Tradiţia creştină probează, aşadar, extraordinara longevitate a gândirii teologice şi filozofice pe care creştinismul a asigurat-o Europei. în faţa acestei demonstraţii păleşte chiar şi cea mai îndârjită contestare a meritelor Bisericii în raport cu civilizaţia euroatlantică (dar şi cu Mediterana, Levantul sau Orientul Apropiat). Prinţii occidentali au dezbătut nu doar preţul grânelor, politicile imperiale ale Romei, costul unei cruciade ori statistica morţilor după cutremure, epidemii sau cataclisme militare. In lumea premodernă, oameni instruiţi şi suflete simple, păcătoşi notorii şi inimi nevinovate, au cugetat la taina lumilor nevăzute. Fără această aplecare către interioritate, compasiune, meditaţie, liniştire, lumea pe care o cunoaştem astăzi ar fi arătat cu totul altfel. Jaroslav Pelikan narează cu fineţe confruntarea, dar şi dialogul pasionant dintre diferitele şcoli doctrinare ale creştinismului. Tradiţia creştină (1971-1989) şi Credo (2003) sunt parte dintr-un proiect anamnetic, menit să ne arate modul în care lumea creştină şi-a construit identitatea printr-un discurs teologic, liturgic, filozofic şi artistic demn de atenţia posterităţii. Când aspiră la o arhitectonică luminoasă, dogmatica nu se confundă cu dogmatismul închistat, tenebros şi virulent.
Nu este deloc evident faptul că încercarea de limpezire a ideilor teologice sub forma unui crez este responsabilă pentru violenţele specifice anumitor facţiuni religioase de orientare tribală.40 Pentru creştini, agresivitatea este un păcat împotriva iubirii, după cum nepăsarea faţă de adevăr drapează lenea spirituală. Textele canonice ale Bisericii condamnă însă, fără echivoc, apelul la brutalitate, intimidare sau şantaj.
Cu toate acestea, rămâne foarte răspândită ideea că definirea unei ortodoxii doctrinare produce automat violenţă. Războaiele confesionale, însă, nu s-au produs decât atunci când teologia a devenit ideologie, mai precis când prezenţa lui Dumnezeu în istorie a încetat să mai fie un mister. Sectarismul tratează dogma drept adevăr propoziţional, confundând, ca orice oceanograf inexperimentat, fotografia apelor din adânc -- aflate mereu în mişcare - cu însăşi realitatea mediului marin. Or, aşa cum spunea Alfred Korzybski (1879-1950), „harta nu este teritoriul” (the map is not the territory)
Dogmele trimit către misterul transcendenţei aşa cum un vitraliu permite văzului o altă contemplare a luminii. Scopul iniţial al dezbaterilor doctrinare, cel puţin, n-a fost acela de-a adânci faliile între diferitele grupuri etnice ori sociale, ci dimpotrivă, de-a uni atât orizontala Bisericii universale, cât şi verticala unei conştiinţe antrenate pentru dialogul cu sfera invizibilului. Dogma structurează sintaxa gândirii teologice, dar numai la capătul unui exerciţiu dificil de curăţire a inimii prin rugăciune, sacramente, studiu, meditaţie, conversaţie, lectură şi relectură. Sinoadele ecumenice ale Bisericii nu pot fi citite în afara acestui proces de transformare interioară, lipsit de o imediată intenţionalitate politică ori militară. „Simbolurile de credinţă” nu caută să epuizeze adevărul revelaţiei şi nu pretind să circumscrie infinitul divin. Ele oferă un ghid indispensabil însă în confruntarea noastră cu paradoxul vieţii religioase. Textele sacre, adesea incomprehensibile, primesc un plus de inteligibilitate în lumina progresului duhovnicesc, în vârful căruia se află discernământul. Un asemenea traseu va percepe, aşa cum spunea diac. Ioan Ică Jr., „natura muzicală profundă a formelor canonice. In definitiv, canonul e şi un gen muzical.”'
Jarolav Pelikan arată mai bine decât orice istoric geniul unic al creştinismului. Dacă iudaismul se concentrează pe lege şi orropraxie (vizibilă în împlinirea corectă a poruncilor şi a ritualurilor din Templu), islamul alunecă, deşi atent la faptele legii, în fideism: laa ilăba illaAllăh, wa Mithammad rasul Allăh (în traducere: „nu este alt zeu decât Allah, iar Mohamed este profetul său”). Creştinismul a încurajat dialogul dintre raţiune şi credinţă pentru că afirmă identitatea dintre Logos şi Dumnezeu. Formulele dogmatice doar aproximează misterul transcendenţei. Textele scripturistice reprezintă materia primă a reflecţiei teologice, aşa cum Constituţia are o funcţie transcendentală în raport cu dezbaterile politice curente. Şi totuşi, pentru mai bine de un mileniu şi jumătate, armătura conceptuală a faimoasei doctrina christiana a fost îndatorată filozofiei greceşti. A fost o greşeală (aşa cum sugera Spinoza)? Noţiuni ca „ousia”, „hypostasis”, „physis”, „energeia” s-au dovedit indispensabile pentru dogma creştină. Ele nu reduc dezbaterea doctrinară la o simplă divergenţă de ordin terminologic. Ortodoxia nu străluceşte printr-o gâlceavă de cuvinte, nici prin interpretarea mecanică a unor legi. Credinţa adevărată este o tatonare permanentă, sfioasă şi îndrăzneaţă, a misterului Dumnezeirii. Ea se hrăneşte din elanul iubirii şi renunţarea spontană la slava deşartă.
Autorul monumentalei serii Tradiţia creştină a trăit intr-un timp în care avocaţii Evangheliei au o presă proastă. Ucenicilor lui Iisus li se impută toate contingenţele nefaste ale istoriei bisericeşti, din care n-au lipsit cruciadele, cenzura, coerciţia, zelul manipulator, producţia de angoasă şi frică. De ce-ar lipsi, însă, şi statisticile pozitive: minunile vindecărilor sufleteşti, isprăvile filantropice, realizările artistice şi performanţele culturale: Jaroslav Pelikan este printre puţinii istorici care scot la iveală comorile creştinismului, iar nu doar slăbiciunile omeneşti şi nevredniciile slujitorilor săi.
Să observăm, totuşi, că nici modernitatea seculară n-a fost scutită de grave rătăciri. Deşi a dorit să aducă pacea şi să apere libertatea individuală (printr-o „imunitate politică” în faţa tiraniei), lumea occidentală a scos la iveală teribila capacitate a omului de-a ucide în numele unui „mai bine” imaginar (devenit duşmanul binelui real).
Noţiunea de progres a ignorat finitudinea creaturii şi corupţia intrinsecă a naturii omeneşti. Pentru a se vindeca de boala genetică a ignoranţei, omul viu este cel care se aşază între credinţă şi raţiune, între rugăciune şi studiu, între liturghia mistică şi asistenţa socială, între nostalgia paradisului şi pasiunea cetăţii.
Mihail Neamtu
Fragment din cartea "Povara libertatii", Editura DECENEU
Cumpara cartea "Povara libertatii"
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.