Viata idioritmica si viata cenobitica

Viata idioritmica si viata cenobitica Mareste imaginea.

Despre aceasta vom spune doar câteva lucruri. Viaţa idioritmică în sensul celor vechi, din Egipt sau din Asia Mică, nu se mai practică astăzi. Poate doar la Muntele Athos, dar şi acolo izolarea este acum aproape imposibilă. Există drumuri peste tot şi de turişti nu mai poate scăpa nimeni. De multă vreme s-a impus viaţa de obşte, în care cei mai mulţi Părinţi au văzut viaţa monahală ideală. Şi în privinţa aceasta tradiţia s-a completat dintotdeauna cu libertatea.

Ava Arsenie cel din Pateric a ajuns cunoscut şi prin celebrele cuvinte pe care i le-ar fi spus un înger pe când încă se afla în capitala imperiului ca demnitar împărătesc: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te." A fugit în pustie, dar s-a făcut acolo mai cunoscut decât era la curtea împăratului! Fiind învăţat, şi-a făcut ucenici, a devenit repede sfătuitorul altora şi au început pelerinajele de care abia se mai putea apăra. Petru Damaschinul recomanda „liniştirea" cu încă unul sau doi, aceasta fiind după el „calea împărătească". Calist şi Ignatie Xantopoulos văd în decizia unora pentru viaţa monahală alegerea „libertăţii". Drumul e scurt şi aspru, dar are „o singură greşeală": aceasta este viaţa de sine, „idioritmia". După dânşii trebuie început cu ascultarea. Vai celui singuratic! (Ecleziastul 4, 10), citează ei spre a-şi documenta şi sprijini opţiunea5. Numai după perioada de ascultare, „care înseamnă a nu te încrede în tine în şirea celor bune, până la sfârşitul vieţii", urmează liniştirea, adică posibilitatea de retragere undeva, şi, tot numai după aceea, eventual, şi contemplaţia.

Cât se cunoaşte despre contemplaţie, se ştie din Grigorie Palama şi din mulţi alţii. întreaga teologie a contemplaţiei se poate găsi sistematizată în Teologia Morală Ortodoxă a părintelui Stăniloae. Calist Catafighiotul însă, într-un tratat special, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, unde se vorbeşte de ajungerea la „uimire", la o „lumină", la o „prezenţă de netălmăcit şi de neînţeles", la „înţelegere", la „cunoaştere duhovnicească" şi la „lucrare îndumnezeitoare", le suprimă pe toate, refuzând orice analiză, şi recomandă „tăcere". Numai când „atotluminoasele vederi" obosesc pe cel ce le are, ca să se odihnească puţin, poate vorbi, scurt şi potrivit „iluminării dumnezeieşti". In fond deci, nu prea se ştie mult despre contemplaţie. Ştiu cei ce ajung la ea, dar de la ce ştiu până la cum o pot spune e o distanţă infinită.

Vladimir Lossky, autor al cunoscutului tratat Despre Teologia mistică a Bisericii de răsărit, în care are multe capitole dedicate acestei probleme, a insistat asupra ei în multe alte studii, adunate de elevii săi într-o altă carte: Vederea lui Dumnezeu. El arată, ca şi în prima de altfel, că prin contemplaţie se înţelege îndumnezeirea. Dumnezeu devine totul în toate. A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a contempla Sfânta Treime, participând la lumina Sa. După Clement Alexandrinul, Origen şi Evagrie, cunoaşterea e intelectuală. Pentru Chiril al Ierusalimului (315-386), marea cunoaştere e a-ţi mărturisi ignoranţa, şi tot aşa pentru Ioan Hrisostom (344-407), după care numai Fiul a avut cunoaştere desăvârşită, Dumnezeu rămânând de necunoscut în esenţa Sa celorlalţi oameni.

In spiritualitatea cenobitică, vederea lui Dumnezeu, contemplaţia, gnoza, spune Vladimir Lossky, nu şi-a găsit nici un loc. Abia isihasmul va deschide alte orizonturi, unul din fondatori fiind Diadoh al Foticeii.

Ceea ce ne interesează aici e doar acest din urmă aspect: cei din viaţa de obşte s-au limitat la a fi modeşti şi a nu aspira mai sus decât se poate într-o astfel de viaţă.

Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Teodor Studitul au fost net pentru viaţa de obşte, dar au lăsat şi ei o anumită libertate, în viaţa de obşte, pentru idioritmici. Fiecare îşi putea alege duhovnicul. Nu trebuia să-l aibă toţi ca duhovnic pe stareţ. Această tradiţie s-a transmis până în ziua de azi. Şi la Muntele Athos, şi la mănăstirile din Biserica Ortodoxă Română. De fapt însă, eremitul absolut nici nu avea duhovnic. El trebuia să-şi fie propriul doctor. Mai ales împotriva acestora s-au ridicat întemeietorii vieţii de obşte, găsind acest lucru periculos şi absolut în contradicţie cu firea omului.

Am văzut că după epoca eremiţilor a venit recomandarea şederii a câte doi sau trei. In timp părerile s-au mai schimbat. Sfântul Vasile zicea să nu fie mai puţin de zece. Mihail Attaliatul fixează însă numărul la şapte, iar Irina Dukas, în Tipiconul mănăstirii sale, fixează de la 25 până la 40, „dar nu mai mult". Informaţiile despre mănăstirile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului Vasile ne raportează însă cifre aproape incredibile. In mănăstirile Sfântului Pahomie, spre exemplu, ar fi fost, după Fericitul Ieronim 50.000 de monahi, după Paladie 700, iar după Casian Romanul 50 009. Acelaşi număr mare ni se raportează şi despre obştea Sfântului Vasile. Foarte devreme s-a renunţat însă la fixarea unui număr anumit.

In obştile noastre numărul nu contează. Nu contează nici în viaţa idioritmică actuală. Căci la noi s-a organizat o viaţă idioritmică într-un fel de compromis: între cenobitism şi eremitism, mai ales în mănăstiri de maici. Trăiesc în mănăstire, merg împreună la biserică şi la unele treburi, dar trăiesc în obşti mici, în case de câte trei-patru, îşi câştigă singure existenţa şi ascultă, în interior, de o bătrână a casei. Bătrâna, la rândul ei, ascultă de stareţa mănăstirii. Aceasta le dă celor din case o anumită libertate faţă de stareţă. Şi în această privinţă, tradiţia a găsit o formă de viaţă care să împace dorinţa de comunitate cu aceea de singurătate. într-un fel şi de libertate, dar uneori viaţa într-o comunitate mică e mai supravegheată decât cea dintr-o comunitate mare. O libertate totuşi există, pentru că fiecare casă e cu norma ei de rugăciune personală, de muncă, de somn etc. Casele nu se stingheresc între ele şi nu stingheresc nici stăreţia, care, în acest caz, nu se împovărează cu grija materială a tuturor vieţuitoarelor. La mănăstirile cu 300-400 de vieţuitoare, cum e cazul de pildă la Agapia şi Văratec, acest lucru n-ar fi deloc simplu.

In fapt, viaţa idioritmică e un grup de cenobii mai mici. Nu e viaţă eremitică. Poate fi însă. Dacă într-o casă e doar o singură maică, sau la călugări, într-o căsuţă izolată e doar un singur călugăr, atunci e vorba nu de o idioritmie, ci de eremitism. La Mănăstirea Slatina, părintele Paisie trăia în obşte, dar toată lumea îi zicea „Părintele Pustnic".

Mitropolit Antonie Plamadeala

Fragment din cartea "Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa", Editura Sophia
 

30 Martie 2020

Vizualizari: 521

Voteaza:

Viata idioritmica si viata cenobitica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE