Una dintre smintelile lumii actuale este şi ceea ce am putea numi „disoluţia sexelor"; ea ţine de tendinţa generală a omului modern de a se opune, cu fapta sau măcar cu gîndul, rînduielilor firii, ceea ce va să însemne, creştineşte vorbind, ordinii pe care Dumnezeu a lăsat-o în Creaţia Sa. Nu este vorba decît pînă la un punct de slăbiciunea cărnii sau a minţii; îndărătul acestor manifestări stă, mai mult sau mai puţin conştientizat, un rău mult mai adînc, pe care Părinţii îl numiseră „rădăcină a tuturor celorlalte rele”: orgoliul de tip luciferic, revolta creaturii împotriva Creatorului. Plecînd de la o înţelegere dizolvantă a libertăţii, nu mai suferim deter- minaţiile absolute, care ţin de înţelepciunea divină, ci am vrea să ne auto-determinăm după propriile noastre capricii. Sîntem, urmînd expresia apostolică, oalele care cer socoteală Olarului că le-a făcut aşa şi nu altfel (în loc să-I mulţumească pentru că le-a adus la existenţă şi le-a dat un rost, suflînd peste ele „duh viu” şi oferindu-le putinţa de a fi mai mult decît nişte hîrburi: „vase” ale harului Său, care biruie moartea).
Pe lîngă relaţiile homosexuale şi mai noile operaţii de schimbare a sexului (care reprezintă consecinţa ultimă a acestui sexualism dizolvant), mişcarea feministă joacă un rol important, fiind principala pîrghie a aşa- numitei „emancipări” a sexului „slab”. Ne paşte femeia care vrea să fie „bărbată”. Nae Ionescu avea dreptate să remarce că feminismul nu este altceva decît expresia lipsei de feminitate (aşa cum efeminarea nu poate fi decît o criză a masculinităţii). Femeia modernă se simte nedreptăţită prin chiar faptul de a fi femeie, dar în spatele acestei nemulţumiri particulare se ascunde drama generică a umanului dezdumnezeit: ..ieşirea din fire". Ce departe am ajuns de acel „etern feminin" care trăgea Firea spre înalturi!
Feminismul ne apare direct proporţional cu descreştinarea lumii. Căci, fără să pună problema falsă a egalităţii şi fară să recurgă la aberaţiile „teologiei feministe" de astăzi, creştinismul îi redase femeii demnitatea principială. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mîntuirea de păcate. Născătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a feminităţii, totalizînd, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsiderarea statutului religios şi social al femeii, pe care creştinismul a ridicat-o dintru început la înălţimi pe care feminismul n-o s-o poată ridica niciodată. Femeia creştină este angajată plenar în iconomia mîntuirii neamului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de înviere.
"Bărbatul, luptător şi tehnician, dezumanizează lumea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă chemată să vegheze asupra oricărei fiinţe omeneşti ca asupra propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înţelepte» din parabolă, ale căror lămpi erau pline de darurile Duhului...", spunea cîndva Paul Evdokimov (cel ce a scris La femme et le salut du monde1).
Dumnezeu i-a rînduit femeii ca femeie un rost fundamental în dinamica soteriologică a umanului. Fuga femeii de propria ei feminitate nu poate fi, din perspeclivă creştină, decît un aspect tragic al fugii omului de propria lui mîntuire. Bărbatul şi femeia sînt deopotrivă responsabili, înaintea lui Dumnezeu, de înstrăinarea de sine a firii omeneşti; ei nu-şi pott afla plinătatea decît laolaltă şi ca atare, rugători de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, aşa cum ni-i înfăţişează icoana de tip Deisis (în care acelaşi Evdokimov2 vedea imaginea arhetipală a comuniunii umanului cu divinul - mod de transcendere mistică a sexelor, iar nu de anulare a lor, cum s-ar putea crede la o lectură superficială).
Indărătnică să devină ceea ce este, femeia modernă se chinuie, caricatural, să devină ceea ce nu este!3
Creştinismul (forma supremă de ordine) a adus transfigurarea femeii, în vreme ce feminismul (care-i numai o formă de anarhie) n-a putut aduce decît desfigurarea ei.
In ultimă instanţă, problema actuală a femeii nu aparţine nici feminismului, nici anti-feminismului, ci - lucru pe care se cade să-l conştientizăm în toată gravitatea lui - destinului generic al umanităţii „apocaliptice”4.
Razvan CODRESCU
Articol preluat din "SPIRITUL DREPTEI", Editura Christiana
Cumpara cartea "SPIRITUL DREPTEI"
Note:
1 Trad. rom.: Femeia şi mîntuirea lumii. Asociaţia Christiana, Bucureşti. 1995.
2 Op. cit., pp. 235-241.
3 Avem aici reflexul unei tendinţe mai generale a omului modem: el se vaită de ceea ce nu este şi uită să valorifice ceea ce este. In termeni paulinici, aceasta ţine de confuzia „darurilor”, pe fondul unei „crize a stării de har” (Mircea Vulcănescu).
4„Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci dornici să-şi desfete auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor. Intorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătîndu-se către basme” (II Timotei 4. 3-4). Omul „smintelilor de pe urmă" este, înainte de toate, cei ce sfidează Realul şi Adevărul; cel ce, „stind strimţi" in existenţă vreme prea îndelungată, nu mai ştie, nu mai poate sau nu mai vrea „să judece drept”.
-
Probleme ale viziunii eclesiale asupra feminitatii
Publicat in : Editoriale -
Femeia in Biserica
Publicat in : Editoriale -
Emancipare si perversiune
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.