Pervertirea si decaderea cunoasterii si a organelor sale
Sfintii Parinti au constatat ca, la omul cazut, cunoasterea si organele ei sunt bolnave. "Cum ar fi sanatos un suflet rational a carui putere de cunoastere ar fi bolnava ?", se intreaba Sfantul Grigorie Palama. Aceasta boala, in mod fundamental, consta in necunoasterea lui Dumnezeu.
Adam, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, "s-a imbolnavit de necunostinta cauzei sale". "Ceea ce sunt sanatatea si boala pentru trupul care vietuieste (…) sunt cunostinta si nestiinta pentru cuget", spune tot el. La fel, Evagrie considera "necunoasterea" lui Dumnezeu ca "boala a sufletului", in timp ce, dimpotriva, "sanatatea sufletului este nepatimirea si cunostinta". Intr-adevar, mintea omului este din fire facuta sa caute lucrurile dumnezeiesti si sa tinda spre cunoasterea lui Dumnezeu; atunci cand lucreaza potrivit firii sale, ea este "sanatoasa". Departandu-se de Dumnezeu insa, ea se imbolnaveste, pentru ca nu mai lucreaza conform scopului ei firesc, ci contra firii sale. De aceea Sfantul Maxim precizeaza: "nestiinta si nebunia vin din reaua intrebuintare a puterii rationale".
In timp ce sufletul omenesc "a fost facut ca sa-L vada pe Dumnezeu si sa fie luminat de El", prin pacat el s-a pervertit, s-a indepartat de Dumnezeu si de realitatile spirituale, intorcandu-se spre realitatile sensibile, singurele de care tine seama.
Totusi, a-si indrepta privirea spre realitatile sensibile nu constituie un pacat pentru om. Dumnezeu i-a dat omului mintea nu numai pentru ca prin ea sa tinda spre cunoasterea Lui, ci si pentru ca sa poata cunoaste toate fapturile, pe cele sensibile si pe cele inteligibile. Deci, inainte de cadere, Adam le cunostea pe acestea, cunoasterea lui fiind insa de ordin spiritual. El contempla in chip firesc ceea ce Sfintii Parinti numesc "ratiunile" spirituale (logoi) ale fapturilor sau, altfel spus, el le percepea in relatie cu Creatorul lor; le cunostea ca avandu-si in Acesta obarsia si telul; le vedea in intregime in Dumnezeu, intelegand ca de la El isi au ele fiinta si insusirile, iar in ele il vedea pe Dumnezeu prezent prin energiile Sale necreate. Caci, asa cum subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul: "intreg cosmosul inteligibil se arata in intreg cosmosul sensibil in chip tainic prin formele simbolice, celor ce pot sa vada; si intreg cel sensibil exista in cel inteligibil, simplificat in sensurile (logoi} mintii, in acela se afla acesta, prin intelesuri (logoi) iar in acesta, acela, prin figuri. Iar lucrarea lor este una, ca "o roata in roata", cum zice minunatul vazator al lucrurilor mari, Iezechiel, vorbind, cred, despre cele doua lumi (l, 16). Iar dumnezeiescul Apostol zice, la randul sau: "Cele nevazute ale lui Dumnezeu se vad de la intemeierea lumii, intelegandu-se din fapturi" (Rom. l, 20). Iar daca prin cele ce se vad, se privesc cele ce nu se vad, cum s-a scris, cu mult mai vartos vor fi intelese prin cele ce nu se vad cele ce se vad, de catre cei dedati contemplatiei duhovnicesti. De fapt, contemplatia simbolica a celor inteligibile prin cele vazute este stiinta si intelegere duhovniceasca a celor vazute prin cele nevazute. Caci cele ce-si sunt unele altora indicatoare trebuie sa vadeasca reciproc prezenta adevarata si clara a celorlalte si relatia nestirbita cu acelea".
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca, intr-un sfarsit, Adam, sporind si crescand duhovniceste, urma sa vada fapturile cu ochii lui Dumnezeu, adici "sa primeasca cunostinta (fapturilor) ca dumnezeu, iar nu ca om, avand dupa har in chip intelept aceeasi cunostinta a lucrurilor ca Dumnezeu, datorita-prefacerii mintii si simtirii prin indumnezeire". Omul ar fi putut atunci sa spuna, impreuna cu inteleptul Solomon: Dumnezeu "mi-a dat cunostinta cea adevarata despre cele ce sunt, ca sa stiu intocmirea lumii si lucrarea stihiilor, inceputul si sfarsitul si mijlocul vremurilor (…) firea dobitoacelor (…) puterea duhurilor si gandurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor si insusirile radacinilor. Toate cele ascunse si cele aratate le-am cunoscut, fiindca intelepciunea, lucratoarea tuturor, mi-a dat invatatura" (Int. Sol. 7, 17-21).
La acest nivel, pentru Adam si pentru cei care s-au facut urmatori ai lui, pacatul si raul constau in a nu-L cunoaste pe Dumnezeu si a privi fapturile independent de El; in a nu mai sesiza in chip spiritual realitatea lor inteligibila datorata energiilor dumnezeiesti care se reveleaza prin ele, ci in chip trupesc, in simpla lor aparenta sensibila. Pomul cunostintei binelui si raului, despre care vorbeste cartea Facerii (2, 9), de care, sub amenintarea cu moartea, Dumnezeu l-a oprit pe Adam sa se atinga (3, 3), reprezinta, spune Sfantul Maxim, creatia vazuta: "Contemplata duhovniceste, ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce se impartasesc de ea trupeste li se face dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti". Oprindu-l sa manance din rodul acestui pom, Dumnezeu voia sa-l fereasca pe om de primejdia care-l pandea, aceea de a ajunge inainte de vreme la aceasta a doua forma de cunoastere, neincercata de el pana atunci; trebuia ca mai intai sa sporeasca in cunoasterea Creatorului sau, si numai dupa aceea s-ar fi putut bucura, fara nici un neajuns, de creatia vazuta. Dar Adam s-a grabit si, din pricina starii sale copilaresti, n-a fost in stare sa-si asume in mod spiritual aceasta forma de cunoastere, cazand in pacat.
Prin pacat, ochii spirituali ai lui Adam se inchid, si in locul lor se deschid ochii trupesti, intr-adevar, cum spune Origen, "exista doua feluri de ochi: unii, cei care s-au deschis prin pacat; ceilalti, de care se slujeau Adam si Eva ca sa vada, inainte de cadere". Despre acesti ochi trupesti, adica despre acest fel trupesc de a vedea realitatea, vorbeste Sfanta Scriptura cand zice ca, li s-au deschis ochii la amandoi" (Fac. 3, 7). Adam si Eva au vazut atunci ca erau goi, se spune in continuare, iar Sfantul Atanasie comenteaza astfel: "S-au cunoscut pe ei goi nu atat de haine, ci ca s-au facut goi de vederea celor dumnezeiesti si si-au mutat cugetarea spre cele contrare". La fel, Sfantul Simeon Noul Teolog vorbeste despre schimbarea si decaderea suferite de cunoasterea primordiala a omului: "in locul cunoasterii dumnezeiesti si spirituale, (omul) a primit cunoasterea trupeasca. Orbindu-i ochii sufletului si cazand din viata cea nepieritoare, a inceput sa vada cu ochii cei trupesti".
Sa remarcam ca nu deschiderea ochilor trupesti a produs inchiderea ochilor spirituali, ci invers: prin ignorarea lui Dumnezeu incetand sa mai existe cunoasterea cea dupa Dumnezeu, acesteia ii ia locul cunoasterea dupa trup. "Raul, spune Sfantul Maxim, sta in necunoasterea Cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omeneasca, dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta lui Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi". Sfantul Simeon Noul Teolog spune, la fel: "in locul cunostintei dumnezeiesti si duhovnicesti a primit cunostinta trupeasca". Aceasta s-ar putea explica prin faptul ca mintea, incetand de a-L mai cunoaste pe Dumnezeu si, in general, realitatile spirituale sau inteligibile, totusi tinde sa cunoasca ceva, caci, potrivit naturii sale, nu inceteaza de a se misca; atunci ea se intoarce spre realitatile sensibile - mai precis spre fapturi, privite numai in aparenta lor sensibila -, care de acum raman pentru ea singurele pe care le poate percepe, de vreme ce le-a negat, le-a refuzat ori le-a uitat pe celelalte, dupa cum arata Sfantul Maxim: "Toata mintea omeneasca, ratacind si abatandu-se de la miscarea cea dupa fire, se misca spre patimi si simturi si spre cele supuse simturilor, neavand unde sa se miste in alta parte, o data ce s-a abatut de la miscarea care o duce in chip firesc catre Dumnezeu".
In timp ce, in starea lor originara, facultatile cognitive ale omului erau luminate de Sfantul Duh si astfel cunosteau fapturile potrivit naturii lor firesti si potrivit naturii acelora, departandu-se de Dumnezeu, ele s-au predat simturilor, primind prin ele toate cunostintele. Devenit calcator de porunca si uitand de Dumnezeu - spune Sfantul Simeon Noul Teolog -, omul si-a amestecat toata puterea intelegatoare cu simtirea. De atunci, cugetul omului a fost cu totul robit de aceasta lume.
Mintea nu s-a lasat condusa numai de simtire, ci si de toate poftele patimase care se ivesc in suflet ca urmare a nestiintei, care este, cum spune Marcu Ascetul, "pricina tuturor relelor", alaturi de uitarea lui Dumnezeu si trandavie. Aceste trei atitudini negative, care nu pot fi despartite una de alta si care se sprijina reciproc, sunt socotite de Sfantul Marcu Ascetul (iar apoi de Sfantul Ioan Damaschin) "cei trei uriasi puternici ai diavolului", "patimile cele mai adanci si mai launtrice", prin care toate celelalte patimi lucreaza, vietuiesc si prind putere in sufletele oamenilor.
Cunoasterea omeneasca, in starea pacatoasa, este cu totul predata patimilor, care au ajuns sa fie pricina si scopul ei. Patimile "atrag cugetarea spre ele". Din pricina nestiintei, a lipsei de grija si a uitarii lui Dumnezeu si, de asemenea, din supunerea fata de celelalte patimi, mintea omului se intuneca, devine oarba, rataceste, arunca sufletul in bezna si-l face pe om sa se miste intr-o lume a intunericului. Mai mult, robita de simtire, cugetarea devine greoaie si ingrosata. Ea devine incapabila de dreapta judecata si de adevarata cunoastere. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca: "Dupa cum cei care sunt in intuneric nu pot cunoaste natura lucrurilor, tot asa cei care vietuiesc in pacat nu vad limpede lucrurile, si alearga dupa umbre desarte, socotind ca sunt adevarate". In ceea ce-l priveste, Sfantul Isaac subliniaza faptul ca patimile vatama intr-atat sanatatea fireasca a mintii, incat o fac incapabila de cunoasterea spirituala: "Daca mintea nu e sanatoasa in fire, nu lucreaza in ea cunostinta (duhovniceasca), asa cum simtul trupesc este lipsit de vedere cand e vatamat din niste pricini oarecare". De aceea, Sfantul Simeon Noul Teolog exclama: "Ce sunt lucrurile vazute, o, Dumnezeul meu, nu pot sa spun (...), am cazut cu totii in mandrie si nu suntem in stare sa judecam drept despre fapturi". Fiind "tinut in lantul cunostintei lumesti", omul nu poate "scapa din cursele ratacirii", iar "gandurile lui sunt neputincioase (bolnave)", spune Sfantul Isaac Sirul.
Astfel, omul dobandeste o cunoastere mai apropiata de cea a animalelor, decat de a unui adevarat om. "Omul, gresind impotriva ratiunii (Logos), poate fi socotit pe buna dreptate fara ratiune (logos) si deci se aseamana cu dobitoacele", scrie Clement Alexandrinul. Iar Sfantul Nichita Stithatul, la fel, spune despre omul cazut ca: "este miscat impotriva firii si in chip nerational, traieste contrar ratiunii, inrobit simturilor, cazut din demnitatea sa (...), iar nemiscandu-se potrivit cu firea, s-a asemanat prin aceasta dobitoacelor, caci cugetarea lui este moarta, iar din pricina relei lui purtari a fost biruit de partea nerationala a sufletului".
Incetand de a-L mai vedea pe Dumnezeu in creaturi si pe creaturi in Dumnezeu, omul a pierdut intelegerea obarsiei si a telului lor comune si nu le mai sesizeaza unitatea lor fundamentala, avand despre ele o cunoastere parcelata, divizata, compozita. Iar atunci cand incearca sa-si unifice aceasta cunoastere, nu o poate face decat apeland la artificii produse de ratiune; or, aceasta, nemaiputand obtine cunostinte in mod spiritual, se sprijina numai pe principii arbitrare, definite de ea insasi, sau pe intuitii sensibile, lipsite de orice obiectivitate, de vreme ce sunt legate de perceptia eronata a omului cazut.
Instrainarea mintii in simtire este treapta cea mai de jos pe care ajunge spiritul uman cazut din cunoasterea lui Dumnezeu si din contemplarea naturala. Exercitarea ei in activitatea rationala devenita autonoma este o etapa intermediara, care insa este si ea tot o forma de instrainare a mintii omului. Omul cazut, cel mai adesea, crede ca lucrarea mintii este exclusiv rationala, ajungand sa considere cunoasterea rationala drept singurul mod autentic de cunoastere sau chiar singurul posibil. Predat ratiunii, omul cade, cum spun Sfintii Parinti, in "robia cugetelor", care merge de la formele de gandire cele mai empirice si cele mai putin organizate pana la constructiile ingenios elaborate ale cugetarii celei mai abstracte.
Fie ca activeaza sub imperiul senzatiei, fie in latura ratiunii care emite reflectii autonome cu caracter abstract, mintea se afla intoarsa spre cele din afara. Astfel, ea il desparte pe om nu numai de Dumnezeu, ci si de sine. Este ceea ce Parintii numesc despartirea mintii de inima, in starea ei fireasca, mintea era unita cu inima, care, in limbajul scripturistic si patristic, desemneaza "omul launtric", centrul ontologic al omului si izvorul tuturor puterilor sale. Atunci cand activitatea sa este de natura contemplativa, potrivit naturii sale, mintea are o miscare circulara; ea ramane inlauntrul inimii si nu se raspandeste in afara, "se intoarce acasa si se ridica prin puterile sale ca sa cugete la cele dumnezeiesti". Parasind lucrarea contemplativa si nemaiavand o miscare circulara, ci una in linie dreapta, mintea iese din inima, deci din centrul spiritual al omului, si se raspandeste in afara, intr-o activitate discursiva in care se risipeste si se divizeaza, scotandu-l pe om din sine insusi si in afara lui Dumnezeu.
Astfel, mintea se afla intr-o permanenta raspandire, ratacind incolo si incoace intr-o continua agitatie, opusa starii de liniste care caracterizeaza activitatea ei contemplativa. Gandurile, altadata concentrate si unificate, acum multe, felurite si dezbinate, se revarsa si curg intr-un flux neincetat, devin confuze si nestatornice, dezbinate si imprastiate si risipite in toate laturile, tarand in aceasta dezordine si dezbinare intreaga fiinta a omului. Pe drept cuvant Sfantul Maxim vorbeste despre "ratacirea sufletului printre formele vazute ale celor sensibile", caci sufletul devine cumva multiplu, dupa chipul multiplicitatii sensibile pe care el insusi a creat-o si care nu e, de fapt, decat o iluzie zamislita din neputinta lui de a percepe unitatea obiectiva a fapturilor, pentru ca ignora prezenta in ele a energiilor lui Dumnezeu Cel Unul.
Separarea mintii de inima, adevarata schizofrenie spirituala, in sensul etimologic al cuvantului, caci ea divide mintea omului, duce la divizarea intregului suflet. Urmand mintii, raspandita si impartita de multimea gandurilor pe care ea insasi le naste si de senzatiile pe care le primeste, toate celelalte facultati ale omului, hartuite si zapacite pe deasupra de multimea patimilor, sunt manate, in mod contradictoriu, in toate directiile, facand din om o fiinta divizata la toate nivelurile.
Vedem astfel cum necunoasterea lui Dumnezeu a produs in om o multitudine de efecte patologice, pe atat de nefaste pe cat de benefica ii era cunoasterea Lui. De aceea Marcu Ascetul o numeste "maica si doica tuturor relelor". Sfantul Nichita Stithatul rezuma astfel efectele ei: "Cumplit lucru este nestiinta si mai presus de toate cele cumplite, fiind un intuneric de sa-l pipai cu mana (cf. les. 10, 21). Ea face sufletele in care intra intunecate; ea dezbina puterea cugetatoare in multe si desparte sufletul din unirea cu Dumnezeu. Tot ce aduna ea este lipsit de ratiune. Caci ne face in intregime nerationali si nesimtitori, precum nestiinta ingrosata se face sufletului covarsit de ea adanc prapastios de iad, in care e adunata toata osanda, durerea, intristarea si suspinul".
Jean Claude Larchet
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.