Fara pretentia de a raspunde acestei probleme in intregime sau de a reusi sa epuizez abordarea acestei teme referitoare la Uniunea Europeana si pozitia noastra fata de ea, ca si tineri crestini ortodocsi ce ne straduim sa traim si sa implinim invatatura Bisericii, trebuie totusi, sa-mi accentuez convingerea ca acest subiect presupune mult realism, clarviziune si suficient discernamant. Acest realism ne cheama pe noi la evidentierea a doua principii esentiale referitoare la relatia noastra cu Uniunea Europeana, primul fiind acela ca nu Uniunea Europeana reprezinta o problema ci propria noastra prezenta in cadrul ei, iar al doilea se cuprinde in faptul ca problema noii compozitii si sinteze nu este de sorginte politica sau economica ci de natura culturala si spirituala. Dincolo de influentele permanente ale Occidentului in tarile rasaritene, deosebirea de cultura dintre Europa apuseana si popoarele ortodoxe ramane, in multe locuri de nedepasit.

Cunoastem faptul ca lupta civilizatiei se da intotdeauna pe arena credintei si ca marile spirite crestine ale Rasaritului ajung in mod succesiv luminatorii Europei cum ar fi: Sfantul Irineu de Lyon din sec. al II – lea, Sfantul Atanasie cel Mare care transfera in Apus duhul monastic, ascetic si mistic al Sfintilor Antonie cel Mare si Pahomie; Sfantul Ioan Casian din secolele IV – V devine slujitor si mare personalitate duhovniceasca a Crestinismului rasaritean in Apus; Apoi Sfantului Ambrozie al Milanului si Fericitul Ieronim din aceleasi veacuri crestine precum si Sfintii Chiril si Metodiu – fratii greci din Thessalonic ce au ajuns luminatori ai slavilor din Centrul Europei, care intregesc aceasta alcatuire spirituala si civilizatoare.

Nu putem ignora faptul ca Rasaritul, pe parcursul istoriei bimilenare, a avut o evolutie spirituala diferita caci prin indrumatorii sai duhovnicesti adica sfintii si prin urmasii acestora ce au pasit pe calea sfinteniei, Rasaritul ortodox a ramas credincios traditiei scripturistice, apostolice si patristice, care este foarte diferita, chiar diametral opusa scolasticii si tuturor evolutiilor istorico – spirituale din spatiul Europei occidentale. In Rasarit a functionat Isihasmul cu practicile sale si credinta in posibilitatea unirii mistice, ontologice dintre creatura si Cel Nezidit, dintre Dumnezeu si om, lucru ce inseamna respingerea oricarui fel de dualism.

Deteriorarea si denaturarea spirituala a Crestinatatii apusene a avut ca si consecinta imediata izolarea ei in vechea gandire greaca, intr-un mod cu totul deformat, prin intermediul Scolasticii. Si aici ne putem referi, exact la rationalizarea si transformarea credintei in filosofie (in timp ce in Rasarit a fost promovat conceptul de Orthopraxie), care dimpreuna cu legalismul ei constituie devierea si deformarea Crestinatatii apusene. Aceasta stare de lucruri a condus la o conceptie idolatra despre Dumnezeu, deoarece in conceptualizarea metafizica a lui Dumnezeu anticiparile omului cu privire la El sunt in cele din urma, zeificate. In modul acesta, pe de o parte, Dumnezeu a fost caracterizat ca fiind subordonat necesitatii, asa incat El cere satisfactie de la om si pedepseste ofensa care I se aduce, iar pe de alta parte, a fost considerat drept un justitiar si chiar cauza mortii, astfel incat „tragedia omului apusean consta in lupta de eliberare de un asemenea Dumnezeu” – conform spuselor Parintelui Prof. Univ. Dr. Gheorghios Metallinos de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Atena.

Deci, problema constanta a Europei occidentale si occidentalizate sta in perceptia gresita despre Dumnezeu pe care i-au pus-o la dispozitie filozofii si teologii apuseni. In mod paralel insa, si conceptia despre societate, atat prin organizarea ei feudala si discriminatorie, fundamentata pe invatatura Fericitului Augustin cu privire la predestinatie, cat si prin sistemele social – politice ulterioare s-a deosebit radical de cea ortodoxa. Impreuna cu Dumnezeu si cu intelesul crestin al societatii, omul european s-a pierdut pe el insusi, asa dupa cum Dumnezeu l-a creat, iar Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat si Om adevarat l-a rezidit. Marele teolog si duhovnic sarb – vrednicul de pomenire Parintele Iustin Popovici a atras atentia asupra acestui fenomen, deja pe vremea regimului comunist cand inca mai traia, si anume ca „Iata in ce se transforma si s-a transformat, in cele din urma, Europa de la Renastere pana astazi, intr-un laborator robot. Iar robotul este cel mai mizerabil tip de om.

Cel care are ochi de vazut, sa nu vada; nu a existat pe planeta nimic mai mizerabil, mai nefolositor si mai dezumanizat om decat robotul european. Om fara Dumnezeu si fara suflet. Omul european se sinucide treptat, deja de cateva decenii, dupa ce l-a ucis pe Dumnezeu si sufletul din el. Fiindca, sinuciderea reprezinta urmarea inevitabila a uciderii lui Dumnezeu. Rusine si dezonoare, vesnica rusine si vesnica dezonoare a Europei, acest lucru reprezinta „noul om” al ei. Educatia fara Dumnezeu conduce Europa si prin ea intreaga lume intr-un asemenea intuneric, in care umanitatea nu a cazut vreodata.!” – Iata in ce cuvinte categorice si cu un iz foarte critic si tragic il prezinta Parintele Iustin Popovici pe omul – victima a civilizatiei apusene, occidentale.

Trebuie observat faptul ca in momentul in care noi nu mai cugetam la adevarurile si realitatile existentiale ajungem la secularizarea contemporana, in cadrul careia „omul de astazi nu se mai gandeste la indumnezeire si este arareori preocupat de propria lui „sfintire”. Acestia sunt termeni ce au disparut din fondul principal de cuvinte al limbii romane.” Iata secularizarea care a dus la situatia (de-a dreptul disperata) in care pana si „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societatii, adica pentru instaurarea in societate a unei armonii care sa permita convietuirea pasnica intre indivizi. S-a coborat astfel foarte mult stacheta, s-au coborat exigentele. Daca societatea Evului mediu avea drept ideal social sfintirea oamenilor, lumea de azi se multumeste cu „umanizarea” lor. Traim intr-o lume descrestinata, care a abandonat treptat, treptat, valorile crestine. S-au mai bine zis, traim intr-o generatie de oameni care niciodata nu le-a cunoscut si acceptat deplin constient. Oamenii nu sunt descrestinati, pentru ca, poate, n-au fost niciodata crestini. Lumea de azi trebuie mai intai reincrestinata, reatasata de valorile crestine, si sensibilizata la valorile rafinate ale ortodoxiei.”

In alta ordine de idei, secularizarea manifesta o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – il are in masa din care se constituie societatea, de unde si caracterul mult mai evaziv al raspunderilor intemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate si constiinta. „Paradoxal, desi se urmareste prin structurile de stat si prin cele suprastatale implinirea unui numar foarte mare de responsabilitati ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decat raporturile juridice pe care el le-a primit ori si le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul isi pierde sensul vertical al referintelor sale si se rezuma in primul rand la cele de pe orizontala, puse la dispozitie de catre semen ori institutii, ambele prin intermediul societatii, ale carei amprente sunt tot mai necrestine.” Asadar „postmodernitatea si, impreuna cu ea, secularizarea, ii solicita crestinului o constiinta aparte prin lucrarea careia se afirma accentuarea lucrarii responsabilitatilor, de la modul in care sunt receptate pana la indeplinirea de care este nevoie sa se bucure, caci numai constiinta raspunderii intareste raportul persoanei cu aproapele si cu Dumnezeu, inlaturand individualismul accentuat si ruperea de relatie.”

Intr-un fel cu totul diferit se prezinta elementele esentiale ale civilizatiei ortodoxe, rasaritene care sunt: - echilibrul si armonia relatiei cu Dumnezeu, cu aproapele si cu El insusi, fapt ce constituie integritatea si unitatea persoanei umane, asa dupa cum se poate observa in cazul Sfantului – care este persoana biologica si sociala a Ortodoxiei; - urmeaza depasirea religiei si a religiozitatii credintei adica a teoretizarii acesteia, precum si a oricarui fel de expunere a indatoririlor. Tanarul credincios ortodox se raporteaza la Harul Divin, adica la permanenta cautare a acestuia; - Intaietatea si preponderenta inimii, nu ca un centru de sentimente, ci ca un loc al existentei, in care se realizeaza comuniunea cu Harul Dumnezeiesc necreat din care izvoraste viata in Hristos – dupa cum afirma Sf. Ap. Pavel in Epistola sa catre Galateni la cap. 5, vers. 22.

Pentru ca toate acestea sa fie inteligibile, este necesar ca cineva sa fi fost botezat in intregime, cu alte cuvinte sa fi fost ingropat si inviat in perceperea duhului de traire si de gandire a Sfintilor Parinti ai Bisericii, indepartand intru totul orice urma a continutului anterior al constiintei si al gandirii lui – potrivit afirmatiilor aceluiasi Pr. Prof. Dr. Ghe. Metallinos. Din pacate, multi dintre intelectualii nostri, care sunt cu bune intentii la inceput, nu fac decat sa repete tragedia Fericitului Augustin si anume: devin crestini (atentie, moralismul nu inseamna Crestinism ci doar morala in Hristos Domnul constituie Crestinismul) ca si el, care insa nu a incetat sa poarte in interiorul lui simptomele Neoplatonismului si Maniheismului, fara sa se fi eliberat de legaturile lor cu intelesurile cele slabe ale lumii (Col. 2, 8 – 20). Si evident este faptul ca transformarile explozive de-a lungul timpului, fie si superficiale, provoaca impresii, cum a fost cea a Fer. Augustin sau cea a lui Varlaam Calabritul in Constantinopol, caci: „In cele din urma, acestia descoperindu-se, s-au vazut goi (cf. spuselor lui Sofocle), adica goi de duhul patristic si plini de toata inselarea”.

Drept urmare, tanarul crestin ortodox trebuie sa intre intr-un mod cat mai constient in Uniunea Europeana, insotit fiind de anumite certitudini si atitudini, care ii vor delimita in continuare prezenta si statutul sau in ea si, in general, in noua realitate si mentalitate europeana. De la el se cere sa aiba o constiinta clara a diferentei foarte pronuntata dintre civilizatia rasariteana, ortodoxa si cea occidental-apuseana. Civilizatia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) si ortodoxia crestina, adica civilizatia vechii Uniuni Europene, comuna atat Apusului cat si Rasaritului din primul mileniu, este o civilizatie theonoma si theocentrica. Toate manifestarile crestinului ortodox poarta amprenta tineretii spirituale si a luptei omului spre desavarsirea existentei sale lui dumnezeiescul Har necreat, izvorator si lucrator de indumnezeire. Scopul civilizatiei crestin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori imbunatatirea etica a omului, mai ales a tanarului ci depasirea faptului de a fi o creatura zidita, prin schimbarea omului in dumnezeu – om, dupa Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun si virtuos, dintr-o perspectiva umanista si umanizanta, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.

Popoarele ortodoxe, in larga lor stratificare si structurare, sunt concepute si plamadite in aceasta traditie culturala, astfel incat, in pofida incontestabilelor influente de instrainare pe care le-au primit de-a lungul timpului, ele mentin in constiinta lor germenii acestei traditii, ce se exprima in momentele ei cruciale ca omenie si generozitate, termeni care sunt foarte necunoscuti ori neaplicati in Occident. Parintele Metallinos sustine ca „Europa cea dupa Carol cel Mare – rupta de Traditia ortodoxa – a dezvoltat o civilizatie care distruge propriu-zis sensul ortodox de Dumnezeu, om si societate. In timp ce ea produce un uluitor progres stiintific, in acelasi timp ea se dovedeste intru totul neputincioasa ca sa formeze oameni, care sa foloseasca realizarile stiintei pentru mantuirea omului si nu pentru distrugerea sau exploatarea lui. Asadar, accentuarea indrazneata nu a coincidentei noastre de civilizatie (de altfel, inexistenta) cu Europa, ci a diferentei noastre fata de ea, reprezinta mijlocul cel mai eficace privind posibilitatea salvarii constiintei ortodoxe in cadrul Europei. Constiinta diferentierii din ambele parti aduce un dublu folos: protectie pentru propria noastra parte si renastere pentru partea de apus a Europei. De aceea, prezenta noastra in Europa trebuie sa fie o continua luare aminte la identitatea carolingiana si la unitatea spatiului european, pentru ca numai in felul acesta pot fi regasite temeliile autentice ale unitatii noastre”.

Asa stand lucrurile, Uniunea Europeana se prezinta pentru Ortodoxie ca un teren ce tebuie cercetat cu dorinta de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spatiu de marturie si de marturisire a cuvantului si a modului ori a atitudinii de viata care reprezinta esenta si fundamentul Traditiei Ortodoxe. Lucru la care sunt chemati si tinerii, convocata fiind si scoala de toate nivelurile – unde ei isi desfasoara mare parte din activitate. Bineinteles, misiunea sfanta, se refera in fond, nu la variata conducere a spatiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut in primele secole ale Crestinatatii, intre granitele Imperiului Roman de atunci.

Tocmai aceasta poate sa constituie misiunea noastra ca tineri ortodocsi in Uniunea Europeana a batranului continent, iar aceasta prezenta trebuie sa fie, in primul rand, una liturgica si spirituala, duhovniceasca. Sfanta Liturghie cu intregul nostru cult – la care noi trebuie sa participam intr-un mod angajat si angajant, reprezinta cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmam acest lucru din triumfalism) fiindca ea cuprinde si salveaza dinamic trairea si viata noastra, credinta si modul teologic de existenta al Sfintilor nostri – pe care noi (chiar) tineri fiind, trebuie sa-i urmam. Traditia ascetica a Sfintilor alcatuieste izvorul civilizatiei noastre, a carei chintesenta este principiul crestin potrivit caruia „Mai fericit este a da decat a lua” (Fapte 20, 35), care, in acest fel, nu impartaseste lacomia, avaritia egoista si isteria individualista, binestiindu-se ca la varsta tineretii sunt prezente, fiind caracteristice, generozitatea si altruismul.

Referindu-ne la Teologia Liturgica, ajungem la realitatea comuniunii bisericesti parohiale sau la cea a comunitatii monahale, caci mentinerea vitalitatii credinciosilor ortodocsi, fie si tineri, se asigura, diacronic, prin manastire si prin parohia hranita spiritual de manastire, astfel incat fara aceasta interconexiune existentiala si spirituala dintre tanarul credincios si parohie, cuvantul despre marturia ortodoxa nu poate sa fie unul serios si fundamentat. Insasi viata parohiei, ca activare a darurilor si a harismelor duhovnicesti a membrilor ei, exercita cel mai puternic dinamism constituind pastoratia si misiunea cea mai eficienta. Cu ajutorul vietii parohiale se prezinta Ortodoxia asa cum este: ca viata si cale duhovniceasca, care da sens vietii si dezvaluie adevarata ei tinta si destinatie. Fireste, este inutil sa se mai spuna ca acest termen nu urmareste o intalnire parohiala conventionala care inlocuieste cunoscutele intruniri lumesti privind reglementarea nesemnificativelor oportunitati zilnice, cotidiene. Biserica Ortodoxa isi fundamenteaza slujirea sociala fata de aproapele pe spiritualitatea ei, adica pe legatura continua cu sfantul si dumnezeiescul Har cu Energiile Divine necreate, in parametrii ascezei, a misticii si a comuniunii tainice.

In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.

Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”

Una dintre conditiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxa sa desfasoare o misiune eficace pentru timpul si contextul secularizarii este aceea de a fi ea insasi!. Tocmai incercarile de miscare a terenului pe care ea se fundamenteaza, de subminare a autoritatii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum si aici” , propriile noastre interogari lipsite de sens, totodata atentia deturnata de la adevaratele pericole catre aspectele marunte, superficiale si insignifiante ale formei, de asemenea si altele ca acestea, sunt capabile sa creeze disproportia intre pericolul real si fondul bine conturat al credintei, altminteri in stare si in masura – prin forta prezentei si a marturiei duhului crestin in lume (cel scripturistic, patristic si filocalic) – sa faca fata unei asemenea incercari sau provocari. „Pastrarea identitatii misiunii pe care Ortodoxia o desfasoara prin credinciosii ei reprezinta identificarea fiecaruia dintre acestia cu insasi trairea crestina autentica, cea care da viata si forta duhovniceasca pentru implinirea interioara, dar si pentru marturia exterioara a adevarului privind frumusetea si unicitatea trairii in si cu Hristos.”

Prin urmare, nu este greu sa indreptateasca si sa justifice cineva nelinistile, zbaterile si framantarile acelora care cunosc Ortodoxia prin experienta lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci si al ortodocsilor (mai cu seama a tinerilor) in Europa, si nu nu numai in ea. Pentru ca acest viitor se afla in stransa legatura cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentata in Uniunea Europeana prin noi insine, ca tineri ortodocsi, cu alte cuvinte prin recunoasterea si marturia propriei noastre legaturi pe care o avem cu Traditia Sfintilor Parinti ai Bisericii. Deoarece numai Sfintii sunt purtatori substantiali, autentici si adevarati marturisitori ai Ortodoxiei. Dat fiind faptul ca manastirile si parohiile, ca mijloace de marturie si de marturisire, salveaza in felul cel mai corect modul de existenta, ca predare integrala de sine Harului Divin, manastirea si parohia vor fi, in cele din urma si in europeana noastra diaspora, cristelnita perpetua spre (re)botezarea si (re)nasterea nu doar a celorlalti europeni ai nostri, ci si a ortodocsilor insisi, care, marea majoritate sunt abia iesiti de pe bancile scolii noastre romanesti, deci in mare parte tineri si chiar foarte tineri.

Asadar ei tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!. Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!. Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, binestiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!.

Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor)!.

Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!. Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!.

Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini (fie ei si europeni), trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!.

Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Ortodoxiei, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental.

Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Ortodoxia, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!.

In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!.

Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor.

.