Omul si harul Sfantului Duh

 

De la Cincizecime Duhul Sfant este Cel ce sta­bileste legatura dintre Hristos si credinciosii Sai, care alcatuiesc Biserica, pentru ca acestia sa-si insuseasca in mod personal sau subiectiv roadele mantuirii obiective infaptuite de Hristos prin faptele Sale mantuitoare. Duhul Sfant aduce si imprima in fiinta credinciosilor harul si darurile lui Hristos.

 

Harul Sfantului Duh este necesar omului pentru mantuire din mai multe puncte de vedere. Mai intai, harul este necesar chiar de la inceputul procesului de mantuire, fiindca nimeni nu poate intra in comuniune cu Dumnezeu fara ajutorul Lui. De aceea, Mantuitorul insusi a spus ca: "Nimeni nu poate veni la Mine de  nu-l va trage Tatal, Cel ce M-a trimis pe Mine" (Ioan 6, 44).

 

Harul este mijlocul prin care Dumnezeu coboara la om pentru ca omul sa se inalte la Dumnezeu. Orice incercare a omului de a se inalta la Dumnezeu fara coborarea lui Dumnezeu la el este rezul­tatul unei mandrii, care sfarseste tragic, cu pra­busirea spirituala si morala a omului, asa cum s-a intamplat cu Adam. Apoi, harul este necesar pe tot parcursul intregului proces de mantuire subiectiva, fiindca nimeni nu se poate desavarsi numai prin faptele sale, fara ajutorul harului dumnezeiesc. Chiar Man­tuitorul ne-a spus: "Ramaneti intru Mine si Eu intru voi. Precum mladita nu poate aduce roade de la sine, daca nu ramane in vita, tot astfel nici voi, daca nu ramaneti in Mine" (Ioan 15,4). Numai prin seva spirituala a harului pe care il primeste neincetat din Hristos, credinciosul este in masura sa se ridice din robia patimi­lor sensibile din fiinta lui, care materializeaza sufletul, si sa devi­na fiinta libera, dupa chipul si asemanarea Creatorului, capabila sa spiritualizeze propria lui sensibilitate si sensibilitatea creatiei si sa poata vietui in comuniune cu Dumnezeu. Fara har omul nu poate intra in comuniune cu Dumnezeu. Harul este absolut nece­sar pentru mantuirea subiectiva a omului si comuniunea lui cu Dumnezeu in Hristos.  

                        

Trebuie avut in vedere faptul ca nici o fapta buna sa­varsita de omul natural nu poate servi ca baza merituoasa pentru castigarea harului dumnezeiesc. Dumnezeu ofera harul Sau in mod gratuit, datorita operei de rascumparare infaptuite de Mantuitorul Hristos. Acest adevar este pus in evidenta de Apostolul Pavel, care spune ca: "Pe noi, cei ce eram morti prin greselile noastre, ne-a facut vii impreuna cu Hristos..., caci prin har sunteti man­tuiti. Si impreuna cu El ne-a sculat si impreuna ne-a asezat intru cele ceresti, in Hristos Iisus, ca sa arate in veacurile viitoare covarsitoarea bogatie a harului Sau, prin bunatatea ce a avut catre noi intru Hristos Iisus. Caci in har sunteti mantuiti, prin cre­dinta, si aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 5-8). Harul pe care Hristos l-a obtinut pentru noi, prin faptele Lui mantuitoare, se indreapta spre noi ca un dar din par­tea lui Dumnezeu. Harul mantuirii noastre subiective nu vine de la om, ci constituie darul pe care Dumnezeu ni-l ofera gratuit, in Iisus Hristos, prin iubirea Duhului Sfant, pentru mantuirea noastra personala.

 

Pentru ca harul mantuirii noastre subiective, in Hristos Iisus, este un dar care ne vine din partea iubirii lui Dumnezeu, acesta nu lucreaza irezistibil asupra noastra, ci numai cu acordul liberal omului credincios. Teoria predestinatiei, care considera ca harul lui Dumnezeu lucreaza irezistibil in om, nu are nimic comun cu libertatea omului zidit dupa chipul lui Dumnezeu. Intr-adevar, Apostolul Pavel vorbeste despre cei pe care "Dumnezeu i-a cunoscut mai inainte" (Romani 8, 20), dar nu ca si cum ar sustine predestinatia. Daca harul s-ar impune de la sine celor alesi, n-ar mai fi darul lui Dumnezeu pe care omul trebuie sa-l primeasca prin consimtamantul personal al vointei lui (Efeseni 2, 8). Dum­nezeu ii cunoaste intr-adevar pe alesii Sai, dar ii cunoaste in functie de hotararea lor personala de a coopera cu harul pe care l-au primit ca un dar din partea lui Dumnezeu. Textul biblic care pune in evidenta acest adevar in mod clar il aflam in Apocalipsa 3, 20: "Iata, Eu stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine". Usa la care bate Mantuitorul nu se deschide din afara, ci din inte­rior, si aceasta datorita libertatii de vointa a omului. Nu trebuie sa uitam ca Dumnezeu Se intrupeaza in Sfanta Fecioara numai cu acordul ei explicit: "Fie mie dupa cuvantul tau" (Luca 1, 38).

 

Mantuirea subiectiva este rezultatul colaborarii noastre libere cu harul dumnezeiesc. Aceasta colaborare devine posibila datorita faptului ca natura umana in esenta ei nu se opune haru­lui. Este adevarat ca pacatul a alterat natura omului prin patimi irationale, dar nu a transformat natura omului sau a creatiei intr-o realitate autonoma, care sa devina opusa harului dumnezeiesc. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca nici harul nu lucreaza fara puterile naturale ale omului, dar nici omul nu poate lucra fara ajutorul si lucrarea harului. Asa cum ochiul nu vede cele sensibile fara lumina soarelui, tot astfel mintea nu poate vedea pe Dumnezeu fara lumina harului. Datorita acestui fapt, harul ca energie necreata si personala nu ramane numai exterior naturii -fiindca nu vine din noi, ci din Hristos -, ci devine si interior naturii noastre, in vederea transfigurarii ei in Hristos. Firea natura­la nu este inchisa in ea insasi si opusa harului, ca realitate autonoma, ci dispune de o structura rationala care permite harului sa actioneze asupra firii pentru indumnezeirea ei in Hristos prin colaborarea credinciosului cu harul.

 

Toate disputele legate de raportul dintre har si natura au fost provocate de admi­terea autonomiei naturii create fata de har, din cauza dualismului dintre sensibil si inteligibil, mostenit din filosofia greaca, care separa harul de natura. Harul are caracter personal si constituie manifestarea iubirii lui Dumnezeu cel personal menita sa tre­zeasca in noi iubirea noastra libera fata de El. Este adevarat ca harul precede natura, dar nu ca sa ne duca silnic la iubire, ci ca sa solicite iubirea noastra, pentru a raspunde liber la chemarea lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel spune ca darurile Duhului sunt multe, dar Duhul este Unul (I Corinteni 12, 3). Pe de o parte, darurile Duhului sunt felurite, fiindca unuia i se da cuvantul cunostintei, iar altuia darurile vindecarilor; unuia i se da darul facerii de mi­nuni, iar altuia darul proorociei (I Corinteni 12, 9, 10, 11). Sau cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Dintre darurile duhovni­cesti unele sunt nevazute si se sesizeaza numai cu credinta; altele se arata si prin semne sensibile, spre incredintarea celor necre­dinciosi", in dar e implicita nu numai lucrarea Duhului Sfant, ci si un act de impropriere a lui din partea omului. Darul nu e numai o lucrare a Duhului, ci si rezultatul colaborarii omului cu Duhul. Cand un dar sporeste in mod deosebit devine harisma. Pe de alta parte insa, Duhul este Unul, iar aceasta ca sa le tina pe toate im­preuna si sa edifice Biserica ca Trup al lui Hristos. Sfantul Vasile cel Mare subliniaza ca: "Duhul tine legate intre ele madularele prin darurile care se interconditioneaza. Toate madularele inzes­trate cu daruri diferite completeaza corpul lui Hristos si tin uni­tatea Duhului, iar prin aceasta isi transmit unii altora bunatatile acestor daruri care sunt necesare tuturor, facandu-i sa se bucure de toate darurile".