Culoarea neagră nu este asociată dumnezeirii şi lucrurilor dumnezeieşti. De ce atunci, ar fi asociată Bilbiei care conţine Cuvântul lui Dumnezeu?!

De curând, am văzut o Biblie îmbrăcată în piele de altă culoare decât culoarea neagră, în care apare de obicei Biblia tipărită în limba română. M-am întrebat dacă nu cumva este nepotrivit să legăm Biblia într-o culoare mai deschisă. Sigur, pare un amănunt puţin important. Şi totuşi!

Trebuie să fie vreun raţionament la baza acestei tradiţii. O elementară investigaţie m-a condus la constatarea că, din toate ediţiile Sfintei Scripturi, pe care le am în biblioteca mea, numai ediţiile Bibliei româneşti, începând cu cea din 1968, sunt legate în negru. Câteva ediţii greceşti, câteva franţuzeşti, câteva englezeşti, altele în germană, spaniolă etc.. ca şi ediţiile româneşti vechi: Biblia de la Buzău, Biblia din 1914, Biblia lui Gala Galaction nu au coperta neagră. Asemenea, şi celelalte ediţii, începând cu Biblia de la 1688 erau, după câte îmi amintesc, legate în altă culoare.

Incerc să găsesc o raţiune care să fi determinat această opţiune. Un reper ar fi acela că majoritatea cărţilor bisericeşti, - dacă nu toate - tipărite în această perioadă, sunt copertate în negru. Imi vin în minte cărţile de cult, volumele din seria Părinţi şi Scriitori Bisericeşti etc. Nu cred să fi existat vreo presiune, directă sau indirectă, din partea regimului ateu, motivată, să zicem, de dorinţa de a face cât mai puţin sesizabilă prezenţa cărţilor bisericeşti, culoarea neagră fiind una, într-adevăr, mai puţin frapantă.

Cred, mai curând, că este vorba de asocierea culorii negre cu lucrurile bisericeşti, dată fiind sobrietatea pe care o sugerează negrul, sau, oricum, eliminarea oricărui risc de interpretare sau de sugestie, pe care l-ar presupune altă culoare. Dominanta neagră nu se verifică, însă, decât în situaţii limitate foarte concrete, şi anume: rasele călugărilor şi ale preoţilor, precum şi înveşmântarea în negru a Bisericii în perioada Postului Mare şi a credincioşilor în perioade de doliu. Ar mai fi îmbrăcămintea, de altfel foarte frumoasă, a văduvelor şi a bătrânelor. In rest, spaţiul eclesial, cu panoplia de obiecte bisericeşti, evită sistematic culoarea neagră, dominante fiind culorile luminoase: galbenul auriu, albastrul, roşul, verdele etc. Culoarea neagră a raselor călugărilor şi preoţilor trimite la o stare de căinţă, la o stare de doliu. Realitatea înconjurătoare, ca şi cea lăuntrică deseori, justifică o astfel de atitudine permanentă.

Dar când preotul slujeşte în biserică, culoarea neagră a ţinutei de fiecare zi este acoperită de veşminte strălucitoare. Şi aceasta pentru că se „îmbracă în veşmântul mântuirii", veşmintele preoţeşti fiind chipul împărăţiei lui Dumnezeu, semn văzut extrem de important al faptului că Hristos însuşi, Arhiereul prin excelenţă, este Cel care săvârşeşte prin preot Tainele dumnezeieşti, împărtăşind lumii slava dumnezeiască.

Nu ne putem închipui de nici un fel Sfânta Evanghelie legată în negru, ci, dimpotrivă, împodobită în culori dintre cele mai deschise, atunci când nu este ferecată în aur sau în argint.

Concluzia ar fi că, în nici o situaţie, culoarea neagră nu este asociată dumnezeirii şi lucrurilor dumnezeieşti. De ce atunci, ar fi asociată Sfintelor Scripturi care conţin Cuvântul lui Dumnezeu?! Este pur şi simplu o întrebare, la care, poate că există un răspuns dar pe care eu nu-l găsesc încă.

Preot prof. univ. dr. Constantin Coman

Fragment din cartea "Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii"