„Trufiei îi place să-i înveţe pe alţii": trebuie creştinul începător să se facă învăţător aproapelui în lucrurile care tin de credinţă?1

Pe fondul râvnei duhovniceşti, provenite din trufie, din aprinderea omului cu slava deşartă, din părerea de sine, se dezvoltă adeseori patima de a-i învăţa pe alţii. In vremea noastră a devenit un lucru obişnuit ca fiecare să-şi înveţe şi să-şi moralizeze aproapele, deşi foarte des se fac învăţători cei care încă n-au făcut nici măcar câţiva paşi în viaţa creştină, ci doar i-au aruncat o privire prin uşa întredeschisă. Cum se întâmplă adeseori în ziua de astăzi, omul, după ce şi-a petrecut toată viaţa în necredinţă şi în păcate, s-a pocăit şi şi-a schimbat întrucâtva modul de viaţă, a mers de câteva ori la biserică sau a stat câteva zile la mănăstire, a aflat câteva legi şi concepţii creştine, a făcut cunoştinţă cu unele reguli şi rânduieli bisericeşti.

In mod nemeritat, începe să se mândrească, şi îndată începe să-i înveţe şi să-i mustre pe apropiaţii săi, pe prieteni şi rude, să le reproşeze necredinţa, neîmbisericirea, chiar să-i acuze că sunt slujitori ai satanei şi aşa mai departe. In numeroase cazuri, proaspătul convertit, care a început să-i „îndrepte" pe apropiaţii săi, să se străduie din răsputeri să-i convertească, să le mântuiască sufletele, ajunge el însuşi să se poticnească nu după multă vreme, ajunge să cadă şi să se întoarcă la viaţa păcătoasă de mai înainte. Iar cei pe care el îi mustra, văzându-l în starea aceea jalnică, atribuie creştinismului însuşi inutilitatea şi neputinţa şi se îndepărtează şi mai mult de Biserică, de Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi, îndată ce citesc în cărţile duhovniceşti ceva instructiv sau sesizează o idee interesantă, se grăbesc să-i „servească" aproapelui, „spre învăţătură", ceea ce au citit, să-l moralizeze, să-i dea sfaturi cu privire la aplicarea unei reguli sau alteia din Sfinţii Părinţi, deşi ei înşişi nu s-au folosit încă de regulile acelea şi nici nu au de gând să se folosească. In ziua de azi, foarte des cei ce au crezut nu trăiesc în duhul credinţei, ci doar înţeleg în mod raţionalist momente disparate ale ştiinţei creştine, le răstălmăcesc, le împărtăşesc aproapelui fără să se folosească de această bogăţie ei înşişi.

Cât de răspândit este acum fenomenul următor: toată viaţa religioasă a omului începe şi se termină doar în cap, fără să ajungă la inimă; intră cunoştinţe religioase prin auz, prin raţiune, sunt rumegate în minte, întoarse pe toate feţele, reinterpretate, adeseori prelucrate în manieră proprie - şi prin limbă sunt imediat exteriorizate şi date aproapelui drept lucruri luate din experienţa duhovnicească autentică, din viaţă.

O asemenea cunoaştere nepusă la încercare, necâştigată cu suferinţă prin viaţa făptuitoare, prin luptă, este însă deşartă. Omul care-i învaţă pe alţii nu din experienţa duhovnicească, ci din cărţi, seamănă, după cum spune Isaac Sirul, cu un pictor care, făgăduindu-i apă unui însetat, o zugrăveşte cu culori pe perete. Necazul mai constă şi în aceea că cel ce s-a dedicat prematur activităţii învăţătoreşti rămâne el însuşi neroditor; această înclinaţie devine o mare piedică în calea luării-aminte la sine, a vederii propriilor neputinţe, a căutării propriei vindecări.

Pe de altă parte, la baza unei asemenea atitudini greşite stau slava deşartă, părerea de sine, preţuirea de sine, trufia minţii. La fel pot lucra înclinarea spre lenevie, năzuinţa de a scăpa de osteneala cea grea a luptei lăuntrice cu sine şi înlocuirea acestei munci cu una uşoară - cea de a-i învăţa pe alţii. Toată lumea a fost întotdeauna bolnavă - şi este şi acum - de această patimă.

Toate personalităţile cu o minte cât de cât excepţională au năzuit întotdeauna să-i înveţe pe alţii şi să-i convertească la teoriile născocite de către ei; toţi filosofii, toţi gânditorii religioşii, toţi începătorii ereziilor s-au străduit din răsputeri să-şi răspândească ereziile; toate sectele religioase doresc să atragă în cursele lor cât mai mulţi oameni.

Aşadar poate exista o mulţime de stimuli, de imbolduri neharice la a propovădui şi a-i atrage pe alţii la credinţa proprie. Tocmai de aceea nu trebuie să ne încredem în aceste porniri lăuntrice de „râvnă" ale noastre, care ne împing să-i convertim pe toţi la calea adevărată, aşa cum făceau, cu harul lui Dumnezeu, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - luminătorii Bisericii. Se prea poate ca aceste patimi rele, care se ascund în noi, să ne împingă să ne mutăm grija de la mântuirea propriului suflet la mântuirea celorlalţi, ca în felul acesta să poată rămâne libere în inima noastră - iar noi, mântuindu-i pe alţii, putem pieri. Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţilor, ştiind că noi, învăţătorii, mai mare osândă vom primi, zice Apostolul Iacov (Iac. 3,1).

Iată ce spun despre aceasta Sfinţii Părinţi. Un Bătrân a zis: „Să nu începi să-i înveţi pe alţii înainte de vreme, altfel toată viaţa ta vei rămâne cu neajuns la înţelegere."

Ava Pimen cel Mare: „ A-l învăţa pe aproapele este lucru tot atât de potrivnic smeritei cugetări ca şi a-l mustra."

Ava Isaia a zis: „Este primejdios să-ţi înveţi aproapele înainte de vreme, ca să nu cazi tu înşuţi în lucrurile de care caută să-l ferească învăţătura. Cel ce cade în păcat nu-l poate învăţa pe altul cum să nu cadă în el."

Tot el zice: „Năzuinţa de a-i învăţa pe alţii, arătând că te socoţi în stare să faci aceasta, slujeşte drept pricină de cădere pentru suflet. Cei ce au drept călăuză părerea de sine şi doresc să-şi ridice aproapele la starea de nepătimire îşi aduc propriul suflet într-o stare nenorocită. Să ştii că a-ţi îndruma aproapele să facă una sau alta e ca şi cum ai lucra cu o unealtă, stricându-ţi casa în timp ce te strădui s-o zideşti pe a lui."

Isaac Sirul: „Bine este a teologhisi pentru Dumnezeu, însă mai bine este omului a se face curat pentru Dumnezeu. Mai bine este să fii gângav, dar ştiutor şi încercat, decât să izvorăşti învăţătură ca un râu din agerimea minţii tale. Mai de folos este pentru tine să te îngrijeşti a învia, prin mişcarea gândurilor tale către cele dumnezeieşti, sufletul tău cel omorât de patimi, decât să învii morţii.

Mulţi au făcut minuni, au înviat morţi, s-au ostenit pentru întoarcerea celor rătăciţi, prin ei mulţi au fost aduşi la cunoştinţa de Dumnezeu, dar după aceasta ei înşişi, care le-au adus viaţă altora, au căzut în patimi urâte şi scârbavnice, s-au omorât pe sine şi pentru mulţi s-au făcut sminteală atunci când s-au dat pe faţă faptele lor, căci încă fiind ei în boală sufletească nu s-au îngrijit de sănătatea sufletelor lor..."

„Chiar dacă vei răscumpăra sute de robi creştini din robia păgânilor şi le vei da libertatea, asta nu te va mântui dacă în acelaşi timp vei rămâne în robia patimilor"

„Când omul ajunge la o aşezare împăcată a sufletului, atunci poate din sine să reverse şi asupra altora lumina luminării înţelegerii."

„Binevestirea şi propovăduirea nu sunt îndeobşte datorie a oricărui credincios, şi cu atât mai mult nu sunt cea dintâi. Cea dintâi datorie a credinciosului este să se curăţească de patimi..."

„Slavei deşarte şi părerii de sine le place să înveţe şi să povăţuiască. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu se gândesc că prin sfatul nechibzuit pot să-i pricinuiască aproapelui o rană de nevindecat..."

„Pentru a da sfat, pentru a-l povăţui pe altul, nu este de ajuns să fii evlavios: trebuie să ai experienţă duhovnicească, şi mai întâi de toate ungere duhovnicească..."

„Dacă omul, mai înainte de a se curăţi, se va lăsa purtat de o râvnă nechibzuită, el va aduce sieşi şi celorlalţi nu lumină curată, ci amestecată, amăgitoare, fiindcă în inima lui nu trăieşte binele curat, ci binele amestecat mai mult sau mai puţin cu răul."

Ava Isaia spune: „De unde pot eu şti dacă plac lui Dumnezeu, ca să-i zic fratelui să facă aşa sau altfel?.. Eu însumi mă aflu încă sub jugul pocăinţei, din pricina păcatelor mele."

„Fiecare dintre noi trebuie să se îngrijească mai mult de sine însuşi şi folosul său sufletesc, căci, după cuvântul Apostolului, fiecare dintre noi va răspunde lui Dumnezeu pentru sine - pe când la noi toate sunt încurcate, fiindcă suntem mai înclinaţi să-i învăţăm pe alţii..."

„Incă n-am apucat să încep nevoinţele bunei credinţe, dar m-am şi îmbolnăvit de slava deşartă. Incă n-am apucat să intru în pridvor, însă visez deja la Sfânta sfintelor. Incă n-am pus început vieţii plăcute lui Dumnezeu, dar îmi mustru deja aproapele. Incă n-am aflat ce e adevărul, dar vreau să fiu povăţuitor altora. Suflete al meu! Toate ţi le-a dăruit Domnul - înţelegere, cunoştinţă, chibzuinţă: cunoaşte, deci, ce ţi-e de folos. Cum visezi tu să le împărtăşeşti altora lumină dacă tu însuţi eşti cufundat încă în întuneric? Vindecă-te mai înainte pe tine însuţi - iar dacă nu poţi, plânge-ţi orbirea."

Aşadar, după cum se vede din spusele Sfinţilor Părinţi, a învăţa, a îndruma, a povăţui nu este nici pe departe de folos pentru fiecare, deşi pare un lucru atât de lăudabil - pe când a te adânci în cunoaşterea propriilor neputinţe, a căuta vindecarea lor, este un lucru de primă întâietate pentru oricine.

ARHIMANDRITUL LAZĂR

Fragment din cartea "CUM SĂ BIRUIM MÂNDRIA", Editura Sophia

Cumpara carte "CUM SĂ BIRUIM MÂNDRIA"


1 Extras din: Arhim. Lazăr Abaşidze, Bolile ascunse ale sufletului.

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: