Structura si functiile miturilor

Structura si functiile miturilor Mareste imaginea.

Structura si functiile miturilor

Miturile - modele exemplare

Tema noastra este periculos de vasta. De aceea este bine sa precizam de la inceput aspectele pe care avem intentia sa le tratam. Vrem, inainte de toate, sa punem in lumina functia creatoare a miturilor, adica incitarea la creatie pe care o exercita asupra omului, oferindu-i modele exemplare tuturor activitatilor sale creatoare. Bineinteles, ne referim la societatile "primitive" si traditionale, in care mitologiile sunt inca vii, in care miturile creeaza si justifica intreg comportamentul si intreaga activitate a omului. Este inutil sa incepem o analiza detailata a mitului; ne vom multumi sa amintim pe scurt unele din notele sale esentiale.

Mitul povesteste o istorie sacra, adica un eveniment primordial care a avut loc la inceputul timpului, ab initio. Este deci intotdeauna povestea unei "creatii"; se povesteste cum ceva a fost facut, a inceput sa fie. De aceea, de altfel, mitul este solidar cu ontologia. Nu vorbeste decat despre realitati, despre ceea ce s-a manifestat din plin.

Evident este vorba despre realitati sacre caci, pentru societatile arhaice, sacrul este realul prin excelenta. Tot ce apartine sferei profanului nu participa la Fiinta, tocmai pentru motivul ca profanul nu a fost fondat ontologic prin mit, nu are model exemplar. Nici un zeu, nici un erou civilizator nu a revelat niciodata vreun act profan. Tot ceea ce zeii sau stramosii au facut, tot ceea ce miturile povestesc despre activitatea lor creatoare apartine sferei sacrului si, in consecinta, participa la Fiinta. Din contra, ceea ce oamenii fac din proprie initiativa, ceea ce fac fara model mitic apartine sferei profanului; este deci o activitate vana si, in cele din urma, iluzorie.

Trebuie subliniat mai ales acest aspect al mitului : mitul reveleaza sacralitatea absoluta, pentru ca povesteste activitatea creatoare a Fiintelor divine, dezvaluie sacralitatea operelor lor. Altfel spus mitul descrie diversele si cateodata dramaticele iruptii ale sacrului in lume. Aceasta iruptie a sacrului creaza intr-adevar lumea. Fiecare mit povesteste cum o realitate a venit intru fiinta, fie ca este vorba despre realitatea totala - Cosmosul sau doar de un fragment: o insula, o specie vegetala, o institutie umana. Povestind cum lucrurile au inceput sa existe, ele ne sunt explicate si se raspunde indirect la o alta intrebare: de ce au venit intru fiinta ? "De ce"-ul este mereu suprapus peste "cum". Si aceasta pentru simplul motiv ca povestind cum s-a nascut un lucru, se reveleaza o manifestare a sacrului, cauza ultima a oricarei existente reale.

Pe de alta parte, orice creatie, fiind opera divina, reprezinta de asemenea o iruptie de energie creatoare in lume. Orice creatie izbucneste dintr-o plenitudine. Zeii creeaza printr-un exces de putere, printr-un prea-plin de energie. Creatia rezulta dintr-o supraabundenta ontologica. Iata de ce mitul, care povesteste aceasta ontofanie sacra, aceasta manifestare triumfatoare a unei plenitudini de a fi, mitul devine model exemplar al tuturor activitatilor umane. Caci el singur reveleaza realul, belsugul, eficacele. "Trebuie sa facem ceea ce zeii au facut la inceput", afirma un text indian (Catapatha Brahmana, VII, 2, 1, 4). "Astfel au facut zeii, astfel fac oamenii"; adauga Tattiriya Brahmana (I, 5, 9, 4). Principala functie a mitului este deci de a revela modelele exemplare ale tuturor ritualurilor si ale tuturor activitatilor umane semnificative: atat hrana sau casatoria cat si munca, educatia, arta sau intelepciunea.

Hermeneutica unui mit polinezian

Deoarece este exemplar mitul este creator, stimuleaza si orienteaza activitatile omului. Ascultand un mit, omul afla nu numai cum un lucru sau altul a venit intru fiinta, ci si cum trebuie sa procedeze daca vrea el insusi sa devina, la randul sau, creator. Aceasta reiese destul de clar din exemplul pe care il vom comenta. Este vorba despre un mit cosmologic polinezian si despre rolul pe care il joaca in viata polinezienilor. Dupa acest mit nu existau, la inceput, decat apele si intunericul. Io, Zeul suprem, desparti apele prin puterea mintii si a cuvintelor sale si crea cerul si pamantul. El spuse : "Apele sa se desparta, cerurile sa se faca, sa fie pamantul!". Aceste cuvinte cosmologice ale lui Io, datorita carora lumea a inceput sa existe, sunt cuvinte creatoare, incarcate de putere sacra. De aceea oamenii le pronunta in toate imprejurarile in care exista ceva de facut, de creat. Sunt repetate in ritualul fecundarii unui uter steril, in ritualul vindecarii corpului si spiritului, dar si cu ocazia botezului, mortii, razboiului si povestirilor genealogice. Iata cum se exprima un polinezian al zilelor noastre, Hare Hongi: "Cuvintele prin care Io modela universul - adica prin care acesta a fost creat si calauzit in a zamisli o lume de lumina-, aceleasi cuvinte sunt folosite in ritualul fecundarii unui uter steril. Cuvintele prin care Io facu sa straluceasca lumina in intuneric sunt folosite in ritualurile destinate sa inveseleasca un suflet intunecat si abatut, (sa vindece) neputinta si senilitatea, sa raspandeasca lumina asupra unor lucruri si locuri ascunse, sa-i inspire pe cei care compun canturi, ca si in nenorocirile razboiului si in multe alte impreujurari care il imping pe om la disperare. Pentru toate cazurile asemanatoare acest ritual, care urmareste sa raspandeasca lumina si bucuria, reproduce cuvintele de care Io s-a servit pentru a invinge si a risipi intunericul".

Acest text este remarcabil, in ciuda unei anumite stangacii emfatice. El constituie o marturie directa si de prim ordin asupra functionarii mitului cosmologic intr-o societate traditionala. Dupa cum am vazut acest mit serveste ca model oricarui fel de "creatie"; ca e vorba despre procrearea unui copil, despre restabilirea unei situatii militare compromise sau a unui echilibru psihic amenintat de melancolie si disperare. Aceasta capacitate a mitului cosmologic de a fi aplicat pe diverse planuri de referinta ni se pare deosebit de semnificativa. Omul societatilor traditionale simte unitatea fundamentala a tuturor felurilor de "opere" sau de "forme", fie ele de ordin biologic, psihologic sau istoric. Un razboi ghinionist este omologabil unei boli, unui suflet abatut si intunecat, unei femei sterile, lipsei de inspiratie la un poet, unei situatii existentiale critice in care omul este impins la disperare. Si toate aceste situatii negative sau disperate, aparent fara iesire, sunt rasturnate prin recitarea mitului cosmogonic, mai ales prin repetarea cuvintelor prin care Io dadu nastere universului si facu sa straluceasca lumina in intuneric. Altfel spus cosmogonia constituie modelul exemplar al oricarei situatii creatoare. Tot ceea ce omul face, repeta, intr-un anumit fel, "savarsitul" prin excelenta, gestul arhetipal al lui Dumnezeu-Creatorul : crearea Lumii.

Dupa cum am vazut mitul cosmogonic este ridicat de asemenea cu ocazia mortii; caci si moartea constituie o situatie noua ce trebuie bine asumata pentru a o face creatoare. Se poate "rata" o moarte asa cum se pierde o batalie sau cum se pierde echilibrul psihic si bucuria de a trai. Este de asemenea semnificativ ca Hare Hongi considera printre situatiile dezastruoase si negative nu doar neputinta, boala, senilitatea, ci si lipsa de inspiratie a poetilor, incapacitatea lor de a crea sau de a recita convenabil poemele si povestirile genealogice. Rezulta, mai intai, omologarea creatiei poetice de polinezieni, asemenea oricarei creatii importante, dar si - de vreme ce Hare Hongi face aluzie la povestirile genealogice - la faptul ca memoria poetilor constituie, prin ea insasi, o "opera" si ca realizarea acestei "opere" poate fi asigurata prin recitarea solemna a mitului cosmogonic.

Se intelege de ce mitul se bucura de atata consideratie la polinezieni. Cosmogonia este modelul exemplar oricarui fel de "a face"; nu numai deoarece Cosmosul este arhetipul ideal in acelasi timp pentru orice situatie creatoare si pentru orice creatie, dar si deoarece Cosmosul este o opera divina ; este deci sanctificat in insasi structura sa. Dezvoltand tot ce este perfect, "plin", armonios, fertil, intr-un cuvanta - tot ce este "cosmizat". Tot ce seamana unui Cosmos, este sacru. A face bine ceva, a lucra, a construi, a crea, a structura, a da forma, a informa, a forma - totul inseamna a aduce ceva sa existe, a-i da "viata", in ultima instanta a-1 face sa semene organismului armonios prin excelenta - Cosmosul. Or, Cosmosul, ca sa repetam, este opera exemplara a zeilor, este capodopera lor.

Repetitie si creatie

Sa examinam consecintele care decurg din aceasta plurivalenta a mitului cosmogonic. Mai intai ne frapeaza un lucru: mitul este in continuu recitat, ceea ce inseamna ea aceasta cosmogonie este in continuu repetata simbolic. Am dezvoltat indelung in alta parte semnificatia religioasa si metafizica a repetitiei gesturilor exemplare, ceea ce ne scuteste de a detaila aici toate aspectele acestei probleme. La prima vedere, repetitia ne apare ca o atitudine negativa in fata existentei. Repetand la infinit aceleasi gesturi exemplare, aceleasi scenarii mitice, este abolita Intreaga spontaneitate creatoare si este paralizata intreaga initiativa personala. In cele din urma te intorci in cerc, traiesti intr-o vesnica reintoarcere. Si dintr-un anumit punct de vedere se poate spune ca idealul omului arhaic, si, in general, al omului premozaic poate fi simbolizat printr-un cerc. Dar acest lucru trebuie inteles tinand cont de conceptia despre timp in societatile pre-iudeo-crestine ; conceptia timpului circular, a timpului ciclic, adica a vesniciei reintoarceri. Noua, celor care suntem hraniti cu valori religioase iudeo-crestine, aceasta conceptie ne apare sumbra si pesimista, dar pentru un "primitiv" si de asemenea pentru un oriental nu are nimic infricosator. Pentru ei, timpul circular este timpul cosmic, adica anul. Eterna reintoarcere este eterna reintoarcere a zilei dupa noapte si a primaverii dupa iarna. Un "primitiv" exprima prin idealul sau religios si metafizic al repetitiei dorinta ca anul sa se repete la nesfarsit, cu cele patru anotimpuri si lunatii ale sale, cu zilele si noptile sale. "Primitivul" nu este prea sigur ca acest ciclu perfect al timpului circular va reincepe mereu cu fiecare An nou. Ii este teama de o dezarticulare apocaliptica a anotimpurilor si de o regresie catastrofica in haosul primordial. Pe scurt, "primitivul", omul eternei reintoarceri, doreste de fapt sa poata reincepe anul la nesfarsit; aceasta dorinta nu are nimic absurd. Noi ceilalti, civilizati, dorim acelasi lucru, cu diferenta ca pentru noi, timpul cosmic este un dat sigur. Nu ne mai indoim ca dimineata vine dupa noapte si ca primavara dupa iarna. De aceea, un ideal fondat pe eterna repetitie a timpului cosmic ni se pare pueril sau absurd. Si asta tocmai datorita faptului ca revelatia iudaica ne-a dat accest la timpul istoric, ca pentru noi Dumnezeu S-a manifestat in istorie.

Am deschis aceasta paranteza asupra conceptiei timpului la "primitivi" pentru a intelege mai bine semnifioatia religioasa a repetitiei. Pentru "primitivi" a repeta inseamna nu atat a mentine cat a aduce la existenta. Oricat de paradoxal ar putea sa para, repetitia este pentru omul arhaic creatoare. Cu fiecare noua repetare a unui gest exemplar, ceva nou vine intru fiinta. Aceasta reiese foarte clar din analiza mecanismului ritualurilor: ori de cate ori este repetat ritualul efectueaza o noua creatie. Dar sa ramanem pe planul cercetarii noastre si sa ne intoarcem inca o data la mitul cosmogonic polinezian. Dupa cum vedem, poate fi aplicat in imprejurari numeroase si in legatura cu situatiile cele mai diverse. Principiul sau creator rezulta tocmai din aceasta multivalenta functionala a mitului cosmogonic. Caci daca un mit devine model exemplar aceasta inseamna ca el contine in modul sau de a fi posibilitatea de a-l aplica unor situatii noi. Putem chiar merge mai departe si spune ca datorita exemplaritatii mitului, omul societatilor traditionale isi gaseste curajul sa infrunte situatii noi si sa invinga situatii neasteptate. De fapt, mitul cosmogonic ii reveleaza cum se fac lucrurile, ceea ce are o importanta extraordinara, careia ii este greu de apreciat adevarata masura. Pentru a deveni homo sapiens, omul a trebuit sa inceapa prin a fi un homo faber. Ceea ce acum ni se pare de o simplitate evidenta era la inceput un mare mister: a face lucruri, a crea era o activitate supraomeneasca. Numai zeii si eroii civilizatori ai societatilor arhaice erau prin modul lor de a fi creatori. Dar zeii si eroii civilizatori ai societatilor arhaice nu erau gelosi de prerogativele lor. Dimpotriva, incitau oamenii sa-i imite, sa le imite operele. Studiind oricare societate "primitiva", vom constata ca toate comportamentele si obiceiurile, fara exceptie, au fost obligatoriu instituite de zei sau de strabuni mitici. Deci oamenii repeta gesturile Fiintelor divine si semi-divine si, prin aceasta, oamenii devin si ei creatori.

Ghicim cum s-au petrecut lucrurile, in fata unei situatii noi si aparent fara iesire, omul si-a amintit ca el cunostea deja solutia atata timp cat dispunea de formula creatoare prin excelenta. In Polinezia, cea prin care Io transformase haosul si intunericul intr-un Cosmos de lumina. Or, pentru "primitiv", orice situatie disperata si aparent fara iesire se prezinta ca un haos. Si noi, modernii, spunem in legatura cu o situatie de nerezolvat ca suntem in intuneric, ca nu vedem solutia. A "vedea" solutia este a regasi lumina si in consecinta a dezvalui o structura. Pentru omul arhaic ca si pentru cel modern a iesi dintr-un impas, a rezolva o situatie aparent fara solutie este, inainte de toate, a reusi sa te orientezi, a structura amorful, a "cosmiza" haosul.

Mituri si ritualuri de orientare

Noua, celor moderni, ne este greu sa apreciem importata enorma a orientarii in spatiu pentru "primitiv". Orientarea, adica in ultima instanta impartirea spatiului in patru dimensiuni, echivala cu intemeierea lumii. Omogenitatea spatiului necunoscut era, intr-un anumit fel, asimilata haosului. Obtinerea unui "Centru" prin intersectarea a doua linii drepte si proiectarea celor patru dimensiuni in cele patru directii cardinale reprezentau o adevarata "creare a lumii", Cercul - sau patratul construit de la centru - este o imago mundi. Dar nu trebuie uitat ca toate tehnicile de orientare si de intemeiere a oraselor si satelor depind, in ultima analiza, de o cosmologie si aceasta la randul sau este solidara cu un mit cosmogonic. Vom da in curand citeva exemple. Pentru moment insistam asupra unui fapt : Omul societatilor "primitive" si traditionale isi creeaza lumea lui - teritoriul pe care il ocupa, satul, casa - dupa un model ideal, in special al zeilor creand universul. Aceasta nu inseamna bineinteles ca omul se considera egal al zeilor, ci doar ca nu poate trai intr-un haos, ca simte nevoia sa se situeze mereu intr-o lume organizata. Or, modelul acesteia este Cosmosul.

Un exemplu ne va ajuta sa intelegem mai bine necesitatea pentru omul traditional de a se gasi mereu intr-un Cosmos si pericolul real, existential care-1 ameninta atunci cand pentru un motiv oarecare este aruncat in afara Cosmosului si se descopera dezorientat, adica ratacit in haos. Este vorba de un ritual al australienilor Achilpa, ritual justificat de un mit despre origine. Iata mitul: La inceputul timpului, o Fiinta divina, Numbakula a modelat un stalp sacru, Kauwaauwasi dupa ce l-a uns cu sange s-a urcat pe el si a disparut in cer. Acel stalp reprezinta Axul cosmic, caci in jurul lui teritoriul devine locuibil, deci se transforma intr-o "lume". Astfel, rolul ritual al stalpului sacru este considerabil. In timpul peregrinarilor, australienii Achilpa il duc cu ei si determina directia de urmat dupa inclinarea sa. Aceasta le permite, deplasandu-se continuu, sa fie mereu in "lumea" lor si in acelasi timp in legatura cu cerul unde a disparut Numbakula. Daca se sparge stalpul, este catastrofa; este intr-un fel "sfarsitul lumii", reintoarcerea in haos. Spencer si Gillen povestesc o legenda dupa care stalpul sacru spargandu-se odata, intregul trib fu cuprins de spaima: Membrii sai ratacira un timp la intamplare si in final se asezara pe pamant lasandu-se sa moara.

Acest exemplu ilustreaza in acelasi timp functia cosmologica a stalpului ritual si rolul sau soteriologic. Caci, pe de o parte, stalpul ritual reproduce pe cel folosit de Numbakula pentru a cosmiza lumea si, pe de alta parte, datorita lui tribul Achilpa considera ca poate mentine legatura cu domeniul celest. Or, existenta umana nu este posibila decat datorita acestei comunicari permanente cu cerul. "Lumea" tribului Achilpa nu devine cu adevarat lumea lor decat in masura in care reproduce Cosmosul organizat si sanctificat de Numbakula. Nu se poate trai fara un ax vertical care sa asigure "deschiderea" spre transcendent si, in acelasi timp, sa faca posibila orientarea. Cu alte cuvinte nu se poate trai in "haos". Odata ce contactul cu transcendentul este rupt si sistemul de orientare dezarticulat, existenta in lume nu mai este posibila si cei din Achilpa se lasa sa moara.

Am putea cita numeroase paralele cu acest ritual australian. Interpretarea stalpului sacru ca stalp cosmic este garantata de alte ritualuri australiene despre inaltarea cereasca avand ca mijloc de

transcedere copaci si stalpi. Aceste ritualuri sunt confirmate la randul lor de numeroase mituri si legende despre inaltare prin copaci, liane, poteci de munte in spirala, curcubeu etc. Se regasesc complexe mitico-rituale asemanatoare in Melanezia, in Indonezia, in cele doua Americi, pentru a nu mai spune nimic despre Asia nordica si centrala, unde se crede ca samanii urca la cer cu ajutorul unui copac sau al unui stalp, identificati arborelui lumii, deci cu Axa cosmica.

Acest complex mitico-ritual australian reprezinta unul din documentele cele mai vechi pe care le avem privind necesitatea pentru om de a trai intr-un Cosmos, adica intr-un spatiu organizat, avand un centru si in consecinta o deschidere in sus, care face posibila comunicarea cu lumea cereasca. Datorita actestui mit si ritualurilor pe care le valideaza, Achilpa pot infrunta imensitatea spatiului necunoscut in timpul peregrinarilor lor continui. In acest sens, mitul este creator: Ii ajuta pe Achilpa sa-si asume situatii noi, punandu-le la dispozitie o solutie exemplara, solutie eficace in orice conjuctura, in afara evident de catastrofa.

Daca examinam comportamentul omului din societatile traditionale in privinta unui teritoriu necunoscut, intalnim mereu graba angoasanta de a-l transforma in Cosmos prin repetitia simbolica a cosmogoniei. Intr-o lucrare anterioara am citat un anumit numar de exemple. Sa amintim cateva. Cand colonii scandinavi au luat in stapanire Islanda si au defrisat-o, ei aveau constiinta ca repeta un act primordial: Transformarea haosului in Cosmos prin actul divin al creatiei. Si in India vedica un teritoriu era de asemenea luat in stapanire prin construirea unui altar din focul dedicat lui Agni; construirea unui altar nu era decat imitarea microcosmica a creatiei, in acest fel teritoriul proaspat ocupat trecea de la starea haotica la cea organizata, era "cosmizat".

Luarea in stapanire a unui teritoriu necunoscut sau strain, instalarea unui sat, construirea unui sanctuar sau pur si simplu a unei case reprezinta tot atatea repetari simbolice ale cosmogoniei. Asa cum universul vizibil se dezvolta plecand de la un centru si se intinde spre cele patru puncte cardinale, satul se constituie in jurul unei raspantii. La Bali, ca si in unele regiuni ale Asiei, cand se fac pregatiri pentru construirea unui sat nou, se cauta o rascruce naturala sau se taie perpendicular doua drumuri. Impartirea unui sat in patru zone corespunde impartirii universului in patru dimensiuni, in mijlocul satului se lasa adesea un loc gol; aici se va ridica mai tarziu casa de cult, al carei acoperis reprezinta simbolic cerul (in unele cazuri cerul este indicat prin varful unui copac sau prin imaginea unui munte); la celalalt capat se afla lumea mortilor, simbolizata prin anumite animale (sarpe, crocodil etc), sau prin ideogramele intunericului. Simbolismul cosmic al satului este reluat in structura sanctuarului sau a casei de cult. La Waropen, in Noua-Guinee, "casa barbatilor" se afla in mijlocul satului; acoperisul sau reprezinta bolta cereasca, cei patru pereti corespund celor patru directii ale spatiului.

Nu suntem surprinsi sa intalnim conceptii analoge in Italia veche si la fostii germani. Este vorba in fond despre o idee arhaica si foarte raspandita: Orasul este o imago mundi, deci constructia sa imita cosmogonia. Mundus-ul roman era o cavitate circulara, divizata in patru; era in acelasi timp imaginea Cosmosului si modelul exemplar al habitatului roman. S-a sugerat pe buna dreptate ca Roma quadrata trebuie sa fie inteleasa nu ca avand forma unui patrat, ci ca fiind divizata in patru. Mundus-ul era evident asimilat omfalos-ului, ombilicului Pamantului: Orasul se situa in mijlocul unui orbis terrarum. S-a putut arata ca aceleasi idei explica structura satelor si oraselor germanice. In contexte culturale extrem de diverse, regasim mereu aceeasi schema cosmologica si acelasi scenariu ritual. Instalarea intr-un teritoriu este echivalenta cu fondarea unei lumi. In alti termeni, omul ocupa progresiv zone din ce in ce mai vaste ale planetei si le "cosmizeaza" dupa modelul exemplar revelat de mitul cosmogonic. Datorita acestui mit omul devine si el creator. La prima vedere nu face altceva decat sa repete la infinit acelasi gest arhetipal, dar in realitate el cucereste fara ragaz lumea, o organizeaza, transforma peisajul natural in mediu cultural. Aici este marele secret al miturilor : Ele incita omul la creatie, deschid continuu noi perspective geniului sau creator, desi in aparenta miturile par sa polarizeze initiativa umana prezentandu-se ca modele intangibile.

Mircea Eliade

Pe aceeaşi temă

09 Mai 2012

Vizualizari: 9630

Voteaza:

Structura si functiile miturilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE