ros de molii nu mai poate avea nici o valoare şi nu mai poate fi de nici un folos; la fel şi lemnul brăzdat de carii nu va mai merita să fie spre podoabă nici măcar pentru o clădire obişnuită, ci doar pentru foc. Tot aşa şi sufletul, care este chinuit de muşcăturile lacome ale tristeţii... nu va putea fi întrebuinţat nici la construirea şi împodobirea acelui templu al duhului, căruia Pavel, înţeleptul arhitect, i-a pus temelia, zicând: .. .voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi (1 Corinteni 3,16)." Sfântul Ioan Casian

Interviu cu Larisa Şehovţova, doctor în psihologie, profesor la Academia Teologică din Sankt-Petersburg

- Larisa Filippovna, prin ce se distinge din punct de vedere psihologic tristeţea de deznădejde?

- Este mai puţin intensă. Deznădejdea este o stare mai gravă, dar, când tristeţea se prelungeşte, de cele mai multe ori ea se transformă în deznădejde. Ceea ce Sfinţii Părinţi numesc tristeţe, este foarte similar cu ceea ce în psihologie se numeşte anxietate. Anxietatea este o predicţie cu privire la eşec. Dacă omul are în spate o experienţă impresionantă în ceea ce priveşte eşecurile, această predicţie are o anumită logică. Dar în aceasta constă şi paradoxul, în faptul că de multe ori cei ce se alarmează, sunt oameni de succes, foarte prosperi. Totul în viaţa lor pare să se aranjeze, dar anxietatea (neliniştea) nu îi părăseşte. De exemplu, studenţii eminenţi (acest lucru este caracteristic, mai ales, fetelor eminente) înainte de fiecare examen se tem că nu vor lua examenul sau că vor lua o notă mică. O prognoză inadecvată, ilogică.

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, tristetea apare din două motive: din cauza pierderilor şi a dorinţelor nesatisfăcute şi din cauza temerilor şi a multelor griji. Primul tip de tristeţe este legat de trecut, iar al doilea este foarte asemănător cu starea de anxietate, de nelinişte nesfârşită, de care psihologii se ocupă acum foarte mult.

- Cum să înţeleagă omul că odată cu ajutorul spiritual are nevoie şi de cel psihologic? Graniţa dintre păcat şi problema psihologică este atât de subtilă!

- Da, foarte subtilă. Teorii abstracte putem face câte vrem, dar a diferenţia în mod real aceste stări este destul de greu, ele de multe ori se transformă una în cealaltă. Nu se poate spune că anxietatea, este o stare psihică, iar tristeţea - nu. Sfinţii Părinţi au spus că păcatul are loc atunci când se încalcă- măsura. De exemplu, omul are nevoie de hrană şi faptul că mănâncă nu este un păcat. Aceasta este o regulă. Dar, când el se îmbuibă sau face din mâncare un cult, cade în păcatul lăcomiei pântecelui. La fel şi cu tristeţea. Aceasta este un sentiment natural uman, nu o dată cântat de poeţi, dar, dacă ea se prelungeşte... Sfinţii Părinţi, nişte psihologi foarte fini, au comparat tristeţea cu molia (ei au un minunat limbaj figurativ!). O comparaţie de-a dreptul uimitoare, mai exactă nici nu vei găsi! Aşa cum molia roade ţesătura, iar caria lemnul, aşa şi tristeţea, care se prelungeşte, roade sufletul, îl îmbolnăveşte. Iată de ce este aceasta un păcat! Nu tristeţea care trece, ci cea care se prelungeşte.

- O explicaţie foarte importantă. La noi este foarte denaturată ideea despre păcat. Mulţi, printre care şi oamenii credincioşi, o înţeleg aproape ca pe o crimă.

- Eu, în general, cred că la noi în Rusia creştinismul în zilele noastre este lipsit de bucurie. Fustă neagră până în pământ, baticuţ, privirea lăsată în jos - este tabloul obişnuit, întâlnit în fiecare zi. Preoţii de la amvon spun: noi suntem păcătoşi, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă! Se înţelege că pocăinţa este temelia vieţii duhovniceşti, însă şi bucuria ne este poruncită: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă (Filipeni 4,4). Cât de des auziţi în biserică despre bucurie? Cred că mult mai rar decât despre cât de păcătoşi suntem noi toţi. Dacă omul şi aşa are o stimă de sine foarte scăzută (la oamenii anxioşi ea întotdeauna este scăzută) şi i se spune mereu cât este de păcătos, nu îi trebuie mult să ajungă la deznădejde. Căci noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Hristos a pătimit şi pentru noi. Deci, în ochii lui Dumnezeu noi suntem o valoare. Nu este bine să ne împotmolim la o extremă - la gândul despre păcătoşenia noastră, ignorând-o pe cealaltă - sentimentul propriei valori, bucuria, dragostea, relaţia cu Dumnezeu ca Tată iubitor şi grijuliu.

Deseori i-am auzit pe preoţi rostind următoarea frază: „Rugaţi-vă şi postiţi, şi totul va fi bine". Dar, de fapt, nu este bine, pentru că, aşa cum în medicină pentru a trata o boală cu succes trebuie să stabileşti cauza ei, aşa şi în viaţa duhovnicească, pentru a-ţi birui păcatele tale trebuie să înţelegi unde sunt rădăcinile acestor păcate. Iar rădăcina de multe ori omul nu o poate vedea - noi toţi suntem novici (începători), experienţă duhovnicească nu avem, de rugat, nu ştim să ne rugăm, de postit, de asemenea, nu prea postim. Cred că astăzi numai unii reuşesc să îşi biruiască patimile lor prin post şi rugăciune.

-Iar ceilalţi fără psiholog nu pot înţelege ce se întâmplă în sufletul lor?

- Problema nu constă în faptul că eşti obligat să mergi la psiholog, ci în faptul că nu poţi să sari peste un anumit nivel. Dezvoltarea duhovnicească este imposibilă dacă omul nu înţelege ce se întâmplă cu el. Un părinte arhimandrit din Sankt-Petersburg a spus că astăzi aproximativ 70 % dintre enoriaşi vin la spovedit cu probleme sufleteşti (psihologice), nu duhovniceşti. Pe cele duhovniceşti încă nu le pot înţelege, deocamdată ar trebui să le înţeleagă pe cele sufleteşti. Fireşte că un preot cu experienţă îi poate ajuta şi în acest sens. Eu predau la Academia Teologică şi văd cum se schimbă atitudinea studenţilor faţă de psihologie.

Acum douăzeci de ani deseori ţineam discuţii pe tema: „Este nevoie ca preotul să ştie psihologie?", şi părerile erau împărţite aproximativ în mod egal. Unii studenţi spuneau că în timpul hirotoniei ei primesc har şi că fără nici o psihologie ei înţeleg ce se întâmplă cu omul care a venit la spovedit sau să ceară un sfat. Alţii, din contră, spuneau că până la har mai e drum lung, iar la început ştiinţa psihologiei nu îl împiedică pe preot. Astăzi majoritatea înţelege acest lucru. Mulţi preoţi sunt de acord cu faptul că ar fi bine să aibă psihologi în parohii. Există şi o experienţă pozitivă a unei asemenea colaborări.

In oraşele mari preoţii sunt atât de aglomeraţi încât este imposibil să poarte discuţii ziditoare de suflet la spovedanie. Iar majoritatea enoriaşilor au nevoie de asemenea discuţii. Ele trebuie purtate altă dată, nu în timpul slujbei, şi psihologii ortodocşi din parohie i-ar putea scuti parţial pe preoţi. Nu în ceea ce priveşte problemele duhovniceşti, fireşte, ci cele sufleteşti şi cele lumeşti. De exemplu, educaţia copiilor, diferitele tipuri, de dependenţă.

- Cum ne poate ajuta psihologul în lupta cu patimile?

- Cel mai important lucru în psihoterapie şi îngrijirea spirituală este dialogul. Când omul are o gravă problemă interioară, el trebuie să îşi deschidă sufletul, să fie ascultat, mângâiat, să îşi dea seama ce se întâmplă cu sine. Noi vorbim despre tristeţe sau anxietate, deci: anxietatea inexplicabilă are deseori urmări psihosomatice - omul este tot timpul neliniştit şi, ca urmare, începe să aibă ulcer, sau hipertensiune arterială, sau o altă boală corporală. Mulţi fac faţă acestor situaţii şi abia atunci când nu mai au nici o putere de a îndura boala - sufletească şi trupească - merg la doctor, la psiholog. Noi, la rândul nostru, săpăm până la rădăcină. Iar rădăcinile anxietăţii, de regulă, sunt foarte adânci. De multe ori părinţii, care sunt aspri din fire, cu cele mai bune intenţii la început emit pretenţii extrem de mari din partea copilului lor, iar, când văd că el nu corespunde acestor pretenţii, cu aceleaşi bune intenţii încep să îl cicălească: uite ce mâini strâmbe ai şi ce prost desenezi, nici ureche muzicală nu ai şi, în general, nu eşti bun de nimic. Şi aşa se naşte în copilărie anxietatea, care apoi e foarte greu de depăşit.

- In acelaşi timp omul poate avea succes în profesie?

- Poate, dar, de obicei, el însuşi nu înţelege acest lucru şi nu îşi acceptă succesul său. Psihologii acum lucrează mult cu „concepţia eului", adică cu modul în care omul se înţelege, se vede pe sine. O concepţie adecvată a eului are loc atunci când eu îmi cunosc bine defectele şi calităţile mele şi în mod corespunzător îmi evaluez cu luciditate posibilităţile, perspectivele mele. Dar majoritatea se evaluează pe sine în mod inadecvat. O concepţie exagerată a eului sau o stimă ridicată de sine ar fi aceea că „eu sunt cel mai bun, eu pot face orice" - şi aceasta este trufie. Iar la noi, la psihologi deseori vin oameni cu o stimă de sine scăzută: „Eu nu pot, nu reuşesc". De regulă, aceştia simt oameni anxioşi, dar conştiincioşi şi extrem de responsabili, sunt chiar acei cai de povară, pe care şefii îi apreciază, pentru că ştiu că, oricât i-ai împovăra cu munca, ei tot vor face faţă. Şi, într-adevăr, ei fac faţă, deşi întotdeauna li se pare că nu s-au descurcat bine, iar, dacă s-au descurcat bine, aceasta nu a fost mai mult decât o întâmplare. Celor din casă le este greu să trăiască cu oamenii anxioşi. încercaţi să trăiţi cu un nevrotic, căruia totul îi merge rău. Anxietatea prelungită tocmai aceasta şi este - nevroză.

- Oamenii anxioşi, probabil, devin tirani faţă de copiii lor?

- Depinde. Un psihiatru pediatru din Sankt-Petersburg, A.I. Zaharov, a scris despre nevroza întâlnită la cele trei generaţii: de exemplu, o bunică autoritară, o mamă speriată, nevrotică şi un copil capricios, isteric. Părinţii anxioşi, nevrotici pot fi la fel de exigenţi faţă de copilul lor cum au fost şi părinţii lor, dar se pot corecta pe ei înşişi, se pot purta cu grijă faţă de copil. Totul depinde de om, de dorinţa sa de a înţelege în ce constă problema sa, de dorinţa de a se schimba pe sine însuşi, de a nu repeta greşelile altora. Omul nu este responsabil pentru traumele sale din copilărie. Dar este responsabil pentru faptul că nu a vrut să se cunoască, să se înţeleagă pe sine, nu a depus nici un efort pentru a depăşi anumite probleme psihologice şi starea sa de păcătoşenie.

- Dar, oare, dacă nu va înţelege ce este păcatul, omul va dori să lupte cu anxietatea?

- Pentru început trebuie să înţeleagă faptul că aceasta este o stare negativă. Şi, aşa cum am spus mai sus, aceasta este patima tristeţii. Ea nu este o simplă frică, ci o frică lipsită de conţinut. De pildă, unii intră în panică, le este frică să zboare cu avionul. Dar, deşi în accidentele de avion mor mai puţini oameni decât în accidentele de maşină, totuşi, despre aerofobie nu se poate spune că aceasta este o frică neîntemeiată - există obiectul fricii. Iar anxietăţii îi este specifică frica lipsită de conţinut: simt neliniştit, dar de ce mă tem, nici eu nu ştiu, pur şi simplu aştept mereu să mi se întâmple ceva rău. Această aşteptare continuă este o rugină, care roade sufletul, îl îmbolnăveşte.

Eu presupun că aceasta trebuie tratată şi la nivel sufletesc (psihologic), şi la nivel duhovnicesc. Noi, psihologii, îl ajutăm pe om să înţeleagă, să accepte şi să conştientizeze rădăcinile acestei anxietăţi neîntemeiate, iar preoţii îl ajută să se dezvolte din punct de vedere spiritual, să restaureze chipul lui Dumnezeu, pe care noi toţi, când greşim şi nu ne căim, treptat îl pierdem. însă aceasta iarăşi depinde de dorinţa omului. Cu forţa pe nimeni nu duci nici la psiholog la consultaţie, şi nici atât la spovedanie.

- Puteţi da un exemplu de modul în care un om a depăşit anxietatea după o discuţie cu psihologul?

- O situaţie tipică este stresul dinaintea unui examen sau a unei apariţii în public. Nu foarte demult o colegă mi-a spus că îi este frică să vorbească în faţa publicului. Eu am întrebat-o: „Tema conferinţei tale este interesantă?" - „Interesantă." - „Şi crezi că şi pentru ceilalţi poate fi interesantă?" - „Da, cred." - „Atunci, pe asta să te şi concentrezi."

Apoi mi-a spus că sfatul meu a ajutat-o foarte mult. Dacă omul se concentrează pe ceea ce vrea el să spună, neliniştea va dispărea. Dar, dacă el se gândeşte că: „îndată mă voi înroşi la faţă sau voi începe să mă bâlbâi şi, în general, nu voi arăta aşa cum trebuie, iar toţi se vor uita la mine" - atunci, fireşte, frica va creşte. Acesta este egocentrism, fixaţie pe propriul „Eu". Ţi se pare că toţi se uită numai la tine şi numai la tine se gândesc. Deci, dacă omul va conştientiza că aceste temeri sunt inadecvate, că oamenii au venit nu să se uite la el, ci să afle ceva nou, dacă el se va concentra nu pe sine însuşi, ci pe conţinutul conferinţei sale, anxietatea va dispărea.

Eu, apropo, nu demult am realizat nişte studii psihologice cu tinerii ortodocşi şi am vorbit acolo despre modul în care poate fi depăşită anxietatea înaintea unei apariţii în public. Ei au pregătit referate şi au luat cuvântul. Printre ei era şi o fată.

Ea era foarte emoţionată, dar, în cele din urmă, a susţinut un referat bun. „Ei bine, cum a fost, ţi-a fost frică?" - am întrebat eu. „Nu - zice ea. - Atât de mult am vrut să le împărtăşesc tuturor ceea ce mie mi se pare interesant încât am uitat de mine însămi".

Când omul uită de sine însuşi, dar se gândeşte cum să transmită celorlalţi conţinutul referatului sau al discursului său, aceste temeri vagi dispar. Această metodă psihologică se numeşte descentrare: ea presupune ca tu, care eşti un egocentric, să ieşi din tine în lume şi să împărtăşeşti lumii ceea ce te pasionează pe tine, ceea ce pentru tine este de valoare. Şi această metodă funcţionează.

Leonid Vinogradov

Fragment din cartea "Despre patimi şi ispite", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Despre patimi şi ispite"

 

Pe aceeaşi temă

16 Februarie 2021

Vizualizari: 320

Voteaza:

TRISTETEA: frica fara motiv 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

tristetea frica

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE