Revelatie si inspiratie

 

Preliminarii necesare sezisarii raportului dintre revelatia divina si  inspiratie

 

Inspiratia Revelatiei divine

 

Inspiratia Revelatiei divine e integrata organic in anumite procese ale actului de descoperire a lui Dumnezeu si apare de obicei in stiinta teologica sub denumirea de Revelatie interna. Ea este unul din modurile sau mijloacele in care si prin care se face Revelatia divina. Ca atare, ea constituie baza psihologica  a Revelatiei  divine, pentru ca prin ea  se da spiritului uman capacitatea de a recepta si asimila fidel descoperirea ce i se face. Prin potentarea facultatilor sale spirituale, organul revelator pri­meste o putere noua de receptivitate.

 

Dupa cum arata si numele ei de Revelatie interna, inspiratia Revela­tiei divine se petrece numai in spiritul respectivei persoane si mijloceste atat comunicarea cat si intelegerea unui adevar sau fapt necunoscut. O intalnim peste tot in cazurile cand descoperirea unui adevar sau fapt ne­cunoscut se face prin inspiratie dar mai ales ca inspiratie profetica. La profeti, Revelatia si inspiratia se fac concomitent, caci Dumnezeu le desco­pere cele viitoare si ii ajuta totodata sa recepteze si sa redea fidel ceea. ce le comunica.

 

Inspiratia Revelatiei divine imbraca de obicei urmatoarele forme:

1.  Agrairea interioara pozitiva, adica de la spirit la spirit  (Is. 7, 39; 8   1-16; 21, 6; 38, 4; Ier.  1, 2, 4,  II;  Iez.  1, 3, 5, 9;   17,  1,   11; Am. 3, 8; Os. 1, 2, 4; 12, 11; Zah. 1, 17; Mat. 10, 19-20; Mc. 13, 11; Le 21, 15; II Cor. 13, 2). Nu avem de a face, in aceste cazuri, cu o vorbire fonetica, produs  al unei voci  accesibile simturilor externe si constand  din  sunete articulate, ci cu un proces ce se petrece in intimitatea sufletului: cu ure­chile spiritului, se aude clar, tainic si sigur comunicarea lui Dumnezeu.

 

2.  Vedenia (Is. 6; Iez. 1; 37, 1-34; Ier. 1, 24; Am. 7; 8; F.A. 16, 9; 18, 9-10; II Cor. 12, 1-5), in care printr-o actiune divina speciala sunt produse in  sufletul  respectivei persoane  anumite reprezentarii.  Primind o putere minunata de perceptie, vizionarul dispune de o vedere ideala, de un gen mai inalt de cunoastere. Continutul viziunii se imprima cu o asa ascutime si precizie in spiritul respectivei persoane, incat nu incape nici o indoiala in ce priveste realitatea obiectului revelat. Prin imagini, de cele mai multe ori simbolice, imprimate in simturile interioare si prin impartasirea luminii necesare interpretarii  sensului corect  al lor, vizionarul  e pus in situatia  de  a  recepta  Revelatia divina in cele mai bune conditii.

 

 3. Visul (Dan. 2, 1; 4, 2, 15; 7, 1), care - ca mijloc al inspi­ratiei Revelatiei divine - e legat de fenomenul somnului natural. Totusi in ce priveste continutul, el nu se bazeaza pe reproducerea acelor imagini simtuale, pe care sufletul le-a inregistrat in stare treaza, ci pe inraurirea divina. In timpul visului activitatea spirituala se manifesta prin amintirea vedeniei din vis si prin uimirea, care-s produse prin visuri de continut plin de taina, ascuns cunoasterii omenesti.

 

4. Extazul (Is. 6; Ier. 1; F .A. 10, 9-16; 22, 17-21) este cea mai inalta forma a inspiratiei Revelatiei divine. In forma extatica a inspiratiei Reve­latiei divine, sufletul e desprins cu totul de legaturile cu lumea simtuala si ridicat la cea mai inalta interiorizare. Cu toate acestea, facultatile sufletului nu-s puse intr-o completa pasivitatea, ci numai rapite in sfera unei constiinte inalte manifestarea lor e potentata in asa fel, incat sufletul devine intru totul receptiv fata de descoperirea dumnezeiasca, concentratia spiritului asupra obiectului descoperit apare ca o veghere rituala: conditia sufleteasca ideala pentru receptarea Revelatiei divine.

 

Din  scurta  prezentare  de mai   sus,   se  poate  desprinde cu  usurinta concluzia ca, in diferitele forme de inspiratie a Revelatiei divine, inspiratia e legata indisolubil de o anumita Revelatie divina. Caci in cadrul inspi­ratiei Revelatiei divine se face totul, pentru ca Revelatia divina sa fie re­ceptata si asimilata in conditii cat mai bune. Prin acest fapt se pune in plin relief nu numai stransa relatie dintre Revelatia divina si inspiratie, ci si calitatea eminenta a acesteia din urma de mijloc, cale sau instrument al Revelatiei divine.

 

Conceptele de Revelatie divina si de inspiratie

 

Cuvantul romanesc revelatie deriva din cuvantul latin revelatio, care la randul sau vine de la verbul revelare = a lua, a indeparta, a ridica valul ce impiedica intelegerea unui lucru, deci a descoperi ceva ascuns sau cel putin intunecat. De unde rezulta ca etimologic revelatie insem­neaza descoperirea (dezvaluirea siau cunoasterea) unui adevar sau fapt ascuns sau necunoscut.

 

In uzul zilnic de vorbire, care se sprijina intru totul pe sensul etimologic, a revela insemneaza a face cunoscut, a comunica ceva ascuns sau necunoscut. De exemplu, in vorbirea obisnuita de fiecare zi se zice: "a-si deschide inima", "a se destainui".  In stransa legatura cu acest uz sta si intelesul: a aduce la intelegere corecta sau la constiinta vie sensul mai adanc al unui adevar deja cunoscut. Ceea ce rezulta, de pilda, din expresia: "aceasta carte sau acest eveniment e pentru mine o revelatie".

 

In uzul de vorbire teologic, care se orienteaza mai intai dupa Sf. Scriptura, Revelatia divina inseamna - cu totul analog sensului etimo­logic - in inteles general: comunicarea de catre Dumnezeu a unui ade­var sau a unui fapt ascuns sau necunoscut. In cel mai concentrat si pro­priu inteles teologic al cuvantului, Revelatia divina este descoperirea pe care Dumnezeu o face pe o cale ce depaseste ordinea naturala, adica Revelatia divina supranaturala. Despre Revelatia divina in acest sens este vorba in studiul nostru.

 

Ca atare, Revelatia divina este grairea pozitiva a lui Dumnezeu ca­tre om (Is. 50, 4; Os. 1, 4; Evr. 1, 1) in sens de comunicare sau imparta­sire a unui adevar sau a unui fapt ascuns sau necunoscut.

 

Analiza etimologica a nu­melui biblic al inspiratiei duce la incheierea, ca a inspira insemneaza a insufla, iar inspiratie insemneaza insuflare.

 

In cadrul teologiei crestine, intrebuintarea cuvantului inspiratie este multipla, variata si inca nedefinitiv cristalizata. Cel mai frecvent sens ce se da acestui cuvant, este dublu si anume: in sens larg, inspiratie insem­neaza inraurirea extraordinara si suprafireasca asupra ratiunii si vointei omenesti in scopul vestirii adevarurilor divine, iar in sens restrans si curent desemneaza actiunea divina in urzirea cartilor sfinte, adica inspiratia biblica. Dar in teologie se mai vorbeste si despre inspiratia Revelatiei divine, inspiratie profetica si inspiratie apostolica.

 

Notiunea de inspiratie prezinta doua momente esentiale: 1. inraurirea divina asupra pute­rilor sufletesti cu scopul de a le face apte pentru primirea si asimilarea Revelatiei divine; 2. inraurirea divina asupra puterilor sufletesti cu scopul de a le mijloci capacitatea transmiterii si propagarii Adevarului divin dezvaluit prin Revelatia divinii. In ambele cazuri, principiul activ al inspi­ratiei este vointa lui Dumnezeu de a descoperi sau de a transmite si asigura propagarea Adevarului mantuitor.

 

Inspiratia biblica este actiunea divina speciala, prin care sfintii autori sunt pusi in conditia sufleteasca necesara compunerii cartilor ce alcatuiesc Sf. Scriptura. Privita in fiinta sa intima, inspiratia biblica este un tainic proces teandric, care se desfasoara in baza unei armonioase colaborari dintre puterea divina si natura umana a sfantului autor. Ca atare, ea consta din doua elemente: factorul divin si factorul uman. Cel dintai consta intr-un Har divin special sau extraordinar, adica intr-o putere sau lucrare divina, care actioneaza asupra sufletului sfantului autor sub forma unei suflari, determinandu-l si facandu-l capabil sa scrie ceea ce vrea Dum­nezeu si cum vrea El. Cel de al doilea consta in natura umana, prin cola­borarea careia cu factorul divin se ajunge la urzirea Sf .Scripturi.

 

Din prezentarea de mai sus a celor doua concepte in discutie, putem desprinde cu usurinta concluzia, ca este gresita opinia tuturor acelora care socotesc ca in cazul Revelatiei divine si al inspiratiei, avem de-a face cu doua notiuni echivalente sau sinonime, pentru ca intre ele exista o deose­bire reala de sens si de continut.

 

Actiunea inspiratiei biblice asupra sufletului sfantului autor

 

Pentru a intelege si defini corect si exact relatia dintre Revelatia divina si inspiratia biblica, mai este nevoie sa aratam in prealabil ac­tiunea pe care o exercita inspiratia biblica asupra sufletului sfantului autor in general, si asupra facultatii cognitive a acestuia in special. Ara­tarea acestui fapt presupune, insa, cunoasterea deplina a naturii inspiratiei biblice si a extensiunii acesteia. Dar asupra acestei chestiuni, teologia cres­tina n-a ajuns inca la o rezolvare definitiva si unanim acceptata. Pe de alta parte, actiunea inspiratiei biblice asupra puterii de cunoastere a sufle­tului sfantului autor, constituie aspectul cel mai delicat, mai dificil si mai putin studiat al inspiratiei biblice.

 

Odata patruns in sufletul sfantului autor, influxul inspiratiei biblice desfasoara asupra lui o actiune complexa si multipla, punand intr-o lucrare noua intreg sufletul acestuia. Ca act vital ce angreneaza toate puterile sufletului, aceasta actiune constituie un intreg organic, in mecanismul psihologic al caruia distingem mai multe faze.

 

Patrunzand in sufletul sfantului autor, influxul inspirator produce plecarea vointei spre a scrie; mijloceste luminarea interioara a inteligentei,  imaginatiei  si memoriei, pentru  a elabora  fidel si  potrivit vointei  divine fondul cartii pe care o scrie; exercita o asistenta pozitiva asupra pro­cesului de redactare a cartii respective.

 

De unde rezulta ca prima faza sau cel dintai moment al actiunii desfasurate de inspiratia biblica asupra sufletului sfantului autor, consta in determinarea vointei sale spre a scrie. Intrucat numai de Dumnezeu depinde descoperirea Sa fata de oameni sau urzirea unei carti sfinte, stimularea a scrie a unui organ anume ales in acest scop, poate porni numai de la El Aceasta stimulare nu se produce totdeauna pe cale pur interna si nemij­locita, ci si prin mijloace externe. Caci desi motivul determinant al actiunii pe care o savarseste sfantul autor este porunca divina, totusi acest motiv nu exclude interventia altor motive, venite din afara si in sine naturale, dar randuite in chip suprafiresc de Dumnezeu. Astfel, sf. evanghelisti au putut scrie la rugamintea crestinilor ce-i inconjurau, iar Sf. Apostol Pavel a compus epistolele sale pentru a raspunde unor necesitati ale comunitatilor crestine  respective.

 

In a doua faza, actiunea inspiratiei biblice se concentreaza asupra facultatii cognitive a sfantului autor. Urzirea unei carti nu se poate realiza fara concursul facultatii cognitive: - inteligenta, memorie si imaginatie, care este indispensabil. De aceea, influxul inspirator pune puterea de cunoastere a sfantului autor in conditiile necesare oferirii acestui concurs. El revarsa in sufletul sfantului autor o lumina dumne­zeiasca, care intareste, lumineaza si calauzeste lucrarile facultatii cog­nitive. Aceasta lumina dumnezeiasca potenteaza, adica face sa creasca si sa se intareasca energia vitala a facultatii de cunoastere a sfantului autor si proiecteaza totodata asupra obiectelor respective o asa claritate, incat le face nu numai sezisabile ci le si pune intr-un plin relief. Aceasta actiune a luminii dumnezeiesti asupra facultatii cognitive a sfantului autor nu-i propriu zis o instruire, ci numai o deslusire pentru a alege si determina un mod special de prezentare.

 

Patrunzand in sfera intelectului sfantului autor, lumina dumnezeiasca a influxului inspirator actioneaza asupra conceptelor sau cugetarilor ce trebuiesc transpuse in forma scrisa, intr-un chip intreit:   1. introduce in intelectul scriitorului sfant concepte cu totul noi; 2. face mai clare si mai definite in intelect concepte obscure sau uitate; 3. reuneste si coordo­neaza concepte mai dinainte existente in intelectul sfantului autor. De unde rezulta ca sfantul autor primeste de la Sf. Duh porunca de a asterne in scris trei feluri de adevaruri si fapte si anume: 1. adevaruri si fapte cu totul necunoscute, caz care devine destul de rar; 2. adevaruri si fapte cunoscute in chip nedesavarsit ori uitate cu totul sau numai in parte; 3. adevaruri si fapte bine cunoscute, despre care memoria sfantului autor pastra inca o amintire vie.

 

In primul caz, lumina dumnezeiasca mijloceste un concept nou. Dum­nezeu vorbeste direct intelectului sfantului autor, ii incredinteaza cugetarea Sa, care va fi transmisa in afara prin scris. De data aceasta, inspiratia biblica se imbina cu Revelatia divina, ceea ce - fara sa putem preciza cu certitudine cazuri concrete - se intampla  destul de rar.

 

In al doilea caz, nu mai este vorba de o Revelatie divina propriu zisa ca in primul caz. Avand de lucru cu concepte ce nu-s lamurite deplin sau au fost uitate, lumina dumnezeiasca le face mai sezisabile sau le tre­zeste din nou in memoria sfantului autor, punandu-le intr-o lumina mai completa si mai vie.

 

In al treilea caz, lumina dumnezeiasca se opreste asupra acelor ade­varuri si fapte, pe care Dumnezeu vrea sa le faca ale Sale, sa le imbie atentiei speciale si alegerii din partea sfantului autor. Ea reuneste si coor­doneaza concepte mai dinainte prezente in mintea sfantului autor, punan­du-le intr-o lumina mai vie si mai completa. Prin aceasta punere in relief, sfantul autor primeste posibilitatea de a prinde printre cunostintele sale castigate sau printre amintirile si ideile care vin cu gramada in spi­ritul sau, suscitate de jocul maturai al asociatiilor, - tot ceea ce trebuieste sa intre drept cugetare dumnezeiasca in urzeala cartii sale. Sub actiunea luminii dumnezeiesti, sf. autor depune un efort sustinut: isi bate capul si lucreaza, strange documente, rezuma lucrari, consulta izvoare. Potentat prin acest impuls iluminator, intelectul sfantului autor percepe mai bine adevarul in el insusi, seziseaza mai clar legaturile sale cu alte adevaruri si desprinde mai adecvat oportunitatea de a fi introdus impreuna cu acestea in scrierea sa.

 

Fara indoiala, actiunea influxului inspirator se exercita si asupra simtirii sfantului autor. Ea ii incalzeste inima cu caldura unei iubiri mai puternice si mai curate fata de Dumnezeu si fata de adevarul pe care El il vrea transpus in forma scrisa; ii inaripeaza avantul si stradania prin aleasa satisfactie de a fi detinatorul unui rol atat de insemnat in cadrul iconomiei divine a mantuirii neamului omenesc cazut in pacat. Noi am insistat, insa, mai mult asupra actiunii inspiratiei biblice asupra intelec­tului sfantului autor, fiindca asa cere problema de care ne ocupam in studiul de fata.                                                                       

 

Prezentarea raportului dintre revelatia divina si inspiratie

 

Raportul dintre Revelatia Divina si inspiratie in general

 

Dintru inceput, trebuie sa spunem ca intre Revelatia divina si inspi­ratie exista un raport de stransa corelatie si de solidaritate, fara insa ca ele sa se confunde una cu alta. Aceasta stransa relatie reciproca este notionala,  existentiala, functionala si  de destin.

 

Corelatia notionala dintre Revelatia divina si inspiratie consta in faptul ca - intr-o oarecare masura - nu putem vorbi despre Revelatie divina fara inspiratie si invers, precum si in faptul ca ideea corecta de Revelatie divina si de inspiratie nu poate fi conceputa decat in functie una de alta. Caci desi sunt doua notiuni in esenta diferite, totusi Revelatia divina si inspiratia isi precizeaza corect sensul si continutul numai printr-o paralela comparativa intre ele.

 

Ca sens, cuvantul Revelatie divina exprima actul lui Dumnezeu, prin care se descopera sau se comunica un adevar sau un fapt necunoscut, pe cand cuvantul inspiratie desemneaza actiunea divina, prin care se mijloceste capacitatea receptarii si asimilarii (inspiratia Revelatiei divine)  sau a transmiterii si propagarii Revelatiei divine (inspiratia propovaduirii). De unde rezulta ca Revelatia divina nu inseamna acelasi lucru ca si inspiratia, adica nu-s sinonime sau echivalente. Caci sensul lor este esen­tial si fundamental diferit. Pe cand Revelatia divina inseamna grairea pozitiva a lui Dumnezeu catre om prin descoperirea sau comunicarea unui adevar sau a unui fapt necunoscut, inspiratia desemneaza numai actul prin care se mijloceste capacitatea psihologica necesara primirii si trans­miterii adevarului sau faptului revelat. Revelatia divina nu face parte din esenta inspiratiei, caci inspiratia poate avea loc si fara Revelatie divina. Depinde de natura adevarului inspirat sau de modul in care acest adevar se raporteaza fata de omul ce trebuie inspirat, daca inspiratia include sau nu Revelatia divina. La esenta inspiratiei, apartine mi­jlocirea capacitatii de a primi si de a transmite adevarul sau faptul revelat, nu insasi comunicarea, care tine de esenta Revelatiei divine. Prin urmare, sensul fundamental al celor doua notiuni este esential deosebit unul de altul.

 

In ce priveste continutul, notiunea de Revelate divina este mai larga decat cea de Inspiratie a Revelatiei divine, pentru ca nu toate adevarurile sau faptele provenite din Revelatia divina au fost descoperite sau comu­nicate prin inspiratie, ci si pe alte cai. In schimb, continutul inspiratiei biblice este mai larg decat al Revelatiei divine, pentru ca inspiratia biblica se intinde si asupra unor adevaruri si fapte, care apartin domeniului pro­fan si sunt cunoscute pe alte cai decat aceea a Revelatiei divine. De aceea, chiar si atunci cand Revelatia divina si inspiratia se produc con­comitent, adica coincid ca timp, cum e cazul in inspiratia Revelatiei divine si mai rar in inspiratia propovaduirii, ele nu trebuiesc confundate din punct de vedere logic, fiindca constituie doua realitati sau fenomene de esenta si de natura diferita.

 

Punerea in plin relief a raportului dintre Revelatia divina si inspi­ratie, se face prin sezisarea adecvata a relatiei ontologice dintre ele, care determina toate celelalte aspecte ale acestui raport.

 

In organismul comunicarii, asimilarii si transmiterii Adevarului mantuitor, element integrant in iconomia divina a mantuirii neamului ome­nesc cazut in pacat, Revelatia divina si inspiratia se disting nu numai logic, ci si ontolgic.

 

Pe plan ontologic, Revelatia divina este factorul intemeietor, consti­tutiv si determinant. Elementul prim in procesul Revelatiei divine este grairea pozitiva si suprafireasca a lui Dumnezeu catre om, adica desco­perirea sau comunicarea unui adevar sau a unui fapt necunoscut (Evr. 1, 1; is. 50, 4; Os. 1, 4; Ps. 84, 9). De aici rezulta ca elementul consititutiv si esential al Revelatiei divine este descoperirea sau comunicarea a ceva nou. Cat priveste inspiratia, aceasta apare numai ca ceva inerent - in parte - comunicarii si transmiterii a ceea ce rezulta din Revelatia divina. Prin urmare, prin faptul ca este izvor al Adevarului mantuitor, Revelatia   divina   constituie  insasi   ratiunea   de   a   fi   a   inspiratiei.   Fara Revelatia divina, inspiratia n-ar avea nici un rost sa existe. Revelatia divina da rost, continut si valoare inspiratiei, care este numai un mijloc sau un intrument de comunicare si de transmitere fidela a Revelatiei di­vine. De aceea, notiunea de inspiratie sta sau cade odata cu notiunea de Revelatie divina.

 

Dar daca e conditionata in existenta ei de Revelatia divina, in schimb aceasta din urma se produce partial prin inspiratie si anume prin inspiratia Revelatiei divine. Sub acest raport, inspiratia Revelatiei divine este com­ponent sau factor colaborator, care - impreuna cu alti factori - deter­mina rezultatul sau efectul ce constituie esenta Revelatiei divine: comu­nicarea unui adevar sau a unui fapt necunoscut. In acest sens, ea este element constitutiv, adica tine de fiinta Revelatiei divine, fara a se con­funda cu ea, fiind numai mijloc de realizare a acesteia. De asemenea, Revelatia divina se transmite si propaga - pe cale orala sau scrisa - tot prin inspiratie (inspiratie apostolica si inspiratie biblica). Pe cand inspiratia, sub toate formele ei, depinde intru totul de Revelatia divina, aceasta din urma atarna numai partial de inspiratie, ca de mijlocul prin care se realizeaza (in parte) si se transmite.

 

De sine  inteles,  ca  corelatia   ontologica   dintre  Revelatia   divina   si inspiratie, atrage dupa sine si o corelatie existentiala si functionala.

 

Ca factor esential si primordial, Revelatia divina determina atat exis­tenta si natura, cat si functia inspiratiei. Caci, dupa cum am vazut mai sus, venirea la existenta a Revelatiei divine atrage dupa sine in chip inerent si ivirea in existenta a inspiratiei, pentru a servi ca mijloc de comunicare (in parte) sau de transmitere a Revelatiei divine. In schimb, inspiratia si anume inspiratia Revelatiei divine conditioneaza - intr-o anumita masura - venirea la existenta a Revelatiei divine, iar in ce pri­veste transmiterea si propagarea acesteia ii serveste functia de instrument sau vehicol in acest scop. In consecinta, Revelatia divina nu-si poate indeplini rostul sau: luminarea drumului ce duce la mantuire, fericire vesnica si preamarirea lui Dumnezeu, decat cu concursul inspiratiei divine a propovaduirii, care mijloceste capacitatea necesara a transmiterii - pe cale orala sau scrisa - fidele Adevarului revelat. Dar si inspiratia Re­velatiei divine isi implineste rostul sau numai in dependenta de Reve­latia divina, fara de care n-ar avea cui servi functia de mijloc de comunicare.

 

Cu toata aceasta multilaterala corelatie dintre ele, intre Revelatia divina si inspiratie nu putem stabili un raport de coordonare, adica de asezare a lor la acelasi rang si de atribuire pe seama lor a unei valori egale, in cadrul iconomiei divine a mantuirii neamului omenesc cazut in pacat. Caci pe cand Revelatiei divine ii revine rangul si valoarea facto­rului esential, primordial si determinant, inspiratiei ii revine numai rangul si valoarea de instrument sau mijloc ce sta la dispozitia Revelatiei divine.

 

Raportul dintre Revelatia Divina si inspiratia biblica

 

Dupa ce am aratat raportul dintre Revelatia divina si inspiratie in general, putem trece la infatisarea relatiei dintre Revelatia divina si inspiratia biblica.

 

Din felul cum se prezinta raportul dintre Revelatia divina si inspi­ratie im general, in ce priveste sensul, desprindem faptul ca in relatie cu Revelatia divina inspiratia biblica apare ca mijlocul sau vehicolul prin excelenta de transmitere si de propagare a ei pe calea scrisului. Tot din paralela comparativa dintre Revelatia divina si inspiratie in general, retinem precizarea ca continutul inspiratiei biblice este mai larg decat cel al Revelatiei divine, pentru ca inspiratia biblica se extinde si asupra umor fapte sau adevaruri, care apartin domeniului profan si sunt cunoscute pe alta cale decat prin Revelatia divina.

 

In aceste doua precizari, avem cheia necesara dezlegarii corecte a intrebarii despre raportul dintre Revelatia divina si inspiratia biblica. Caci din ele rezulta, ca intre Revelatia divina si inspiratia biblica exista nu numai o deosebire esentiala de sens, ci si o deosebire in ce priveste continutul lor. Prin urmare, ele nu se confunda nici ca sens si nici in ce priveste continutul, ci se deosebesc esential si fundamental. Deosebirea de sens consta in faptul ca, pe cand Revelatia divina inseamna descoperirea sau comunicarea pe cale supranaturala a unui fapt sau adevar necu­noscut, inspiratia biblica desemneaza actiunea divina prin care se mij­loceste sfantului autor, capacitatea transmiterii fidele, pe calea scrisului, a Revelatiei divine. De unde rezulta, in mod clar si categoric, ca inspiratia biblica - fara sa fie in esenta ei Revelatie divina - implica totusi Reve­latia divina intr-o anumita masura si anume: fiind mijloc de trasmitere pe calea scrisului a Revelatiei divine, inseamna ca inspiratia biblica poate intra in fiintare si lucrare in functie de Revelatia divina. Aceasta dependenta de Revelatia divina a inspiratiei biblice, se prezinta sub doua aspecte: fie ca are de-a face cu o coincidenta in timp a insusi procesului Revelatiei divine, ceea ce se intampla destul de rar si nu poate fi precizat in mod categoric; fie ca transmite un adevar sau un fapt deja  revelat.    

 

Din precizarea ca inspiratia biblica are un continut mai larg decat acela al Revelatiei divine, rezulta ca inspiratia biblica nu implica todeauna Revelatia divina. In cadrul inspiratiei biblice, Revelatia divina nu-i necesara decat pentru faptele sau adevarurile, pe care sf. autori nu le cunosc. Cat priveste adevarurile si faptele pe care sf. autori le cunosteau deja sau pe care le puteau cunoaste prin sarguinta proprie, actiunea inspira­tei biblice a determinat pe sf. autori sa le scrie, facandu-i sa inteleaga mai bine, adevarurile sau faptele pe care Dumnezeu vrea sa le scrie. Chiar si in cazurile cand nu-i vorba de o descoperire noua, inspiratia biblica implica totdeauna o lumi­nare si o impulsie suprafireasca spre a scrie.

 

Ori de unde ar veni cunostintele scriitorului inspirat, fie ca le dato­reaza Revelatiei divine, fie ca le-a castigat pe cale naturala, ele sunt pre­liminare - cel putin in mod logic - inspiratiei sale. De unde rezulta ca inspiratia biblica n-are rostul sa-i comunice sfantului autor ceva nou sau necunoscut, adica nu implineste functia specifica Revelatiei divine, ci numai sa-i mijloceasca capacitatea de a transpune in scris - cu auto­ritate dumnezeiasca - ceea ce stie deja. Revelatia divina mijloceste cunoasterea unui fapt sau a unui adevar, iar inspiratia biblica mijloceste numai transpunerea in scris a unui fapt sau a unui adevar. Ca inspiratia biblica nu tinde sa descopere ceva nou, ci numai sa mijloceasca transmiterea si difuzarea a ceea ce-i deja revelat, se vede si din faptul ca si in Sf. Scriptura misterele raman mai departe mistere.

 

Este clar ca inspiratia bi­blica- desi implica in sine in larga masura Revelatia divina -, totusi nu-i identica cu aceasta, pentru ca nu se confunda nicidecum cu ea, ci este esential deosebita de Revelatia divina. Ea nu-i descoperire sau comu­nicare de adevaruri sau fapte necunoscute, ci numai mijloc de transmitere si difuzare prin scris a Adevarului divin. Pe cand din Revelatia divina rezulta intreg Adevarul necesar pentru mantuire, din inspiratia biblica rezulta nu­mai transpunerea - mai mult accidentala- unei parti din acest adevar in forma scrisa. De unde rezulta ca Revelatia divina este mai necesara si mai importanta decat inspiratia biblica.

 

Daca ontologic si existential inspiratia biblica nu se poate concepe fara Revelatia divina, fiindca fara aceasta n-ar avea nici o ratiune de a fi, in schimb inspiratia biblica inca are un rol important in cadrul Revelatiei divine. Fireste, nu-i vorba despre un rol de determinare cauzala, fiindca Revelatia divina razbate la existenta si fara inspiratia biblica, ci numai despre unul functional: mijlocirea capacitatii de transmitere si propagare prin scris a Revelatiei divine, fara de care Revelatia divina nu-si implineste rostul sau, ea avand destinatia de a deveni bunul propriu al fiecarui ins, in vederea dobandirii mantuirii, desavarsirii, fericirii vesnice si a preama­ririi lui Dumnezeu. Ori, Revelatia divina se transmite si se propaga si datorita transpunerii ei in scris prin inspiratia biblica. Prin urmare, in schimbul faptului ca Revelatia divina ii determina cauzal existenta, natura si rostul, inspiratia biblica se face mijloc de difuzare a Revelatiei divine si de implinire a rostului acesteia. Prin inspiratia biblica, se urzeste Cartea Cartilor: Biblia, izvorul prin excelenta al Revelatiei divine, precum si mar­turia cea mai sigura si mai precisa a acesteia.

 

In vederea atingerii tintei sale, actiunea inspiratiei biblice cuprinde intreg sufletul sfantului autor. Dupa ce ii pune in miscare vointa de a scrie,  da  intelectului capacitatea necesara  desfasurarii  tuturor operatiilor de compunerea unei carti: conceperea planului, cautarea si strangerea materialului, elaborarea continutului si a formei.

 

Actiunea inspiratiei biblice nu se limiteaza la mijlocirea capa­citatii necesare conceperii mintale a cuvantului lui Dumnezeu, ci da sfin­tilor autori si aptitudinea necesara turnarii continutului intr-o forma sau expresie scrisa, capacitatea de a pune forma de exprimare in acord cu fondul. Astfel, inspiratia biblica isi intinde actiuma si asupra puterilor de executie ale sfintilor autori: memoria, imaginatia si chiar organele care contribuie si mai direct la urzirea materiala a cartii.

Rarele cazuri cand inspiratia biblica coincide in timp cu Revelatia divina, influxul inspirator mijloceste pe seama sfantului autor capacitatea primirii unui  adevar sau fapt necunoscut de el. De data  aceasta,  inspi­ratia biblica desfasoara rolul specific al inspiratiei Revelatiei divine, adica acela de mijloc sau vehicol de comunicare si asimilara a Revelatiei divine.

 

Numai in astfel de cazuri, inspiratia biblica implica o sporire substantiala a Revelatiei divine. Incolo, desi exercita o actiune pozitiva asupra lui, inspiratia biblica nu determina sporirea sau schimbarea substantiala a Adevarului revelat; caci acesta ramane in esenta neschimbat sub actiunea impulsului inspirator. El nu sufera o schimbare esentiala, ci primeste numai o formulare mai deslusita, mai precisa, mai ingrijita sau mai relie­fata, mijlocita de o intelegere sporita a Revelatiei divine si impusa de nece­sitatea momentului ce a determinat transpunerea lui in scris.

 

Prin transpunerea Adevarului revelat din forma orala in forma scrisa, sfintii autorii nu adauga nimic la substanta lui. Caci numai infatisarea lui exterioara se schimba, adica forma, dar esenta lui ramane aceeasi. Prin transpunerea lui in scris, Adevarul revelat primeste o noua expresie si un nou mod de transmitere si difuzare, fara ca fondul sau sa-si schimbe esenta. Prin urmare, in cadrul inspiratiei biblice poate fi vorba numai despre o schimbare a formei in care e exprimat sau imbracat Adevarul revelat, dar nicidecum despre o schimbare a esentei sale in sensul de adaugare a ceva nou la substanta sa.

 

Cat priveste extensiunea ei, actiunea inspiratiei biblice cuprinde in sfera sa atat fondul cat si forma Adevarului revelat. Intrucat procesul gan­dirii si elaborarea fondului se desavarseste in functie de exprimarea lui verbala, orala, sau scrisa, actiunea inspiratiei biblice nu se putea limita la fond, ci trebuia sa se extinda si asupra formei. Aceasta actiune consta in inspirarea pozitiva a fondului si in asistarea speciala a lucrarii de re­dactare, cu scopul de a asigura expresia exacta si adecvata a fondului inspirat. In cazul cand Providenta divina gasea de bine sa se intrebuin­teze, in cadrul Sfintelor Scripturi, un anumit cuvant sau o anumita expre­sie, care depasea puterea de exprimare a sfantului autor, atunci asistenta divina se transforma in sugerarea cuvintelor sau expresiilor necesare (de pilda Is 8, 1 si 3). De asemenea, in cazurile cand sfantul autor avea de-a face cu mistere, al caror continut si inteles nu le putea imbraca in haina unei expresii potrivite. Desi in astfel de cazuri inspiratia biblica atinge un inalt grad de intensitate, totusi ea nu mijloceste ceva substantial nou; deci, nu-i Revelatie divina in intelesul deplin al cuvantului.

 

Oricat de intensa ar fi actiunea impulsului inspirator asupra formei nu poate fi vorba despre o inspiratie strict verbala in sensul de dictare a cuvintelor, ceea ce rezulta in mod neindoielnic din faptul, ca expu­nerile sfintilor autori poarta pecetea caracterului lor propriu, a individua­litatii lor, precum si a gradului lor de cultura si a conditiilor in care au lucrat.

 

In cazul unei inspiratii strict verbale, ar fi inspirat cu adeva­rat numai textul original al cartilor sfinte si in consecinta copiile si traducerile Sf. Scripturi n-ar avea autoritatea deplina, necesara acredi­tarii lor in fata lumii. Acest fapt ar impiedica sau ingreuna difuzarea continutului Bibliei, fie prin lipsa de incredere deplina fata de textul copiat sau tradus al ei, fie prin impunerea inevitabila a conditiei ca toti sa cu­noasca limba originala a cartilor sfinte.

 

Stiind ca un adevar sau un fapt poate fi exprimat verbal in mai multe feluri, fara ca prin aceasta sa fie schimbat sau denaturat, Providenta divina n-a conditionat comoara cereasca a Adevarului revelat de o forma fixa si unica a vesmantului sau verbal.

 

Destinat unei circulatii universale si sa devina bunul propriu al fie­carui ins, cuprinsul Sfintei Scripturi n-a fost legat de o forma verbala fixa si unica, ci a fost si este conditionat numai de o oarecare forma de exprimare, care variaza de la popor la popor si de la o epoca la alta.

 

Din toate acestea rezulta cu evidenta, ca inspiratia verbala nu co­respunde functiei pe care o are Biblia in cadrul iconomiei divine a mantuirii neamului omenesc cazut in pacat: transmiterea si difuzarea Adevarului revelat la toti oamenii, ca toti sa cunoasca adevarul si sa se mantuiasca.

 

Prin urmare, inspiratia biblica nu mijloceste insasi expresia verbala a Adevarului revelat din cuprinsul Sfintei Scripturi, ci asista numai pe sfintii autori in asa fel si in asa masura, ca aceasta expresie sa fie cu totul adecvata fondului.

 

Staruinta de a diseca procesul teandric al inspiratiei biblice in asa chip si in asa grad, incat sa se poata arata exact care-i sfera de actiune si partea de contributie a factorului divin si a factorului uman, pentru a se putea preciza apoi in detalii pana unde merge actiunea impulsului inspirator asupra fondului revelat al Sf. Scripturi, este cu totul impotriva spiritului ortodox. Caci, dupa felul Ortodoxiei de a vedea lucrurile, in procesul inspiratiei biblice factorul divin si factorul uman stau intr-o unitate organica atat de stransa, incat nu putem preciza unde inceteaza campul   de  actiune  al  unuia  si  unde incepe campul  de  actiune  al celuilalt.

 

Concluzii si sublinieri

1. Intre Revelatia divina si inspiratie, exista o stransa corelatie notionala, existentiala, functionala si de destin. Cu toate acestea, ele nu coincid pana la identificare, fiindca sunt esential si fundamental deosebite ca sens si cuprins. Pe cand Revelatia divina e impartasire a unui adevar sau fapt necunoscut, inspiratia este mijloc de comunicare sau de transmi­tere si propagare a Revelatiei divine.

 

2.  Confundarea Revelatiei  divine cu inspiratia,  adica pacatuirea im­potriva deosebirii lor una de alta, si peste tot denaturarea relatiei dintre ele are consecinte grave.

 

3.  Intrucat sensul si continutul conceptului de inspiratie biblica difera de cel al notiunii de Revelatie divina, rezulta ca  din faptul ca o carte cuprinde o doctrina revelata, nu putem conclude ca este inspirata in sensul in care-i  inspirata  Sf.  Scriptura.  Caci o invatatura revelata  nu-i  de  la sine sau implicit inspirata, adica cuvant al Sfintei Scripturi. Astfel, deci­ziile sinoadelor ecumenice nu pot fi considerate ca inspirate, desi cuprind o doctrina revelata si sunt infalibile.

 

4.  Din raportul dintre Revelatia  divina si inspiratia biblica,  rezulta caracterul propriu si valoarea Sfintei Scripturi.

 

Prin actiunea ce o desfasoara, inspiratia biblica asigura o identitate de substanta intre Revelatia divina si cuprinsul de natura revelata al Sfintei Scripturi autentice. Cuprinzand in slova ei Adevarul revelat au­tentic, Biblia este cuvantul lui Dumnezeu in cel mai propriu si mai deplin inteles. In calitate de cuvant al lui Dumnezeu, Biblia este sfanta, are auto­ritate dumnezeiasca si-i lipsita de greseala, adica este infalibila.

 

Autoritatea dumnezeiasca a Sfintei Scripturi rezulta limpede din insesi cuvintele Mantuitorului:  "Scriptura nu  se poate  desfiinta"   (In.   10,  38); "Cat vor sta cerul si pamantul, o iota sau o cirta din Lege nu vor trece, pana ce nu se vor face toate"  (Mt 5,  18). Aceasta calitate a Bibiliei e confirmata si de faptul ca Mantuitorul se provoaca la autoritatea ei  (vezi Mt. 4, 4; 7,  10;   11,  10-11;  12, 3-5; 21,  13,  16, 42;  In. 5, 39; 8,  17).  Si Sf. Apostol Pavel se provoaca la autoritatea Sfintei Scripturi (Rom. 4, 17). Lipsa de greseala a Sfintei Scripturi   (ineranta)  e confirmata tot de Mantuitorul, cand afirma ca cele spuse in Scripturi cu privire la El, trebuie sa se realizeze numaidecat   (Mt. 26, 31, 54; Le. 4, 21;  18, 31; 24, 26;  Io 3,  18; cf. si Rom. 3, 4;  I In. 2, 21). De asemenea, adeseori repetata ex­presie a Sf. Apostoli: "ca sa se plineasca Scriptura", cuprinde recunoas­terea - pe seama  scrierilor Vechiului Testament -  adevarului   absolut ca al cuvantului Insusi al lui Dumnezeu. De aceea, la ei cuvantul "Dum­nezeu" e inlocuit adeseori direct cu cuvantul "Scriptura": "Scriptura zice lui Faraon"  (Rom. 9, 17); "Scriptura vazand mai inainte..., mai inainte a binevestit lui Avraam" (Gal. 3, 8).

 

Ca atare, Sfanta Scriptura este nu numai mijlocul cel mai bun de conservare a Adevarului revelat, ci si izvorul prin excelenta al normei absolute a vietii crestine, atat in ceea ce priveste credinta, cat si in ceea ce priveste conduita  morala. 

 

Pr. prof. Corneliu Sarbu

• Stiinta teologica si teologia stiintifica
  Publicat in : Editoriale
• Desavarsirea, potrivit lui Francisc din Assisi
  Publicat in : Religie