Invăţătura Bisericii noastre bazată pe Revelaţie afirmă că, deşi calitatea şi cantitatea pedepselor iadului nu sunt aceleaşi pentru toţi păcătoşii, ele fiind în funcţie de gradul de răutate a faptelor şi intenţiilor celor ce le-au făcut, pedepsele iadului sunt veşnice (Mt 25, 46; Mc 9, 44; Ap 14,11; 20,10; Mărt. Ort. I, 60). Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că la înviere păcătoşii primesc trupuri veşnice, spre a putea suferi astfel osânda păcatelor lor, ca să nu se mistuie niciodată, arzând în focul veşnic, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că orice pedeapsă din viaţa pământească se sfârşeşte o dată cu viaţa, pe când ale vieţii de dincolo sunt veşnice.

Veşnicia pedepselor iadului a fost uneori negată şi în antichitatea creştină şi chiar astăzi, de unii teologi protestanţi şi de unele secte. Dar nu toţi cei ce o contestă explică sfârşitul chinurilor veşnice în acelaşi fel şi nici nu invocă aceleaşi motive atunci când o contestă. Astfel, unii spun că numai drepţii vor trăi veşnic în fericire, în timp ce păcătoşii vor fi nimiciţi la judecata universală, iar fiind nimiciţi, vor scăpa astfel de pedepsele lor.

Alţii cred însă că păcătoşii din iad vor suferi numai un timp oarecare - mai scurt sau mai lung - după gravitatea păcatelor lor. Prin suferinţele pe care le îndură în iad ei se curăţesc, după care vor fi restabiliţi în starea de fericire pe care o vor avea drepţii. La această restabilire vor ajunge chiar şi demonii, încât în cele din urmă va fi o restabilire a tuturor. Această învăţătură, numită apocastază, a fost profesată de Origen, iar în timpurile mai noi, chiar de unii teologi ruşi, ca: N. Berdiaev, S. Bulgakov, VI. Soloviev şi alţii.

In general, cei ce neagă veşnicia pedepselor iadului invocă următoarele motive:

1. Dumnezeu fiind bun, zic aceştia, bunătatea Lui este incompatibilă cu veşnicia pedepselor, încât El, mai curând sau mai târziu, trebuie să-i ierte pe toţi păcătoşii şi să-i scoată din iad.

Teologii ruşi S. Bulgakov şi VI. Soloviev, plecând de la cuvintele Sfântului Apostol Pa vel: „Dumnezeu i-a închis pe toţi oamenii în răzvrătire, ca pe toţi să-i miluiască" (Rm 11, 32), afirmă că mila şi bunătatea lui Dumnezeu depăşesc orice răzvrătire a omului, fapt pentru care oricât de aspru şi de drept ar fi, nu-l poate ţine pe om veşnic în iad. N. Berdiaev justifică şi el respingerea chinurilor veşnice pe baza bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii creştine. El aduce însă şi un argument personal: cum ar putea accepta raiul pentru el, când ştie că părinţii, fraţii şi prietenii lui sau persoane oricât de necunoscute trebuie să fie în iad? Pe de altă parte, dacă sunt creştini care în viaţa pământească nu se simt bine ştiind pe unii fraţi de ai lor în suferinţă, cu atât mai mult ei nu vor fi lipsiţi de astfel de sentimente nici în viaţa viitoare. Aceasta înseamnă că ştiindu-i pe fraţii lor în iad, chiar dacă ei ar fi în rai, ar suferi din pricina stării acelora, iar atunci raiul n'ar mai fi un loc şi o stare de fericire. De aceea, spre a înlătura acestea, Dumnezeu trebuie să aducă un sfârşit pedepselor iadului, sfârşit despre care trebuie să ştie drepţii, spre a nu mai suferi pentru fraţii lor din iad. Ei se vor linişti numai când vor avea siguranţa că fraţii lor din iad vor ajunge totuşi în rai.

2. Deoarece Dumnezeu e drept, El nu-i poate pedepsi pentru vecie pe păcătoşi, căci aceştia au făcut păcate în timp, şi încă într'un timp relativ scurt şi în felul acesta ar fi o disproporţie între faptă şi răsplată. Cu alte cuvinte, oricât de păcătos ar fi omul, ar fi nedrept ca pentru păcatele săvârşite într'o viaţă de câteva zeci de ani, deci într'un interval de timp atât de scurt, să îndure pedepse pentru veşnicie.

3. Inţelepciunea lui Dumnezeu nu îngăduie ca El însuşi să-Şi zădărnicească planul după care a creat lumea şi omul. El l-a creat pe om pentru ca acesta să fie fericit, iar pedepsindu-l pentru veşnicie, înseamnă că aceasta ar fi împotriva scopului creaţiei.

Răspunsul la aceste obiecţii se poate rezuma în următoarele:

1. Datorită bunătăţii Sale, „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă" (1 Tim 2,4). Chiar din acest motiv, prin harul Său, El oferă tuturor oamenilor posibilitatea să se mântuiască, iar aceasta unii o pot face chiar în ceasul al unsprezecelea, deci până la sfârşitul vieţii lor pământeşti. Dar sunt unii oameni care dispreţuiesc ajutorul divin şi nu vor să cunoască şi să se apropie de Dumnezeu, ci trec în lumea cealaltă în aceeaşi stare de nepăsare sau de răzvrătire. Ei sunt deci în mod voit propria cauză a nefericirii lor.

Este inacceptabilă afirmaţia că suferinţele celor din iad ar produce suferinţe celor din rai, de vreme ce aceştia ştiu bine că cei din iad au refuzat până în ultima clipă a vieţii lor ajutorul divin şi că numai prin îndârjirea lor au ajuns în iad. Dacă în lumea viitoare „locuieşte dreptatea" (2 Ptr 3, 13), păcătoşii din iad nu pot inspira nici milă, nici compătimire celor din rai, căci numai ei singuri sunt vinovaţi de soarta lor, fiindcă au respins cu încăpăţânare, din propria lor voinţă, orice ajutor spre a se mântui, şi continuă în această stare.

2. In privinţa raportului dintre dreptatea dumnezeiască şi veşnicia pedepselor, trebuie precizat că răsplata nu se măsoară după durata sau timpul în care s'au săvârşit faptele, ci după bunătatea sau răutatea acestora... Astfel, cu cât un păcat este mai grav atât prin felul lui, cât şi prin repetarea lui, ori prin suferinţele provocate unei mulţimi mai mari de oameni, cu atât şi pedeapsa pentru el trebuie să fie mai mare. Iar gravitatea este în funcţie de starea sufletească a celui înrăit, deci tot astfel trebuie să fie şi pedeapsa. Omul fiind însă o fiinţă mărginită, nu e în stare să suporte o pedeapsă nelimitată după intensitate, dar trăind în veşnicie, poate suporta o pedeapsă nelimitată în extensiune sau în timp. Deci nu se poate spune că pentru o mare nelegiuire sau pentru un număr nesfârşit de nelegiuri, ale căror victime au fost mii şi milioane de oameni, deşi săvârşite într'un timp scurt, cel vinovat să nu primească o pedeapsă veşnică.

3. E adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om spre a-l împărtăşi de fericire, dar nu l-a creat ca să-l facă fericit cu de-a sila, ci l-a înzestrat cu voinţă liberă în virtutea căreia el poate urma sau poate refuza să meargă pe calea care duce la fericire. In cazul că refuză, o face aceasta din propria lui voinţă, vina fiind numai a lui. Adresându-se fariseilor şi cărturarilor, Mântuitorul Hristos a spus: „lerusalime, lerusalime, care-i omori pe prooroci şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, precum cloşca puii săi sub aripi, şi n'aţi vrut!" (Mt 23, 37).

Refuzând până la sfârşitul vieţii chemarea la mântuire, omul se face vrednic de pedepsele veşnice nu numai pentru nelegiuirile pe care le-a făcut, ci şi pentru încăpăţânarea şi refuzul continuu de a asculta chemarea şi de a urma calea întoarsă a fiului rătăcit. în schimb, cei ce merg pe drumul care duce la fericire îşi realizează scopul pentru care au fost creaţi. Aceştia sunt oamenii cei drepţi, indiferent de numărul lor, şi astfel în ei scopul pentru care a fost creat omul nu este zădărnicit, iar înţelepciunea dumnezeiască rămâne neatinsă.

Condamnând învăţătura origenistă potrivit căreia pedepsele iadului vor avea sfârşit, Sinodul V ecumenic a hotărât următoarele: „Cel ce zice sau crede că pedepsirea diavolilor şi a oamenilor păcătoşi este numai temporală şi va avea oarecând un sfârşit, să fie anatema !".

Pe lângă acestea, trebuie să subliniem că iadul nu este compus din suflete pe care le refuză Dumnezeu, ci, dimpotrivă, din cei care refuză iubirea lui Dumnezeu.

Dogmatica Ortodoxa, Manual pentru seminariile teologice; Editura Renasterea

Cumpara cartea "Dogmatica Ortodoxa"

• Imparatia Cerurilor si iadul
  Publicat in : Dogma
• Iadul: loc sau stare?
  Publicat in : Viata vesnica
• Raiul meu si iadul meu
  Publicat in : Editoriale
• Iadul si diavolul in iconografia ortodoxa
  Publicat in : Pictura
• Iadul sunt ceilalti !?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: