Sfintii Părinți și Părinții bisericești au transmis înainte de toate stări, trăiri, nu simple învățături seci ori concepte abstracte.
În acest sens spunea și filosoful Constantin Noica: aproapele are nevoie de stări de spirit, nu neapărat de conţinuturi, sfaturi sau învăţături.
În acest duh al comuniunii care îmbogățește și transfigurează am adunat câteva rostiri duhovnicești aparținând Părinților Sf. noastre Biserici.
Numai cel care este cumpătat și are o viață fără excese simte bucuria adevărată. După cuvântul Sf. Antonie cel Mare nu va bea cu plăcere cel ce n-a „însetat” și nu va mânca cu plăcere cel ce n-a „flămânzit”. De asemenea, nu poate dormi cu plăcere cel ce n-a „privegheat îndelung” și nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a „întristat”.
Tot așa, duhul nostru nu poate să se bucure de cele veșnice, cât timp suntem robiți de plăcerile vremelnice și de răutățile din sufletele noastre.
Pentru că, așa cum spunea Părintele Teofil Părăian, bucuria creştină este mai presus de „bucuria firească”. Bucuria adevărată nu poate fi definită, doar se trăieşte.
Şi „necredincioşii” au o bucurie a lor, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credinţa în Dumnezeu şi bucuriile credinţei. Nu putem cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea.
Nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie. Sunt oameni care cred că rolul creştinului este să plângă. Dumnezeu să le ajute celor care vor să plângă, dar nu aceasta e atitudinea adevărată. Atitudinea cea adevărată este „atitudinea bucuriei”.
Tot Părintele Teofil își exprima nedumerirea atunci când întâlnea un tânăr trist. Pentru că tinereţea nu se potriveşte cu tristeţea. Şi într-un fel toţi suntem tineri, numai că suntem „tineri de mai multă vreme”. Şi dacă suntem tineri înseamnă că trebuie să fim şi „oameni de bucurie”, ca bucuria credinței să stăpânească în sufletele noastre.
Bucuria trebuie să izvorască în special din credință, din conştiinţa că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu ne este aproape, că Dumnezeu ne este „favorabil”.
Un creştin trebuie să fie totdeauna tânăr şi totdeauna bucuros, totdeauna „om al bucuriei”. Nu poţi face parte din Împărăţia lui Dumnezeu decât dacă ești un „om al bucuriei”, un „om lucrător de bucurie”.
Dar, condiția ca să te poți bucura este să ai un suflet care a trecut de răutate, de nemulţumire. Dacă nu privim cu bucurie unul spre celălalt am pierdut posibilitatea de a ne împărtăși de bucuriile pe care Dumnezeu ni le dăruiește, și care de multe ori trec pe lângă noi, sau noi pe lângă ele.
Și odată cu aceste „mici” bucurii pierdem și sensul, și calea ce duce spre fericirea veșnică.
Părintele Arsenie Papacioc insista asupra unei stări de bucurie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată.
O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, pur și simplu o stare de bucurie, cu orice chip. Pentru că acolo unde este întristare, acolo este o „stare de absenţă”, de întunecare.
Dacă un om suferă, atunci toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe „poziţie de auto-anulare”.
Din acest motiv, Părintele Arsenie Papacioc recomanda o „poziţie de trăire”, pentru o lume care are nevoie, mai mult ca oricând, de o stare de bucurie și de „verticalitate”, adică de o „stare de prezenţă” permanentă, care înseamnă tocmai recunoaşterea „forţelor de bine” din lăuntrul nostru.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.