Clopotele sunt parte integranta a cultului crestin, inca din cele mai vechi timpuri. Alaturi de toaca de lemn, cu diversele ei forme, in cultul crestin se mai intrebuinteaza, ca instrument de instiintare a inceputului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor, si clopotele. Clopotele bisericii dau timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om sa iasa din randuiala cotidiana, intr-o realitate mai presus de aceea care cade sub simturi.

In rugaciunile din "Canonul pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor." Trasul clopotelor este o practica straveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmarindu-se atat chemarea credinciosilor la slujbele dumnezeiesti, cat si exprimarea bucuriei triumfatoare a Bisericii si a slujbelor sale dumnezeiesti. Clopotele au fost folosite inca din cele mai vechi timpuri, atat pentru a anunta bucuria si rugaciunea, cat si necazul si primejdia.

Cuvantul "clopot" este de provenienta slava, tragandu-se din cuvantul "klopotu". Definitia fizica a acestora este una simpla: obiecte metalice in forma de para, deschise in partea inferioara si prevazute in interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii acestora, produce sunete melodioase prelungi.

Parintele Arsenie Papacioc, vrednic purtator al dreptei credinte, aminteste crestinilor rostul uitat al clopotelor: "Trebuie sa aducem la cunostinta oamenilor invatatura crestina. N-a auzit nimeni bataia clopotelor? Clopotele nu bat niciodata pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natura sufleteasca, care ne atrage atentia: Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! Imprastie dracii si trasnetele."

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Clopotele si intrarea acestora in cultul crestin

Inca de la inceputul Epocii Bronzului, toate orasele si satele din China aveau cate un turn ce adapostea un clopot destinat anuntarii orei. De asemenea, acest clopot suna si la aparitia unei incendiu sau a unor calamitati naturale. In zona acestora s-a pastrat inca zicala urmatoare: "Daca spui templu, spui clopot. Fara clopot nu exista templu." Prin urmare, clopotele nu sunt creatii originale ale crestinismului, insa au fost preluat si incarcate cu un bogat sens duhovnicesc de catre acesta.

Cartea Iesire, a lui Moise, descrie foarte multe obiecte de cult, spre a fi lucrate si folosite potrivit scopului revelat al acestora. Vorbindu-se despre vestmintele slujitorilor de la Templu, Sfanta Scriptura mentioneaza: "Poalele tunicii marelui preot Aaron erau impodobite cu clopotei de aur." Clopoteii aflati pe vesmintele cu care arhiereii Vechiului Testament intrau in Sfanta Sfintelor trebuiau sa indemne "la aducere aminte pentru implinirea poruncilor si a legii". Aceasta era urmarea Revelatiei primite de Moise (Iesire 39, 25-26). Evreii foloseau instrumente muzicale de suflat (trambite si goarne), precum si gonguri alaturi de clopote, carora le atribuiau o semnificatie supranaturala.

Clopotele sunt gasite si in armata, fiind prinse la hamurile cailor de lupta sau imperiali. Clopoteii pentru cai, mentionati de Profetul Zaharia (14, 20), pe care stateau scrise cuvintele "Sfant lui Dumnezeu" erau atasati pe hamurile cailor pentru a arata “ca din Ierusalim va veni mantuirea tuturor neamurilor". Acestea erau atasate si la carele de lupta ale ostilor macedonene. Clopotele s-au folosit si la impodobirea carului funebru ce l-a purtat pe ultimul drum pe Alexandru cel Mare. Aceste clopote "puteau fi auzite de la mare distanta", dupa cum ne spune Diodor din Sicilia.

In vremea persecutiilor, crestinii nu se puteau chema public la rugaciune. Dupa incetarea persecutiilor, au inceput sa fie folosite alte mijloace de chemare a credinciosilor la slujba. Printre primele metode de chemare la slujba se numara (bucata de lemn), sau intr-un cerc de fier, cu doua ciocanele. Clopotul va fi preluat de catre crestini ceva mai tarziu.

Clopotele sunt vechi de cand lumea, iar in crestinism ele au fost folosite pe alocuri, inca din primele lui zile, abia mai tarziu folosirea acestora generalizandu-se. La inceputurile crestinismului, in catacombele romane, semnalul de adunare la era dat prin baterea unul clopot. Un clopot agatat de un toiag in forma de T este atribuit Sfantului Antonie cel Mare si servea la alungarea demonilor care duc in ispita.

Spre deosebire de toaca, clopotele au intrat mai tarziu in intrebuintarea liturgica a Bisericii lui Hristos, mai intai in Apus, apoi in Rasarit. In Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe cand in Rasarit, clopotele apar abia prin secolul al IX-lea, desi prezenta lor izolata exista inca din-nainte.

Dupa traditie, inventatorul clopotului (de fapt cel care le-a introdus in Biserica, ca obiecte de cult) este socotit Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfarsitul secolului al IV-lea, de unde se trage si denumirea apuseana de "campane" data clopotelor. Paulin de Nola ar fi vazut intr-un vis un camp de flori de unde venea un sunet placut. Cand s-a trezit, acesta a ordonat turnarea in topitorie a unor clopote, cu forma de cupa de floare (narcisa). In nici o opera de-a sa nu sunt mentionate insa clopotele. Prima mentionare este cea din secolul al VII-lea, cand Papa Savinian, succesor al Sfantului Grigorie cel Mare - Dialogul, reuseste sa dea importanta clopotului, in viata de cult.

In Biserica de Rasarit, primele doua clopote au fost trimise in dar imparatului bizantin Mihail al III-lea (842-867), in anul 852, de catre Ursus Patricianus, doge al Venetiei. Aceste doua clopote au fost suspendate mai apoi, intr-un turn de langa Catedrala Sfanta Sofia - Constantinopol. Generalizarea lor in tot rasaritul crestin s-a desavarsit abia in secolul al XII-lea. Dupa cucerirea maretei cetati Constantinopol, de catre turci, clopotele au fost interzise de noii stapanitori, ceea ce a facut ca in multe parti, sa se revina la smerita toaca de lemn.

In perioada Evului Mediu, in Apus, clopotele erau vazute ca personaje implicate in cultul Bisericii, prin urmare ele aveau chiar nume de sfinti ocrotitori. Biserica Apuseana a randuit, de-a lungul timpului, tragerea clopotelor de trei ori pe zi: dimineata, pentru Fecioara Maria (din secolul XIV); dupa masa, in amintirea luptelor cu necredinciosii (din secolul XV); seara, pentru rugaciunea de incheiere a treburilor (din secolul XII).

Clopotele se intrebuinteaza in toate bisericile crestine. Ele sunt numeroase in lacasurile de cult din Biserica Rusa, unde exista adevarate game de clopot, sunate dupa o tehnica asemanatoare cantatului din orga. In arta crestina, clopotele au ajuns la un apogeu in secolul al XV-lea, in Germania, Rusia, Polonia. In Rusia, Ucraina si Belarus, expozitiile ortodoxe de clopote sunt din ce in ce mai dese.

In Moscova se organizeaza in fiecare luna doua-trei expozitii. Ele sunt organizate fie de Patriarhie, fie de Episcopii, fie de firme comerciale care colaboreaza cu Biserica Ortodoxa Rusa si au binecuvantarea Patriarhului Moscovei si al intregii Rusii. In turnul clopotnita, numit "Ivan cel Mare" din Moscova, se gaseste clopotul nuimit "Clopotul fiecarei zile", avand o greutate de 16, 5 tone. Alaturi de acesta se afla un altul, de 32,5 tone. Cel mai mare clopot, cunoscut sub numele de "Adormirea Maicii Domnului", cantareste in jur de 65,5 tone.

Cel mai mare clopot din Rusia si din intreaga lume este "Clopotul Tarului" sau "Clopotul Imparatesei", pastrat in Kremlin. Acesta se afla pe un piedestal la baza turnului clopotnitei "Ivan cel Mare". Dimensiunile si arta acestuia si inca inegalate in lume. Acesta a fost turnat de mesterii rusi Ivan si Mihail Matorin, intre anii 1733-1735. Materialul folosit la construirea acestuia a provenit dintr-un clopot urias mai vechi, distrus de un incendiu. Clopotul cel vechi cantarea 130,5 tone si a fost topit de maestrul Alexandru Grigoriev, in anul 1654. Tonelor initiale s-au mai adaugat si altele, ajungandu-se, in cele din urma, la greutatea totala de 218 tone. Diametrul acestuia este de 6,60 metri.

Acest clopot nu a sunat niciodata, el fiind grav deteriorat intr-un incendiu din anul 1737. Fiind suspendat inca pe schela de lemn, in matrita, el s-a prabusit. Dupa incendiu, clopotul a ramas in matrita pentru mai bine de un secol. Partea cazuta din acesta cantareste 11 tone. In anul 1836, acesta a fost ridicat si asezat pe un postament din piatra, proiectat de arhitectul Montferrand, cel ce a zidit si Catedrala Sfantul Isaac, din Sankt-Petersburg.

Fabricarea si asezarea clopotelor in Biserica

Asa cum toaca nu este o scandura taiata de un oarecare, ci un obiect de cult, realizat cu multa evlavie si cu rugaciune, tot asa este si clopotul. Acesta se lucreaza cu rugaciune, chiar daca turnarea acestora ajunge uneori in grija unor firme independente de Biserica. Tehnica fabricarii este complicata si cere atentie, prin urmare, nu oricine poate lucra un clopot.

Vechii turnatori de clopote isi incepeau lucrul rostind mereu o rugaciune: "Ajuta-ne, Doamne, sa iasa bine clopotul nostru! Amin!" Un clopotar marturisea lin: "Incerc sa las ceva in urma si in fiecare zi ma rog la Dumnezeu sa-mi iasa bine clopotele. Vrem sa-l bucuram pe Domnul, vrem sa bucuram oamenii care asculta sunetele lor."

Utilajele specifice unui atelier metalurgic, necesare turnarii unui clopot, sunt urmatoarele: cuptor de topit metale, ciocane de rezistenta, clesti, matrite. Clopotele se toarna dintr-un aliaj special, in care predomina alama, care-i determina si sonoritatea. Se foloseste un bronz special care contine staniu, nichel, argint si cupru. Puritatea aliajului este o conditie indispensabila pentru a obtine un clopot de calitate. Prezenta impuritatilor are o mare incidenta asupra timbrului si sonoritatii clopotelor.

La turnarea unui clopot, pasul cel mai fierbinte il constituie momentul in care, aliajul incalzit la o temperatura de 1150 de grade, curge in forma clopotului. Cand metalul atinge omogenitatea potrivita acesta se scurge printr-un orificiu lasat deschis la partea de sus a matritei. O importanta aparte asupra calitatilor clopotelor o are racirea controlata, adica intr-o perioada foarte lunga de timp. Odata turnat, clopotul mai trebuie sa stea o luna, doua, ca sa se maturizeze.

Pentru un clopot, frumusetea estetica, timbrul, puterea, dar mai ales armonia sunetelor, depind in mod fundamental de profilul sau, adica de forma liniei curbe. Un clopot care nu are armonie este rece, indepartat de sufletul omului. De aceea turnarea unui clopot nu se poate face la intamplare, respectandu-se doar profilul exterior. Acordajul clopotelor este o tehnica a meseriei traditionale care consta in modificarea foarte lejera a profilului clopotului dupa turnare, cu scopul de a obtine note muzicale odihnitoare.

Clopotele au o longevitate ce depinde foarte mult de calitatea materialului folosit, de modalitatea folosirii lor si de conditiile de pastrare. Se recomanda schimbarea limbii acestora la 30-50 de ani, in functie de frecventa utilizarii, deoarece materialul moale din care este confectionata bila, devine dur si poate duce la spargerea clopotului. Garantia de functionare a unui clopot, in cele mai multe cazuri, este de aproape trei secole.

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Fostul mare clopot de la a fost realizat in anul 1889, prin topirea tunurilor turcesti luate ca prada dupa Razboiul de Independenta. In Patriarhia Romana, clopotele se obisnuiau a se turna la Manastirea Plumbuita, in Bucuresti. Cel mai vechi clopot din Romania dateaza din secolul al XIV-lea, provenind de la Manastirea Cotmeana, judetul Arges.

Pentru adapostirea clopotelor si a toacei s-au zidit clopotnitele ortodoxe sau "campanilele" apusene. Acestea sunt constructii in forma de turn, fie separate de biserica, fie in unul din turnurile sau turlele bisericii. La majoritatea bisericilor din tara noastra, clopotnitele sunt separate de biserica, desi exista destule edificii in care turla de pe pronaos sau una din cele doua turle existente aici serveste drept clopotnita.

Clopotele si intrebuintarea lor in viata Bisericii

Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinteste ori se stropeste cu apa sfintita, dupa o oranduiala speciala. Slujba este relativ simpla. Se tamaiaza in patru parti, apoi se zic rugaciunile pentru sfintire si ocrotire. Tamaierea alunga demonii, tot raul si toata necuratia de la clopote, precum de la toata faptura lui Dumnezeu, care se sfinteste cu rugaciunea. In rugaciunile din "Canon pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor."

Nu oricum si nu oricine poate sa traga clopotul in Biserica. Orice lucrare savarsita in Biserica are un rost bine definit si se face numai cu binecuvantare. Rugaciunea nu se desparte de nici o lucrare a Bisericii. Exista o randuiala bine definita a tragerii clopotelor, dupa cum exista si una de batut toaca. Totul incepe cu facerea a trei metanii mici, cu trei inchinaciuni.

Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie in combinatie cu toaca si de regula dupa baterea acesteia, fie singure. Batutul clopotelor se face, ca si toaca, la inceputul slujbelor importante si la unele momente de seama din cadrul acestora, la slujba de seara, la miezul noptii, de dimineata, la inceputul Sfintei Liturghii, ca si la unele ierurgii.

Clopotele se mai intrebuinteaza si pentru a marca anumite evenimente sau intamplari din viata credinciosilor sau a obstii crestine: adormirea in Domnul a unui crestin, cand ele suna prelung, rar si tanguios; in caz de incendii, razboaie sau revolutii ori alte evenimente deosebite, calamitati, inundatii, grindina, cand ele bat precipitat si alarmant.

Rostul acestora, amintit in cele de mai sus, poate fi rezumat astfel: cheama credinciosii la slujbele dumnezeiesti, exprima bucuria trimfatoare a Bisericii si slujbelor sale dumnezeiesti, informeaza pe cei ce nu sunt in Biserica, despre momentele importante ale slujbelor. Se crede ca diavolul starneste furtuni pe care clopotele le pot imprastia. Crestinii trageau clopotele imediat cum auzeau tunete.

Clopotele mai au si alte intrebuintari: mobilizari ale obstii pentru adunare, refugiere, rascoala, revolutie; marcari de intervale orare; inscaunari la domnie sau numiri in functii; avertizari de furtuna si vreme rea ; orienteaza pe cei rataciti, pe vreme rea; alunga daunatori precum animale de prada, sau pasari si insecte. Putem spune, cu oarecare retinere, ca tragerea clopotelor este una dintre primele modalitati de comunicare in masa a unor vesti.

Teodor Danalache

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: