Aceasta nu este unul dintre leacurile despre care am vorbit, ci este un leac care se bucură de toate celelalte, care le cuprinde pe toate. Este o întreagă viaţă tămăduitoare. Este un mod de viaţă care:

- nu cunoaşte deprimarea, de vreme ce trăieşte întristarea cea după Dumnezeu;

- nu cunoaşte frica de moarte, de vreme ce are neîncetat amintirea morţii cea după Dumnezeu;

- nu cunoaşte nefericirea şi lipsurile, de vreme ce trăieşte neîncetat în sărăcia şi în strâmtorarea cea după Dumnezeu;

- nu cunoaşte deznădejdea, de vreme ce trăieşte fără ajutor omenesc, doar cu nădejdea la Dumnezeu;

- nu cunoaşte singurătatea, de vreme ce trăieşte îndepărtarea de lume cea pentru Dumnezeu;

- nu cunoaşte plictiseala şi urâtul, de vreme ce trăieşte în liniştea şi în tăcerea cea după Dumnezeu.

Toate aceste cuvinte: deprimare, frică, nefericire, frică de moarte, împuţinare, nelinişte, disperare, singurătate, plictiseală, urât şi toate cele asemănătoare lor sunt necunoscute adevăratei vieţi monahale în Ortodoxie.

Scria Sfântul Ioan Gură de Aur că viaţa monastică este viaţa unde:

- „nu există frică de stăpânitori şi de despoţi tiranici;

- nu există zarva provocată de bârfitori, agitaţia provocată de copii;

- nu există plâns sau tânguire sau strigăte deznădăjduite. Este un loc curat de orice astfel de lucruri respingătoare. Mor şi aici oameni, căci monahii nu sunt nemuritori.

Dar nu se tem de moarte ca moarte. Petrec pe cel adormit cu cântări şi numesc acest lucru însoţire, şi nu îngropare... Şi nimeni nu zice «s-a sfârşit cutare», ci «s-a desăvârşit»".

„Şi când se îmbolnăveşte careva nu se mâhneşte şi nu plânge nici el însuşi, nici ceilalţi, ci se aud rugăciuni..., şi doar credinţa de multe ori vindecă boala... Dar şi atunci când se îmbolnăvesc nu se întâmplă de la lăcomia mâncării sau de la necumpătare sau de la exces, ci şi aceste boli le sunt vrednice prilejuri de laude şi de cinstire" (Bareille, 19, pp. 490-495).

Mănăstirile sunt locuri în care oamenii nu trăiesc cu bucurie, ci cu desăvârşită bucurie şi ai o mulţime de alte bucurii, precum scrie Sfântul Atanasie cel Mare: „Mănăstirile pe care le-am cunoscut, sus, în munte, erau pline de dumnezeieşti cete de oameni care cântau psalmi, care se îndeletniceau cu rostirile duhovniceşti, care posteau, care se rugau, care trăiau într-o nespusă bucurie, care nădăjduiau în fericirea viitoare a Raiului, care munceau făcând milostenie, care aveau armonie şi dragoste între ei. Intr-adevăr, era ca şi cum ai fi văzut o întreagă ţară plină de cucernicie şi de curăţie. Căci nu exista acolo cel nedrept şi cel nedreptăţit... Şi, peste toate, bogăţiile monahilor, căci
aveau un singur gând şi un singur scop comun: virtutea" (B.E.P.E.S., p. 34).

„Mănăstirile, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt case duhovniceşti ale celor ce plâng după Dumnezeu, ale celor singuri pentru Dumnezeu, unde nu există râsul lumesc, nici tulburarea necazurilor şi grijilor vieţii, unde există postul cel după Dumnezeu şi strunirea, şi toate sunt curate de sângele animalelor tăiate, de fumul şi de mirosul prăjelilor, de vreme ce monahii nu mănâncă came. Şi sunt ferite toate de teamă, de agitaţie şi de tulburarea oamenilor. Acolo este limanul liniştit...

Mergând într-o sfântă mănăstire este ca şi când ai merge de la pământ la cer..., acolo vei găsi mult calm şi multă linişte. Acolo nu există «al meu» şi «al tău». Chiar o zi sau două de rămâi, vei simţi deplin o bucurie nesfârşită şi desfătare sufletească...

Cu adevărat sfinţi sunt oamenii care trăiesc în bunele mănăstiri şi îngeri între oameni...

Dis-de-dimineaţă, sculându-se cu evlavie din somn, precum îi deşteaptă stareţul, şi îndată alcătuindu-se într-un cor sfânt, ridică mâinile către Dumnezeu şi cântă sfinte tropare... cu frumoase melodii, având armonie între ei. Nu sunt chitări sau trompete sau alte instrumente muzicale pentru muzici armonioase care să sune precum îi auzi pe ei în adâncul liniştii, precum psalmodiază în pace aceşti oameni sfinţi. Şi toate aceste cântări sunt daruri către Dumnezeu pline de căldură şi de dragoste pentru Acesta...

Cei lumeşti şi ziua dorm. Monahii însă şi noaptea priveghează. Sunt cu adevărat oameni ce strălucesc peste tot lumină...

Şi când vine ora mesei unii chiar mănâncă pâine şi sare, unii gustă puţin ulei, iar cei ce sunt slăbiţi mănâncă verdeţuri şi legume" (Bareille, 19, pp. 490-495).

„Monahii, zice Sfântul Isaac Sirul, rămân departe de lume şi totdeauna se roagă lui Dumnezeu să le dăruiască viitoarele bunătăţi ale cerului şi ale Raiului" (Cuvinte despre nevoinţă, p. 223).

„Viaţa monastică are un scop: mântuirea sufletului", scrie Sfântul Vasile cel Mare (P.G. 31,881), şi adaugă Sfântul Grigorie Teologul că „cei ce trăiesc această viaţă... o trăiesc în privegheri, în posturi, în lacrimi, în îngenuncheri, în metanii..., în suspine adânci..., cu gândul întors către Dumnezeu..., cântându-I şi slăvindu-L pe Dumnezeu
şi cercetând cuvintele Domnului zi şi noapte... Şi este leac sufletului pentru toţi care ascultă" (P.G. 36, 721-724).

Nu este viaţa monahilor asemănătoare vieţii nefericiţilor din lume. „Aceştia, zice Sfânta Singlitichia, cei din lume, sunt în primejdia valurilor înfuriatei mări a vieţii, în timp ce noi, monahii, călătorim pe ţărmurile blânde şi liniştite ale vieţii" (B.E.P.E.S. 35, pp. 232-233).

„Monahii care s-au despărţit de lume şi şi-au dăruit viaţa lui Dumnezeu sunt mai deştepţi decât mulţi alţi oameni", spune Sfântul Grigorie Teologul (P.G. 36, 533).

Şi evidenţiază Sfântul Teodor Tebaidul: „Viaţa monahilor este cu mult mai înaltă decât viaţa oamenilor din lume. Este o viaţă îngerească." „De aceea, completează Sfântul Iperehios, de vreme ce viaţa monahilor este urmarea vieţii îngerilor..., viaţa Sfântului Ioan Inaintemergătorul şi Botezătorul, a acestui mare şi desăvârşit monah să fie model al vieţii tale" (P.G. 79,1476).

„Modelul monahilor şi lumină le sunt îngerii, arată Sfântul loan Scărarul. Modelul şi lumina celorlalţi oameni este viaţa monahilor" (P.G. 88, 1020).

De vreme ce în viaţa monahilor, dragă cititorule, nu vei găsi nici cuvintele şi nici suferinţele deprimării, deznădejdii, fricii, nefericirii, spaimei de moarte, groazei, melancoliei etc., şi de vreme ce viaţa monahilor este în acord cu toţi Părinţii, viaţă îngerească şi model de urmat, urmează deci şi tu această viaţă! Este leac preventiv, folositor sănătăţii sufleteşti împotriva deprimării. Şi chiar de nu poţi s-o trăieşti în întregul ei, înăuntrul unei mănăstiri în munte, încearcă să-ţi faci casa ta mănăstire şi viaţa ta pe cât poţi asemenea celei călugăreşti.

Şi dacă simţi că nu sunt piedici importante ca să te izbăveşti de larmă şi de urât, de chinuri şi de amărăciuni, de spaimele şi de sfâşierile vieţii din lume, atunci „fugi şi mântuieşte-te".

Găseşte o mănăstire şi mântuieşte-ţi şi trupul, şi sufletul. Fereşte-te de toate relele şi păzeşte-te de orice mâhnire a vieţii lumeşti, ţinând sănătatea sufletului tău,  împlinind întreaga vieţuire tămăduitoare a vieţii mănăstireşti. Aşa vei scăpa cu siguranţă şi de deprimare.

Fragment din cartea "Deprimarea si tamaduirea ei in invatatura Bisericii", Editura Sophia

Cumpara cartea "Deprimarea si tamaduirea ei in invatatura Bisericii"

• Adevaratii calugari
  Publicat in : Pilda zilei
• Calugari vs. Mireni
  Publicat in : Editoriale
• Manastirile
  Publicat in : Organizare B.O.R.
• Asezamintele monahale si menirea lor
  Publicat in : Organizare B.O.R.