Dumnezeu celor smeriţi le dă har: virtuţi şi deprinderi duhovniceşti care tămăduiesc patima mândriei

Cu cât boala este mai gravă, cu atât este mai dificil tratamentul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre patimile omeneşti. Cu cât sunt ele mai adânc înrădăcinate în inima omului, cu atât nu se pot vindeca prea lesne. In cele de mai jos vom afla despre modalităţile de vindecare a unui om de mândrie. Bolile sunt vindecate cel mai adesea cu medicamente şi foarte rar cu dorinţa celui ce se tratează de a fi sănătos şi cu determinarea lui de alegere. Insă patima mândriei se vindecă doar cu dorinţa persoanei însăşi.

Prin urmare, metodele de vindecare nu pot fi aplicate fără participarea sa. Există mai multe metode. Prima dintre toate este încrederea în Dumnezeu, apoi smerenia, ascultarea, ocărârea de sine, luarea-aminte la sine şi, în cele din urmă, pomenirea morţii.

Credinţa, încrederea în Dumnezeu

Credinţa în Dumnezeu este unită cu respingerea propriilor dorinţe şi idei despre un bine vrednic de noi. Aceasta fiind principala cale de a birui mândria. Regele şi Prorocul David îi îndeamnă pe toţi către o astfel de predare completă în mâinile lui Dumnezeu: „Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu" (Psalmii 37, 15). Chemând către întemeierea pe Domnul, psalmistul arată ce soartă au cei care şi-au întemeiat soarta pe altceva: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui" (Psalmii 36, 35-36). Cartea Macabeilor
arată, de asemenea, înşelarea în multe pricini de mândrie şi de înălţare de sine: „Şi de cuvintele omului păcătos să nu vă temeţi, că mărirea lui este gunoi şi viermi. Astăzi se înalţă şi mâine nu va mai fi, căci s-a întors în ţărâna sa şi planurile lui au pierit" (I Macabei
2, 62, 63).

Numai cei ce se încred în Domnul vor avea viaţă (vezi Psalmii 32,18-20). O astfel de încredere în Dumnezeu Scriptura îl învaţă pe om; aceasta fiind urmată de dorinţa de a se întoarce la El şi de a-I sluji pururea. Aceasta este înţeleasă de Sfântul Teofan Zăvorâtul ca una dintre condiţiile fundamentale pentru a ne izbăvi de patima mândriei: „în suflet este întuneric câtă vreme omul nu se întoarce la Dumnezeu şi trăieşte în plăcerea de sine; când se întoarce sufletul la Domnul, în el se arată lumină."

De asemenea, Sfântul Teofan subliniază că „pomenirea lui Dumnezeu este viaţa duhului. Ea dă osârdie şi râvnă spre plăcerea lui Dumnezeu şi face această hotărâre de neclintit. Aceasta este urmată de o rânduire a vieţii duhovniceşti de mai apoi: duhul reînviat de harul lui Dumnezeu rupe orice legătură cu patimile şi, după ce se pocăieşte de cele petrecute, ia hotărârea de a plăcea mai apoi doar lui Dumnezeu şi doar pentru El să trăiască, umblând întru poruncile Lui". Este important de remarcat aici necesitatea luptei împotriva păcatului. Harul lui Dumnezeu nu va mai lăsa pe cel ce a apucat pe calea mântuirii, însă se cuvine, de asemenea, ca omul să dea un răspuns în privinţa dată. Sfântul Teofan, prevenindu-ne împotriva mândriei primejdioase din cauza încrederii mincinoase nu în Dumnezeu, ci în propriile noastre puteri, ne învaţă că „fără Domnul nu putem face nimic. Oricine doreşte să biruie singur va cădea, fără doar şi poate, ori în acea patimă cu care se luptă, ori în una asemănătoare".

Smerenia

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi aşază smerenia în fruntea tuturor virtuţilor. Este cea mai mare virtute care ne mântuie de păcatul mândriei. Scriptura prezintă smerenia ca pe una dintre virtuţile fundamentale pe calea sporirii omului. Domnul, în Evanghelia Sa cea dumnezeiască, ne îndeamnă: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Apostolul spune: „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit" (7 Petru 5, 6).

Smerenia este cea mai înaltă treaptă a cunoaşterii de sine care conduce pe om la starea de umilire de sine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Un om smerit se simte complet dependent de Dumnezeu, simte slăbiciunea firii sale căzute, îşi vede păcatele şi neajunsurile şi se consideră demn de văpaia iadului. Un astfel de om înţelege că fără ajutorul lui Dumnezeu nu este în stare de nimic bun şi atribuie toate faptele şi lucrările sale doar lui Dumnezeu, mulţumindu-I Lui pentru mila ce i-a fost arătată.

In fiecare zi un astfel de om stă înaintea judecăţii feţei lui Dumnezeu şi se vede pe sine în iad, aşteptând îndurarea Lui. Pe aproapele său îl socoteşte mai drept, nu se aşteaptă la laude, onoare şi cinste din partea celorlalţi. Smerenia este adevărata micşorare proprie prin care ne vedem mai păcătoşi decât toţi oamenii, prin care nu căutăm scuze, îndurăm totul cu răbdare, cerem iertare şi punem pe seama lui Dumnezeu toate faptele bune. Pentru a ajunge la smerenie, omul trebuie să cugete la vrednicia sa, la măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu şi mai cu seamă să îşi amintească de propriile slăbiciuni, păcate şi neajunsuri.

Ascultarea

Sfântul Teofan Zăvorâtul subliniază că ascultarea este un mijloc important de dobândire a smereniei. Cu toate acestea, el observă: „Nu poţi dobândi pacea de unul singur. E cea mai bună şi sigură cale către smerenie şi renunţarea la voia ta."

Ascultarea este o virtute creştină importantă, ce ajută la biruirea mândriei. Temelia ascultării stă în acordarea voinţei cu voia lui Dumnezeu, fiind mai mare decât darul minunilor si contemplării. Pildă de temelie a ascultării a arătat Domnul nostru Iisus Hristos, Care prin dragostea Sa cea jertfitoare S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moartea pe Cruce.

Ocărărea de sine

O lucrare importantă împotriva mândriei este să te învinovăţeşti pe tine de păcatele tale. In limbajul nevoitorilor, aceasta se numeşte „ocărârea de sine" ori „prihănirea de sine". După Sfântul Ignatie Briancianinov, ocărârea de sine este o faptă creştină, un lucru înţelept, împotrivindu-ne nouă înşine, având grijă să nu ne îndreptăţim întru ceva. Părinţii de la Optina ne învaţă că un om care are în gând să se înalţe pe sine trebuie să-şi amintească de păcatul său. Ocărârea de sine trebuie să vadă întru noi înşine motivele căderilor, ispitelor şi necazurilor, şi nu în demoni, în oameni sau în împrejurările din afară.

Când cineva începe să se dispreţuiască de bunăvoie, ajunge să-şi dea seama cât de puţin important este, întorcându-se stăruitor către Dumnezeu după ajutor. Când omul porneşte pe calea reproşului de sine, îşi tăgăduieşte toate virtuţile şi meritele sale şi atunci umilinţa începe să sporească întru el. Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: „Ia aminte la smerenie mai mult decât la orice şi roagă-te pentru ea. De îndată ce te trezeşti, străduieşte-te să apuci pe această cale. Au fost oameni care s-au mântuit doar
prin smerenie, nu prin nevoinţe; fără smerenie nu s-a mântuit nimeni şi nu
se va mântui."

Pentru a birui mândria, ni se cere, iată, ocărârea de sine. Să ne străduim plini de zel să ne osândim pe noi înşine, unindu-ne mintea cu inima şi ajungând la smerenie pe calea mântuirii!

Luarea-aminte la sine

Ceea ce trebuie să facem pentru biruirea mândriei este să luăm aminte la noi înşine. Atenţia cere ca cineva să aibă pururea trezvie asupra sa, asupra mişcărilor, gândurilor şi simţămintelor sale. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învaţă că trebuie să luăm aminte la mişcările mintii noastre, să ne observăm gândurile şi să ne îndreptăm împotriva celor care ne tulbură. Un creştin trebuie să-şi cerceteze în fiecare zi lăuntrul său, căutând urmele mândriei şi cu simplitate să aducă pocăinţă Domnului.

Pomenirea morţii

Gândul la moarte este unul dintre cele mai eficiente mijloace ale nevoinţei în lupta cu patima mândriei. Mulţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre importanţa acestei fapte, iar la rugăciunile de seară aflăm o astfel de cerere: „Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere-aminte de moarte şi umilinţă!" (din rugăciunile Sfântului Ioan Gură de Aur).

După cugetarea Sfântului Isaac Sirul, „pomenirea morţii ajută un om întru sporirea sa duhovnicească", aceasta făcându-se începătură a faptelor bune, dispreţ al lumii şi conducând către o contemplaţie adâncă. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: „Este folositor să deşteptăm în noi pomenirea morţii, cercetând adeseori cimitirul, vizitând pe cei bolnavi, fiind prezenţi la moartea şi înmormântarea celor apropiaţi, cercetând adeseori feluritele chipuri ale morţii auzite sau văzute de noi."

Fragment din cartea "Cum sa fugim de mandrie", Editura De suflet

Cumpara cartea "Cum sa fugim de mandrie"

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului