Cand vorbim despre dumnezeiestile slujbe si luam parte la ele, uitam de cele doua laturi ale lor: noi cre­dem ca am mers la biserica pentru ca astazi, acum, sa ne amintim de cutare sau cutare intamplare din viata Domnului, din viata Nascatoarei de Dumnezeu sau din vietile sfintilor. Si totusi, Sfanta Biserica ne spune ca dumnezeiestile noastre slujbe, praznuirea noastra nu es­te numai aducere-aminte, ci participare cat se poate de efectiva, de autentica, posibila doar prin dumnezeiestile slujbe, la evenimentele cu pricina.

Si nu numai ca luam parte la ele, ci dumnezeiestile slujbe au o insemnatate maxima si pentru lumea intrea­ga, pentru intregul Univers. Pe langa asta, la fiecare praznic bisericesc iau parte si alte madulare ale Trupului lui Hristos: "cele de Sus cu cele pamantesti impreuna praznuiesc".

Iata, aceste doua momente - momentul continuita­tii dintre dumnezeiestile slujbe si Univers, si lumea in­treaga, iar apoi unirea noastra cu lumea de Sus - sunt anume cele doua temelii pe care ne putem impartasi de cele mai presus de lume, de vesnicie, aici, in lumea de jos.

Atunci cand in dumnezeiestile slujbe, in cantarile noastre ne adresam nu numai credinciosilor, nu numai oamenilor, ci intregului Univers, atunci, potrivit intele­gerii bisericesti, acestea nu sunt numai cuvinte, ci sensul autentic al impartasirii in Dumnezeu.

Cand cel dintai om a pacatuit, prin insusi acest fapt a adus pacatul in lume, in faptura lui Dumnezeu, care era preaplina intr-o asemenea masura de frumusete si de bine ca insusi Ziditorul o admira. Aducand pacatul in lume, el s-a legat singur de lume, si acum se leaga mereu de ea prin faptul ca intruna pacatuieste. De aceea, ne aminteste ca omul este legat de lume, de aceasta natura, pe care a molipsit-o si continua sa o molipseasca de pacat.

In acel moment cand se savarseste Ingroparea Man­tuitorului si noi stam inaintea mormantului Sau, cand nu mai este loc pentru vorbe impodobite, pentru ca este vorba de plansul asupra Domnului insusi, uitam ca nu traim deloc in acele vremuri cand Iosif cu Nicodim il ingropau pe Domnul, si, luand parte din tot sufletul la dumnezeiasca slujba, duhovniceste savarsim impreuna cu ei ingroparea aceasta. Atunci rasuna cu o putere deo­sebita cuvintele troparului: "O, munti si dealuri si mul­timile oamenilor, plangeti si va tanguiti toate impreuna cu mine, Maica Dumnezeului vostru".

Astfel, Biserica, in numele Maicii Domnului - sau, mai bine zis, Maica Domnului, prin glasul Bisericii - cheama natura si oamenii sa planga pentru Fiul si Dum­nezeul ei, Ce zace in mormant.

In , a carei slujba imbina in sine si mormantul, si invierea, cand inca stam inaintea mor­mantului lui Hristos si totodata ascultam istorisirea evanghelica despre faptul ca femeile mironosite n-au gasit trupul Domnului in mormant, Biserica striga cu mare indraznire, la inceput catre ingeri, iar apoi catre ceruri si catre ape, catre soare si catre stelele cerului, ca­tre foc, catre ger si arsita, catre roua si catre bruma si, in cele din urma, catre fiii oamenilor: "Domnului cantati-I si-L preainaltati pe El intru toti vecii".

Si acestea toate nu sunt de ornament, nu sunt ex­presie a unor concepte abstracte, caci inaintea morman­tului Mantuitorului gura amuteste, caci chiar la aceas­ta slujba cantam in loc de : "Sa taca tot trupul omenesc, si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimica pamantesc intru sine sa nu gandeasca".

Nu, ci aceasta este credinta Bisericii. Biserica crede ca omul este legat in chip nedespartit de zidirea lui Dum­nezeu: daca el se veseleste si salta, daca el se curateste, impreuna cu el traieste si se bucura, in acelasi ritm du­hovnicesc, faptura toata. Dumnezeiestile slujbe nu au caracter exclusiv uman, nu-i privesc numai pe oameni - ele se savarsesc pentru intreaga lume si afla ecou in intreaga lume. Acest aspect este de cea mai mare insemnatate.

Cand intri in biserica, mai intai de toate te simti par­te a naturii vesnice - esti cea mai desavarsita dintre fap­turi, cununa zidirii, dar esti legat in chip nedespartit de tot restul zidirii si, savarsind dumnezeiestile slujbe, le savarsesti anume in calitate de parte, de cununa a zidirii lui Dumnezeu.

In ziua Dumnezeiestii Aratari - , cand in toata lumea, prin sfintirea aghiasmei mari "firea apelor se sfinteste", se sfintesc si toti cei care beau aghiasma mare: credin­ciosi si necredinciosi, oameni si animale. Este un loc remarcabil din slujba Dumnezeiestii Ara­tari, loc care pentru un om cu putina credinta poate repre­zenta o foarte mare sminteala. Este vorba de troparul adre­sat Botezatorului Ioan, care se canta la sfarsitul Ceasurilor.

Sfanta Biserica isi da seama de faptul ca se afla in pragul Botezului Domnului, care acum se savarseste in Biserica din nou, ca urmeaza marea sfintire a Iordanu­lui, nu sfintirea particulara a apei din biserica. Pe cine sa cheme pentru a savarsi praznuirea? Bineinteles, pe cel ce a savarsit-o si mai inainte, pe cel ce L-a botezat pe Domnul.

"Mana ta, care s-a atins de preacurat creste­tul Stapanului, prin care si cu degetul pe Dansul L-ai aratat noua, inalt-o catre Dansul pentru noi, Botezatorule, ca cela ce ai indraznire multa, pentru ca mai ma­re decat toti Prorocii a fi, de Dansul esti marturisit. Si iarasi, ochii tai, care au vazut pe Preasfantul Duh ca in chip de porumbel pogorandu-se, ridica-i catre Dansul, Botezatorule, milostiv noua facandu-L, si vino de stai impreuna cu noi pecetluind cantarea si inainte facand praznuirea".

Daca credem in asta din toata inima, iar Biserica nu are in dumnezeiestile sale slujbe nimic din cele proprii lumii vremelnice, ci numai lucruri vesnice, sfinte, ade­varate - daca credem, repet, impreuna cu Biserica in toate acestea, cu ce cutremur urias si cu ce evlavie negra­ita trebuie sa ne apropiem de dumnezeiestile slujbe! Altcandva, de ziua Intampinarii Domnului, cerem ca fiica lui Fanuil, adica Ana Prorocita, sa vina la noi ca sa praznuiasca: "O, fiica lui Fanuil, vino, stai impreuna cu noi."

Praznicul , care s-a savarsit cu putina vreme in urma, vorbeste intr-unui din tro­parele canonului sau despre o atitudine identica fata de pomenirea sfintilor: "Astazi dimpreuna cu noi soborul Postnicilor si al Cuviosilor, al Patriarhilor si Prorocilor intru pomenirea ta, Fericite, se veseleste; praznuiesc im­preuna cu noi Apostolii si Mucenicii, cu care dimpreu­na pomeneste pe cei ce cu credinta te cinstesc, vredni-cule de minunare." Iata, aceasta legatura a noastra eu lumea de Sus, aceasta impreuna-saltare a celor ceresti si a celor paman­testi da uriasa putere cuprinsa in rugaciunea dumneze­iestilor slujbe.

Cei care se apropie de rugaciune din amandoua aces­te doua laturi, care cred ca dintr-una iau parte la dum­nezeiestile slujbe ca parte a lumii celei vazute, si nu sin­guri, ci dimpreuna cu toata natura, iar din cealalta atat cetele ingeresti, cat si soborul sfintilor se insotesc in praz-nuire cu noi - acestia inteleg cata indraznire are Biseri­ca; ei nu ii sta in fire sa spuna: "hai sa ne amintim cum a fost asta - cum S-a nascut Hristos, cum a fost botezat, cum S-a schimbat la fata, cum a fost vandut, rastignit si ingropat Domnul".

Ce-i drept, uneori se spune si asa: "adunandu-ne astazi, sa laudam pe cutare si pe cutare", in unele stihiri, canoane, tropare se canta: "veniti sa lau­dam pe cutare sfant", insa in cea mai mare parte Biserica spune altceva: "astazi este mai-nainte insemnarea bunei voiri a lui Dumnezeu..", "Fecioara astazi in biserica se aduce..", "acum toate s-au umplut de lumina, cerul si pamantul si cele de dedesubt: sa praznuiasca, dar, toata faptura invierea lui Hristos, intru Care s-a intarit" - glasuieste Canonul Pastilor.

Astazi, nu atunci, candva, in aceasta vreme, in aceas­ta clipa, cand se savarseste slujba dumnezeiasca. Biserica are aceasta indraznire pentru ca in esenta sa ea nu este vremelnica, ci vesnica, este in afara de lume si mai pre­sus de ea.

Biserica are indraznire deoarece nu numai noi savar­sim dumnezeiestile slujbe: noi, cei adunati aici repre­zentam (ca oameni) cea mai inalta parte a lumii vazute, dar credem si nadajduim ca puterile ceresti "impreuna cu noi nevazut slujesc", credem si nadajduim ca prin dumnezeiestile slujbe noi, in secolul XX, putem avea atingere, in luminarea rugaciunii, cu cele intamplate de­mult, putem avea atingere si impartasire de ele ca de vesnicie.

Tocmai aceasta legatura cu lumea de Sus, lumea ne­vazuta, e cel mai mare lucru care face din dumnezeies­tile slujbe nu simpla comemorare, nu simpla traire psihologica (care, oricat de buna ar fi, este vremelnica si individuala), ci vesnicie, care-i uneste pe toti si toate -lumea vazuta si cea nevazuta - si aici, in biserica, acei oameni care nu au trait atunci cand s-au savarsit ace­le evenimente mari de demult iau parte acum la ele, se impartasesc de ele ca de vesnicie.

Aceasta impartasire se infaptuieste (intr-o masura sau alta) dupa masura ones­titatii cu care am trecut prin "scoala" de aici. Trebuie sa ne scolim aici, sa ne educam auzul, vazul, mirosul, pipa­itul, gustul in conditiile starii mai presus de lume, mai presus de vreme. Tocmai despre conditiile acestea voi vorbi data viitoare.

Sfantul Serghie Meciov

• Pot fi pomenite animalele la sfintele slujbe?
  Publicat in : Religie
• Biserica Sfantul Nicolae din Bejan
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Sfantul Pantelimon - indemn la milostivire
  Publicat in : Sfantul Pantelimon

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: