Marturisirea, mijloc de crestere duhovniceasca

Crestinismul, urmarind mantuirea omului, urmareste implicit sa descopere si sa dezvolte umanitatea lui autentica. E una din insusirile omului ca fiinta libera, ca poate sa ingroape si sa usuce omenescul din el, sau poate sa-l descopere si sa-l dezvolte tot mai mult. Omul nu e dat ca o fiinta terminata, sau nu e purtat in mod automat spre o tinta unica, ci e incredintat lui insusi sa se actualizeze ca om autentic, sau sa se dezarticuleze si sa se anchilozeze spiritual.

 Desigur, in autoconducerea sa pe drumul mantuirii, pe drumul dezvoltarii sanatoase, credinciosul e ajutat de harul dumnezeesc. Fara har omul poate slabi omenescul din sine, se poate conduce pe o cale gresita, de desfigurare a acestui omenesc, dar nu se poate conduce spre tinta lui fireasca, spre "barbatul desavarsit (Efes. 4, 13). De aceea sf. Ap. Pavel atribuie cresterea autentica a omului atat acestuia, cat si harului. "Cu frica si cu cutremur lucrati mantuirea voastra, ca Dumnezeu este cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti si ca sa lucrati, dupa bunavointa" (Filip. 2, 12-13).

Faptul ca si harul contribuie la cresterea adevarata a celui ce vrea sa se mantuiasca, nu inseamna altceva decat ca fara har el nu poate avea niciun rezultat in eforturile lui, sau mai bine zis nu poate face niste eforturi sustinute si juste in acest scop. Aceasta nu inseamna insa ca el trebuie sa faca eforturi mai mici, sau ca are mai putina raspundere, daca nu-si dobandeste mantuirea. Credinciosul trebuie sa faca eforturile maxime. Insa ele sunt facute posibile prin har. Si el ramane deplin raspunzator pentru drumul pe care merge, cu atat mai raspunzator, cu cat harul fi face posibila inaintarea pe calea cresterii adevarate, incat nu mai poate invoca scuza ca nu i-a fost cu putinta aceasta inaintare. Crestinul trebuie sa fie patruns, in fiecare clipa a miscarii vietii lui, de "frica si de cutremur", de raspunderea pentru directia in care isi misca viata, de modul cum prin aceasta miscare necontenita se modeleaza fiinta lui, desi in acelasi timp el trebuie sa tina seama ca orice efort pe care-l face pentru miscarea vietii lui spre bine, el nu-l poate face decat datorita harului dat lui de Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu, desi nu sileste efortul omului spre-bine, e neaparat necesara pentru a se face posibil.

Pe calea cresterii adevarate a lui un rol principal il are marturisirea.

1. Fara marturisire, el ramane sfasiat de tot felul de tendinte contradictorii ce nu se pot unifica intr-o mare si clara tensiune spre o tinta superioara. N-ajunge ca credinciosul sa se caiasca numai pentru greselile sale, pentru ca sa poata iesi din cercul vicios al acestor greseli. Caci orice greseala, fiind fapta unei inchideri a omului in sine si a opririi lui din urcusul spiritual, daca nu chiar o rostogolire de pe treapta pe care se afla, tinde sa-l retina in aceasta inchisoare si intr-o stare de imobilitate spirituala. Greselile repetate ingroasa zidurile inchisorii si-l prind pe om cu tot mai multe verigi de locul in care l-au coborat ele. Cainta e numai dezideratul pios al omului de a iesi din inchisoarea sa, de a se salta iarasi de pe treapta pe care e retinut. Dar fara marturisire, dezideratul acesta ramane ineficace. Omul nu se poate invinge pe sine, adica nu poate birui starea de imobilitate in care se afla, numai prin ganduri interioare. Aceste ganduri nu izbutesc sa castige o biruinta neta asupra gandurilor contrare ce se pun in slujba nemiscarii comode, a lancezelii in pacat, a repetarii automate si fara efort a pacatului.

Mintea omului are proprietatea de a produce la infinit ganduri contradictorii, ganduri de tot felul, care se incaleca, se alunga, se cearta, se combina. Dar fara aparitia semenului din afara, care prin realitatea lui, prin accentul adus de el pe unele din gandurile noastre, prin pretentiile ce le comporta insasi prezenta lui, omul e ca un obiect neputincios purtat de valurile cu tot felul de directii ale acestei mari de ganduri. Oceanul de ganduri care-l poarta necontenit incoace si incolo pe acela ce nu se marturiseste, e pentru el un ocean al mortii, care-l poarta ca pe un mort, ca pe un inecat, un ocean al agitatiei nesfarsite si totusi monotone, in care "toate-s vechi si noua toate". Omului i se pare ca se misca spre o directie oarecare, ca traieste niste noutati, dar in realitate nu se misca spre nimic, ci se zbate pe loc.

Cainta e relativ usoara, pentru ca regretele launtrice apar involuntar, data fiind nestatornicia omului, adica nemultumirea lui cu orice gand l-a oprit ceva mai mult, sau cu orice fapta nedesavarsita. Sufletul omului produce cainta din necesitatea de a intretine acea contrarietate a gandurilor ce rezulta din necontenita lui nemultumire cu ceea ce a gandit sau a savarsit mai inainte. Dar tocmai de aceea marturisirea nu rezulta in mod automat dintr-o cainta interioara. Marturisirea e un cadou ce se adauga caintii, pentru ca e un act cu mult mai viguros decat cainta, pentru ca e un act eminamente voluntar, barbatesc. Si de aceea marturisirea da gandurilor de cainta acea suprematie categorica si durabila asupra celorlalte ganduri, acea trainicie care face din ele o treapta solida pentru saltarea omului din inchisoarea greselilor sale, din noianul gandurilor care-l poarta ca niste valuri cand incoace cand incolo. Nu depinde de om sa aiba ganduri de regret, dar depinde de el sa le marturiseasca si prin aceasta sa le faca sa stapneasca in el si in stare sa se traduca in fapta. De-abia marturisirea aduce elementul nou, de chimbare reala in viata omului, pentru ca de-abia prin vointa omul depaseste desfasurarea automata, lipsita de noutate, a vietii lui. Cel care nu se marturiseste poate ajunge, in cazurile extreme, ca Ordinov, eroul lui Dostoevski (din "L'Esprit souterrain"), care se analizeaza la infinit si aci porneste sa actioneze intr-un fel, aci revoca actiunea pornita si incepe o alta, datorita unui gand contrar care s-a ivit indata si a castigat predominanta. In cazurile mai obisnuite insa ramane la faptele insuficiente de mai inainte, intr-o viata cenusie si monotona, cu toata nemultumirea cu care o insoteste. In aceste cazuri viata monotona, desfasurata pe fagasul unor obisnuinte, e acompaniata, de multe ori, de cearta complicata si neputincioasa a gandurilor oamenilor respectivi.

Duhovnicii au adeseori ocazia, in scaunul marturisirii, sa intalneasc astfel de oameni prinsi in labirintul complicat al unor ganduri contradictorii, al unor nemultumiri acute cu viata lor, din care cu greu pot fi salvati. Aproape totdeauna acesti oameni sunt din aceia care au fost lipsiti vreme indelungata de o conducere spirituala, ajutata de o deasa marturisire a lor. Si trebuie multa destoincie si multa autoritate duhovnicilor pentru a face lumina in astfel de suflete si mai ales pentru a le da putere sa iasa din labirintul gandurilor lor.

Omul nu-si gaseste in inspiratia gandurilor lui nestatornice si contradictorii puterea pentru dezvoltarea vietii lui pe o linie dreapta si nesovaitoare, pentruca toate gandurile lui sunt la fel de iubite de el, ca unele ce toate sunt copiii lui. De aceea oricat de frumoase ar fi unele din gandurile lui, ele sunt lipsite de puterea de a transforma viata celui ce le-a nascut, aceste ganduri miscandu-se in interiorul lui ca niste utopii, ca niste feti morti. Nicio forta noua, cu adevarat efectiva, vie, nu se naste decat prin colaborarea intre doua fiinte. Precum in ordinea fizica, asa si in cea spirituala nicio viata noua nu o poate naste unul singur. Ba putem spune ca nimeni nu se poate naste singur ca om duhovnicesc ce se misca hotarat si neschimbacios pe o linie buna. Cel ce nu se marturiseste, nu poate iesi din sterilitatea lui, din moartea lui spirituala, cu tot noianul de ganduri care rasar mereu in el. Acestea mai mult il incurca, il dezechilibreaza, decat il ajuta sa adopte si sa urmeze cu putere calea cea sanatoasa. Gandurile contradictorii il misca putin intr-o directie, ca indata sa-l traga in alta.

Fiecare om are lipsa de forta spirituala de la altul, care sa-l ajute sa se decida la raspantiile vietii, sa porneasca in directia cea buna si care sa-l sustina pe drumul spre acea directie. Omul care nu se marturiseste, traieste ca intre niste fantome, caci unele din gandurile lui sunt niste false indemnuri, altele - cele bune - n-au puterea sa-l sustina statornic pe linia buna a vietii. Numai altul ne poate scoate din anturajul fantomelor spirituale produse de noi insine si ne poate apara impotriva lor.

Mai mult chiar, prin altul imi cistig adevarata cunostinta de mine. "Ochiul nostru, zice Platon, se vede in pupila altui ochi". Eu sunt descoperit mie insumi de celalalt. Eu fac proba a ceea ce gandesc si sunt pe gandurile si sentimentele pe care ei nu inceteaza de a mi le arata, si, ca sa zic asa, de a mi le propune" (Louis Lavelle, L'Erreur de Narcisse, p- 38-39).

Dar prin altul ma cunosc nu numai ca ceea ce sunt, ci si ca ceea ce pot sa fiu si trebuie sa fiu. Si ma cunosc ca atare cand ma marturisesc. Caci marturisirea nu o fac in fata unui zid insensibil, ci ea trezeste o reactie in cel caruia i-o fac. Si chiar daca acela nu articuleaza niciun cuvant, eu simt ivindu-se in fiinta lui un raspuns, o atitudine fata de cele comunicate de mine si anume nu un raspuns arbitrar, ci raspunsul normal, general valabil in chestiunea respectiva, un raspuns care-l depaseste pe acela ca individ. Iar in raspunsul acesta eu gasesc puterea sa ies din iluziile subiective, prin care puteam sa consider ca bine ceea ce nu e bine. Daca unul poate sa se ascunda din fata datoriei sale reale, doi nu o pot face atunci cand s-a creat intre ei atmosfera de marturisire.

Eu nu sunt niciodata ceva gata. De aceea nici nu ma cunosc pe mine insumi deplin. Eu sunt mereu intr-o tensiune de a ma face, de a ma realiza, de a ma face mai drept. Dar in imaginea a ceea ce trebuie sa devin, eu pot pune elemente preferate de mine si nu exclusiv ceea ce imi impune o lege obiectiva. De aceea numai impreuna cu altul pot stabili exact imaginea mea viitoare, pe care trebuie sa o realizez. In imaginea ce mi-o fac despre ceea ce trebuie sa ajung, folosesc imaginea normativa a altuia cu privire la mine. Eu imi precizez ceea ce trebuie sa ajung cu ajutorul a ceea ce aflu ca socoteste altul ca trebuie sa ajung, ca ar trebui sa fiu.

Daca nu ma marturisesc, nu ma vede nimeni in tensiunea mea interioara de a ma depasi, ci fiecare ma vede numai ca ceea ce am manifestat pana acum, socotindu-ma fixat in imperfectiunile ce le infatisez, deci vrednic de critica. Toti cei din afara, cu exceptia celui caruia ma marturisesc, ma vad numai ca un om manifestat. Numai eu sunt preocupat mai putin de aceasta si mai mult de straduinta de a ma face, cand nu am renuntat cu totul la aceasta. Dar cel caruia ma marturisesc, ma cunoaste si el in ceea ce vreau sa fiu, nu numai in ceea ce sunt; ma cunoaste si el in puterea ce este in mine pentru a ma depasi si in aspiratia ce o am in acest sens. Deci ma si intelege. Ma cunoaste precum ma cunosc si eu. Si poate intr-un anumit inteles ma cunoaste mai bine in realele mele posibilitati, asupra carora eu pot face aprecieri gresite. Dar cunoscandu-ma, el ma si ajuta ca sa ies din starea de simpla aspiratie sau de insuficient efort de a ma realiza. Caci cata vreme pana nu ma marturisesc, aspiratia mea de a fi mai mult si mai bun decat ceea ce sunt ramane in mare masura un deziderat anevoie de indeplinit, prin faptul ca ma marturisesc, vointa mea de a depasi ceea ce sunt primeste o mare putere de a se realiza. Cata vreme eu cunoscandu-ma ca ceea ce aspir sa fiu, nu am si puterea de a ma realiza cu adevarat ca atare, celalalt cunoscandu-ma prin marturisirea mea, ca ceea ce aspir sa fiu, imi da si o mare putere de a tinde efectiv spre tinta aspirata. Vointa mea de a ma depasi e o mana intinsa dupa ajutor. Iar primirea marturisirii mele cu intelegere de catre altul, e mana care prinde mina mea intinsa dupa ajutor, ca sa ma scoata din noianul gandurilor ce ma invartesc in loc.

Altul cunoscandu-ma, prin marturisirea mea, ma si ajuta. Cunoasterea ce o capata el despre mine nu numai ca da un spor de siguranta auto-cunoasterii mele, ci imi da si o putere de a ma realiza. Fara aceasta cunoastere a mea de catre altul in ceea ce doresc sa fiu, ma fixez in ceea ce sunt deja, devin un om mort, incapabil de a ma misca inainte, cu toate dorintele mele laudabile. Judecatile aspre si pesimiste ale altora asupra mea ca aceea ce sunt deja, descurajandu-ma si mai mult, ma fixeaza si mai tare in imaginea mea realizata. Chiar daca in ceea ce am izbutit sa fac pana acum din mine sunt si trasaturi foarte bune, daca raman singur in cunoasterea de mine, sunt lipsit de puterea de a ma depasi. Ba poate atunci si mai mult. Caci cunoscand noi un bine realizat de noi suntem primejduiti sa ne fixam intr-o incantare de noi insine, sa socotim ca nu putem realiza ceva mai bun decat am realizat. Cunoasterea de noi insine, fara o impreuna cunoastere a noastra de catre altul, e in toate cazurile o primejdie. Noi avem lipsa si in cazul ca ne oferim noua insine si oferim si altora o imagine frumoasa, de a fi cunoscuti de catre altul in ceea ce suntem in interiorul nostru, in disputa gandurilor noastre, pentru ca aratand noi altora multumirea de noi insine, vom simti intr-un mod mai accentuat ca acesta este pacatul mandriei. Totdeauna dupa ce te-ai laudat fata de altii, te simti cu mult mai rau decum te-ai simtit dupa ce ai avut niste clipe de incantare de tine insuti numai in interiorul tau.

Dar cu tot caracterul efectiv al cunostintii ce o are altul cu privire la mine, cunostinta lui poate ramane redusa in eficacitatea ei asupra mea, precum si ramane de cele mai multe ori. Ar trebui ca acela sa reprezinte o mare autoritate pentru mine si o mare forta spirituala, impreunata totusi cu o iubire frateasca, pentru ca sa exercite asupra mea puterea necesara de a ma pune in miscare si de a ma sustine pe o linie de imbunatatire, scotandu-ma din vartejul gandurilor contrare inaintarii reale si aparandu-ma de chemarea lor ispititoare ca chemarea sirenelor. Dar o autoritate cu adevarat indiscutabila pentru mine nu reprezinta decat cel ce nu-mi vorbeste in numele sau, ci in numele Domnului si cel ce nu-mi da indemnuri si sfaturi omenesti, ci-mi pune in fata poruncile lui Dumnezeu. Iar acesta e duhovnicul.

2. Marturisirea e mijloc de crestere duhovniceasca si pentru ca prin ea se realizeaza comuniunea adevarata intre credincios si duhovnic. Si fara comuniune, viata din om se usuca, el ramane ca un pamant uscat din care s-a evaporat umezeala. In el nu mai e duh si viata. Fiecare se adapa din apa vietii care e in altul. Si fiecare numai intrucat vrea sa insemne ceva pentru altul, se simte pe sine devenind un izvor de apa vie. Pentru ca insasi atentiunea iubitoare fata de altul il preface intr-un asemenea izvor.

Dar atentiunea iubitoare e putere de la Dumnezeu. Credinciosul devine, asadar, izvor de apa vie prin darul lui Dumnezeu. Dar numai daca atentia iubitoare gaseste o primire in celalalt, izvorul de viata care s-a miscat in adancul lui tasneste pentru acela in apa saltatoare. Trebuie sa fie cel putin doi adunati in numele Domnului, ca sa fie si Domnul in mijlocul lor, cu Duhul Sau de viata facator (Mt. 18, 20). Vointa de marturisire a cuiva, ca manifestare de incredere totala intr-un om, e vointa pentru care Dumnezeu da puterea. Dar vointa aceasta a lui e purtata de dorinta de a gasi in duhovnic un izvor de apa vie pentru viata lui uscata. Si insusi el se transforma in actul marturisirii, dintr-o simpla dorinta dupa apa vie, intr-un izvor tasnitor de apa vie, intr-un izvor lucrator. Se poate intampla insa si asa ca cel ce vine la marturisire, nu vine cu dorinta de a face o adevarata marturisire, ci de a implini o forma traditionala. In el nu s-a miscat nici macar dorinta dupa un izvor. In asemenea cazuri duhovnicul, ca un izvor mereu disponibil, mereu viu, trebuie sa faca sa se nasca in cel ce vine sa se marturiseasca, izvorul de viata, fara sa gaseasca in acela nicio dorinta ca baza pentru el.

In orice caz, duhovnicul, trebuie sa se dovedeasca prin permanenta lui disponibilitate, prin puterea lui de trezire a duhului de comuniune, ca e omul randuit de Dumnezeu semenilor sai ca cel ce totdeauna poate da o implinire vointii de comuniune a celor ce vin la el cu acest gand, sau o poate naste in cei ce vin de forma. El trebuie sa fie, focul la care se pot incalzii cei ce vin cu aceasta dorinta si care ii poate dezmorti, pe cei ce nici nu banuiesc ca vor gasi o asemenea caldura la el.

Uneori duhovnicul poate gasi si la cel ce vine la el o initiativa proprie pentru o astfel de comuniune. Alteori insa n-o gaseste. El insa trebuie sa aiba totdeauna o initiativa pentru crearea unei astfel de comuniuni. Desigur ca trebuie si o pricepere pentru aceasta. Dar in primul rand se cere iubire. Duhovnicul e omul iubirii pentru toti. De aceea nu poate fi oricine duhovnic. Trebuinta de comuniune a multor oameni poate se vede dezamagita in toate incercarile lor de a gasi un partener de comuniune. Dar nu trebuie sa incerc nicio dezamagire in fata unui duhovnic. Si minunea aceasta se poate realiza permanent numai pentru ca duhovnicul este inzestrat cu puterea Duhului Sfant, care e Duhul vietii, adica Duhul iubirii de oameni a lui Hristos. Numai Duhul Sfant poate da duhovnicului puterea de a realiza indata comuniunea cu orice credincios, daca acela vrea. Cand Mantuitorul a spus Apostolilor si prin ei si urmasilor lor: "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi" (Io. 20, 22-23), le-a fagaduit totodata intarirea duhului lor prin Duhul Sfant, ca sa inteleaga viata altora, sa-i iubeasca, sa-i sfatuiasca cu autoritate.

Cand doi realizeaza comuniunea, nu o fac numai prin puterile lor. Si ceea ce-si comunica nu sunt numai puterile lor. Fiecare din cei doi care au intrat in comuniune e purtatorul unei puteri nesfarsit mai mare decat suma puterilor sale si ale celuilalt. Mai bine zis, cei doi in comuniune dispun de o putere cu mult mai mare decat suma puterilor lor. O spun aceasta chiar ganditorii neteologi : "E o iluzie a crede ca atunci cand doua, fiinte intra in comuniune una cu alta, isi comunica ceea ce au deja. Ceea ce isi comunica este numai puterea de a castiga una prin alta ceea ce n-au inca nici una, nici alta... E vorba totdeauna de a ne ridica pe noi insine si de a ridica orice fiinta, care e in fata noastra, la nivelul cel mai inalt pe care il putem atinge si unul si altul prin actiunea noastra reciproca. Si fiecare e aci ca o treapta pe care se sprijina celalalt in ascensiunea sa. De-abia atunci prezenta celuilalt a devenit pentru noi reala, ascutita, miscatoare" (L. Lavelle, Op. cit, p. 42).

Dar puterea de sus se pune in miscare si se revarsa numai in actul de comuniune al celor doi. Efortul de comuniune al celor doi si revarsarea puterii de sus, prin care se face posibil acest efort si se realizeaza comuniunea, coincid in chip tainic. Cand cei doi au facut efortul de a se deschide unul altuia, li s-a deschis si cerul, din care ploua fiecaruia prin celalalt sau pentru celalalt harul dumnezeesc. Sau viceversa, cand li s-a deschis cerul, li s-au deschis si sufletele. Cand devin doua suflete una, devin una in Hristos.

Cele doua momente (efortul persoanelor si revarsarea harului) coincid nu numai in realizarea lor, ci si ca metoda. Adica ele trebuie urmarite deodata de cei ce vreau sa intre in comuniune. Acestia trebuie sa urmareasca deodata atat deschiderea sufleteasca a unuia pentru altul, cat si intalnirea cu Dumnezeu in aceasta deschidere.

Cu alte cuvinte, cel ce face marturisirea trebuie sa o faca cu constiinta ca o face lui Hristos si cu vointa de a o face lui Hristos, dar totodata inaintea unui om; adica lui Hristos printr-un om. Si cel ce o asculta, trebuie sa aiba constiinta ca deodata cu el, mai bine zis prin el o asculta Hristos. Deci sa se sileasca sa o asculte cum o asculta Hristos : cu bucuria lui Hristos care e mai mare pentru o oaie regasita decat pentru celelalte nouazeci si noua, cu bucuria ca un om isi deschide camara cea mai intima si mai pretioasa a fiintii lui, pana acum inchisa, pentru a primi in ea pe Hristos si deodata cu el si pe partenerul sau de comuniune : cu dragostea si cu intelegerea lui Hristos. Aceasta sa-i infragezeasca sufletul si sa-i sporeasca la culme sensibilitatea. Sa devina un mediu adecvat al sensibilitatii si iubirii lui Hristos fata de om. Sa participe la greselile semenului sau, sa le socoteasca drept ale sale, daca prietenii poarta in comun bucuriile si durerile lor. Caci si Hristos a luat toate pacatele noastre si intr-un anumit sens le ia mereu de deasupra noastra, cand le marturisim, topindu-le in jertfa sa mereu actuala.

Deschiderea sufletului celui ce se marturiseste si sensibilitatea delicata si impreuna suferitoare a celui ce o primeste, inseamna ca in fiecare din ei s-a trezit persoana intima, "omul ascuns al inimii" (I Petru 2, 3), mai profund si mai adevarat decat cel al vanitatii, sau al temerii, care este o masca pe acela, o masca ce a reusit sa-l amorteasca. De-abia coborarea fiecaruia in aceasta intimitate, la aceasta sine adevarata a sa, creaza comuniunea. Omul adevarat este totdeauna un om al comuniunii. Pentru ca nu poti fi omul adevarat decat in comuniune. Numai masca falsa, lipsita de viata adevarata, care fuge de viata adevarata, fuge de comuniune, care e si ea viata adevarata.

In marturisire cineva isi descopera ranile lui secrete, adevaratele lui rani, pentru ca numai descoperindu-le, i se pot tamadui. El isi descopera tristetile lui intime, durerile lui mari si permanente, neputintele lui reale, aspiratiile lui esentiale, care tintesc dincolo de orizontul lumii vazute, isi descopera toate acele preocupari si framantari intime, pe care nu indrazneste sa le descopere acelora din semenii sai cu care nu poate realiza comuniunea. Nimeni nu poate lepada masca in fata celor ce raman mascati. Se poate vorbi si in sens crestin de refulare. Dar ea nu inseamna pastrarea in intimitate a unor ganduri care sunt pur si simplu obscene, ci a unor aspiratii mari, a unor trebuinte de alt ordin decat cel lumesc, dar totodata si a unor piedici interioare de a lucra pentru satisfacerea lor. O preocupare permanenta si chinuitoare de mantuire si toate grijile ce i le procura cuiva neputintele sale de a lucra cum se cuvine pentru dobandirea ei, este de fapt o preocupare care, desi e cea mai esentiala pentru cei mai multi, putini indraznesc sa o marturiseasca semenilor lor. Pacatele reprezinta o durere pentru ei si o necesitate de a le marturisi in alt sens decum isi marturisesc toti "craii" ispravile, numai pentruca exista in ei o preocupare adanca dupa mantuire. Fara aceasta preocupare n-ar exista o refulare a gandurilor si ispravilor pacatoase si nici necesitatea unei astfel de marturisiri, ca cea pe care o face credinciosul in fata preotului, ca om randuit de Dumnezeu pentru aceasta. Se refuleaza urmare, in sens crestin, odata cu cele rele, aspiratiile si dorurile cele mai inalte. Isi ascunde cineva pacatul impotriva cerului, pentru ca poarta in sine dorul nestins al cerului. Isi refuleaza zarea cerului proiectata inlauntrul lui, pentruca a patat-o cu pacatul lui. Unde nu e cer, nu e nici pacat, si deci nici refulare. Pe masura ce se coboara spre animalitate, nu se mai refuleaza nimic.

Deci nimenea nu-si descopera aceasta intimitate a lui decat celui care si-o tine si el pe a sa descoperita in fata lui, adica unei constiinte care vibreaza la o asemenea descoperire, plin de respect pentru dorurile dupa cer ale semenului si pentru durerea lui ca, datorita unor neputinte ale lui, nu poate lucra cum se cuvine pentru implinirea lor. Vibratia aceasta are loc numai cand si in cel caruia i se face marturisirea s-a pus in miscare acelasi "om ascuns al inimii", cand in fata constiintei lui s-au ivit, deodata cu dorurile si cu durerile celui ce se marturiseste, dorurile si durerile asemanatoare ale sale. Atunci se realizeaza comuniunea: cand doi isi descopera si isi comunica ceea ce le e comun in fiinta lor cea mai profunda. Duhovnicul, ascultand marturisirea, trebuie sa faca si el o marturisire lui Dumnezeu, ca sa vibreze la marturisirea celuilalt cu toata intelegerea frateasca. Cei doi trebuie sa se intalneasca in interioritatea lor intima, esentiala, care-si pune toata nadejdea in Domnul.

Comuniunea inseamna o "interioritate reciproca" (Gabriel Madinier, Conscience et amour, Essai sur te "nous". Paris, 1947, pg. 98). Dar nu poate simti unul in sine interiorul celuilalt, decat printr-o trezire a sensibilitatii fiecaruia pentru intimitatea celuilalt, adica printr-o descoperire a intimitatii fiecaruia pentru sensibilitatea celuilalt si a sensibilitatii fiecaruia pentru intimitatea celuilalt. Propriu zis intimitatea insasi, descoperita in unul, simte intimitatea descoperita a celuilalt. "Intimitatea este, desigur, cum se crede, ultima reduta a solitudinii. Dar ajunge, de asemenea, ca ea sa ni se descopere, pentru ca solitudinea sa inceteze... Ea ne descopera ca lumea noastra cea mai secreta si pe care o cugetam asa de frageda, este o lume comuna tuturor, singura care nu e aparenta... Intimitatea pe care eu cred ca o am cu mine insumi nu se descopera decat in intimitatea propriei mele comunicari cu un altul. Toata intimitatea este reciproca... Eu as ramane separat de mine insumi, cata vreme n-as putea darui ceea ce sunt si daruindu-ma sa ma descopar" (L. Lavelle, Op- cit, p, 28).

Duhovnicul trebuie sa patrunda la viul celui ce se marturiseste, ca marturisirea aceluia sa tasneasca de acolo. Trebuie sa taie cu cuvantul lui, cu dragostea lui, pana la acel viu. Dar la viul cuiva nu se poate patrunde decat prin viul propriu. Cel ce se marturiseste trebuie sa simta

si el ca marturisirea lui atinge viul din duhovnic, facandu-l sa vibreze frateste. In marturisire trebuie sa se intalneasca doi oameni adevarati, ca prin viul din ei. Numai prin aceasta devin una, se deschid unul unuia prin sensibilitate. Altfel raman doua coji care se ating fara sa se simta una pe alta.

In felul acesta, creste in sensibilitatea spirituala, in sensibilitatea si dragostea pentru cele bune nu numai credinciosul care se marturiseste ci si duhovnicul. Prin practica frecventa a primirii de marturisiri, in loc sa se toceasca, el se imbogateste, se subtiaza, se incalzeste din contactul cu intimitatea vie a atator persoane, ca sa foloseasca bogatia si sensibilitatea sa mereu sporita in intalnirea cu alti credinciosi.

Dar contactul cu ranile spirituale secrete, cu dorurile si cu durerile intime ale oamenilor, si simtirea repetata, in contact cu ele, a propriilor rani si dureri, il ajuta si in activitatea lui de predicator. Caci numai o predica ce porneste de la aceste dureri secrete, ce pune degetul pe ele pentru a le alina si tamadui, patrunde in suflete si are eficacitate puternica asupra lor. Preotul trebuie sa predice ca si cand si-ar marturisi, fara sa se numeasca, greselile si durerile sale si ar cere ajutor lui Dumnezeu. Si atunci vor trai si credinciosii predica pe care o aud ca pe o marturisire a lor, ca pe o cerere de ajutor pentru neajunsurile lor si aspiratiile lor intime, pe care numai de la Dumnezeu il pot astepta.

Parintele Dumitru Staniloae

• Taina Pocaintei
  Publicat in : Sfintele Taine
• Cum sa nu spovedim pacatele trupesti
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Despre taina pocaintei
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Taina Pocaintei
  Publicat in : Credinta