Există oameni care nu cred că în iad îi aşteaptă pe păcătoşi focul, viermii, scrâşnitul dinţilor şi alte chinuri trupeşti. Ei bine, şi dacă există? Cine crede aceasta, nu pierde nimic, chiar dacă nu există suferinţă de acest fel. Dar cine nu crede, va fi şocat de o amară pedeapsă, când va trebui să pătimească ceea ce a negat cu atâta nepăsare pe pământ.
Să presupunem, totuşi, că acest lucru nu se întâmplă. Totuşi, nu trebuie negat faptul că sufletul, după despărţirea de trup, rămâne viu, simţind şi fiind conştient de sine însuşi. Aşadar, patima, pe care a slujit-o pe pământ, va merge cu el în viaţa viitoare.
Dacă aşa stau lucrurile, numai acest fapt ar fi suficient pentru a crea cel mai dureros iad. Patimile, cu care sufletul a trăit aici, îl vor arde şi îl vor măcina ca focul şi ca viermele şi îl vor chinui cu chinuri neîncetate şi inevitabile. Patimile nu sunt nişte gânduri sau dorinţe uşoare, care apar şi apoi dispar fără să lase semne în urma lor; ele sunt aspiraţii puternice, sentimentele cele mai intime ale unei inimi depravate.
Ele pătrund adânc în firea sufletului şi, prin stăpânirea îndelungată asupra noastră şi prin satisfacerea obişnuită a lor, devin atât de strâns legate de el încât, în cele din urmă, sunt percepute ca a doua sa natură.
Ele nu pot fi dezrădăcinate atât de uşor, precum se aruncă gunoiul sau cum se mătură praful. Insă, cum ele nu sunt fireşti pentru suflet, ci intră în el din cauza păcătoşeniei noastre, tocmai din cauza aceasta vor chinui şi vor arde sufletul.
Este la fel ca în situaţia în care cineva ar fi luat otravă.
Această otravă arde şi chinuieşte trupul, pentru că este împotriva ordinii acestuia. Sau, ca şi cum cineva ar fi pus un şarpe în el însuşi, iar acesta rămâne viu, muşcându-l pe dinăuntru. La fel şi patimile, ca o otravă şi ca un şarpe, vor chinui sufletul. Sufletul ar fi bucuros să le scoată din sine, dar nu poate, pentru că sunt strâns legate de el. Şi nu există niciun mijloc mântuitor de vindecare, decât cel oferit aici de Sfânta Biserică prin pocăinţă şi spovedanie. Or, veţi suferi şi veţi fi chinuiţi de ele neîncetat şi insuportabil, purtând în voi focul iadului, care arde veşnic şi nu se stinge niciodată.
Să folosim o altă comparaţie. Printre torturi se numărau următoarele: omul era hrănit cu ceva sărat şi apoi era întemniţat, fără să i se dea nimic de băut. Ce chin agonizant a trebuit să îndure un asemenea nefericit! Dar cine îl arde şi îl chinuie? Nimeni! El însuşi poartă o sete dureroasă, căci nu există nimic care să-i potolească setea, iar aceasta îl mistuie. La fel şi patimile, sunt setea interioară, aprinderea şi dorinţa sufletului iubitor de păcat. Dacă le satisfaci, ele tac pentru o vreme, iar apoi, din nou, cu şi mai multă forţă cer satisfacţie şi nu îţi dau pace până când nu o primesc.
Or, nu va fi nimic care să le satisfacă în lumea aceea, deoarece toate obiectele patimilor sunt obiecte pământeşti. Patimile însele rămân în suflet şi vor cere „hrană" şi, pentru că nu există nimic care să le satisfacă, setea va fi mai puternică şi mai nestăvilită. Şi cu cât va fi mai mult sufletul împătimit, cu atât mai tare va fi chinuit şi va suferi din pricina patimilor neîmplinite. Acest chin neîncetat va creşte exponenţial şi nu va exista un sfârşit. Ăsta e iadul! Invidia este precum viermele, mânia şi furia sunt precum focul, ura precum scrâşnirea dinţilor, pofta precum întunericul cel mai din afară. Acest iad începe aici, căci cine dintre oamenii pătimaşi se bucură de pace?
Numai că patimile nu-şi dezvăluie tot chinul asupra sufletului aici, pe pământ. In viaţa de apoi vor ataca sufletul cu toată furia lor. „In cele din urmă, în acest trup", spune Avva Dorotei, „sufletul primeşte uşurare de la patimile sale şi o oarecare consolare: omul mănâncă, bea, doarme, vorbeşte, se plimbă cu prietenii săi amabili... Insă, când sufletul părăseşte trupul, rămâne singur cu patimile sale şi, prin urmare, este mereu chinuit de ele.
Precum cel care suferă de febră simte un foc interior, tot aşa şi sufletul pătimaş va fi mereu chinuit, sărmanul, de obiceiul său rău. De aceea", conchide nevoitorul, „vă spun mereu: încercaţi să cultivaţi în voi înşivă bunele dispoziţii, pentru a le găsi dincolo. Căci ce a dobândit omul aici, aceea îl însoţeşte şi dincolo".
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Fragment din cartea "Abisul înţelepciunii dumnezeieşti", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Abisul înţelepciunii dumnezeieşti"
-
A te socoti vrednic de chinurile iadului
Publicat in : Editoriale -
Gandul la chinurile iadului
Publicat in : Pilda zilei
-
Cuvant in Saptamana Infricosatoarei Judecati. Exista chinurile iadului?
Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati -
Predica la Duminica a V-a dupa Rusalii
Publicat in : Predici de duminica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.