Atunci când iubești înțelegi cum gândește Dumnezeu, care este iubire. Noi gândim folosind cuvinte, pe care le înlănțuim unele de altele, încercând să ne demonstrăm unii altora câte ceva, să ajungem la niște concluzii din care să ni se pară că am înțeles despre ce e vorba în lume. E modul nostru de a gândi, de a înțelege, de a pune probleme, și nici măcar nu bănuim că am putea face și altfel. În acest fel însă ne pierdem în raționamente, conceptualizăm excesiv, iar toate cuceririle minții sunt atacabile. Căci orice spunem poate fi contestat de alte spuse, într-o dialectică de afirmări și negări care nu are capăt. Ne plasăm pe un teritoriu în care, în ciuda aparentei siguranțe, totul poate fi tăgăduit, rămânem, cu raționalismul nostru ferm, în zona părerilor care nu ne asigură de nimic. Cea mai mare parte dintre noi, muritorii, rămânem aici, să încercăm să facem lumină în hățișurile în care ne încurcă rațiunea, iar dacă la sfârșitul vieții avem sentimentul că nu am înțeles mare lucru, că am fost trași pe sfoară, că alta ar fi fost menirea noastră, atunci nu e vina rațiunii, ci a noastră, care am ales să cunoaștem folosind rațiunea, iar nu inima. E un mod mai masculin de raportare la lume, care îți permite să o domini, să beneficiezi de ea, dar nu te lasă să o înțelegi, să te lași pătruns de farmecul ei.
Ca să înțelegem ceva din lume însă, avem soluția mistică: coborârea minții în inimă, unificarea omului, pregătirea lui pentru întâlnirea cu Hristos. Omul care a depășit dihotomiile curente e deja altfel structurat, capabil să înțeleagă o realitate care rămâne cu desăvârșire ascunsă tuturor celorlalți. Cu toate că nu există o cunoaștere ezoterică la care numai unii să aibă acces, ci totul ne este la îndemână, așteptând însă numai deschiderea noastră ființială către acele adevăruri. De ce nu o facem însă?
Pentru că mărginim totul la rațiune, și atunci chiar și în cazul în care ne-ar descrie cineva binefacerile iubirii, am reuși să vedem doar dacă e vorba despre filozofie indiană, Părinții Bisericii, islamism, dacă autorul pe care-l citim ține de un curent sau de altul, dacă a fost combătut de alți autori. Și astfel ne străduim să ne subordonăm intelectual un material de studiu pe care ar trebui să-l lăsăm să ne formeze existențial. Rezultatul este că nu pricepem nimic din viață, oricât am pretinde contrariul, dar, în măsura în care ne adâncim în propria tradiție, în cazul nostru cea ortodoxă, avem șansa ca măcar câteva frânturi să ajungă până la sufletul nostru.
Realitatea supremă este iubirea, pentru că Dumnezeu Însuși este iubire, și din iubire a făcut lumea. Acesta e mesajul pe care ni-l transmite întreaga învățătură creștină, pe care îl întrupează, prin viața lor, sfinții, la care ne cheamă și pe noi. Ar fi însă o impostură mult prea mare să vorbesc și eu dintr-o asemenea perspectivă. Soluția cuminte ar fi să-mi recunosc incompetența și să mă ocup de treburi mai pe măsura mea. Sunt destule subiecte interesante, se poate vorbi despre politică, DNA, corupție, despre criza economică, război, și în toate poți să aduci luări de poziție remarcabile. Da, toate își au locul lor, merită atenția noastră, locul pe care îl au în viața publică. Dar iubirea este un subiect esențial, în lipsa căruia viața și-ar pierde tot rostul. Degeaba ne umplem noi timpul care ne-a fost dat cu fel de fel de preocupări importante și pasionante, până la urmă, într-un moment mult prea târziu ca să mai poți recupera, descoperi că „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, după cum ne spune Pavel în cele mai frumoase cuvinte scrise vreodată de o mână omenească.
Șansa noastră este că putem face analogii, și astfel putem înțelege câte ceva. În iubirea profană, aceea pe care atât de des pretindem că o întâlnim, de care e plină toată literatura noastră, iubirea plină de patimă dar și de mister dintre un bărbat și o femeie se relevă ceva din modul în care Dumnezeu își iubește făptura. Nu trebuie identificat bărbatul sau femeia cu Dumnezeu, ci cel ce iubește este asemeni lui Dumnezeu. Iar cel iubit este făptură creată, în sensul că eu îi dau celui pe care îl iubesc existența plenară, îl duc la maximul de ființă, pe care însă celălalt poate să o refuze dacă îmi refuză iubirea. Rolurile sunt schimbătoare și concomitente, așa că prin iubire putem înțelege și Dumnezeu și omul.
Mai întâi și mai presus de toate, când iubești te situezi în stare de jertfă. Eu devin cel disponibil, cel dispus la orice pentru ca celălalt să se bucure. Rolul meu este secundar, căci eu mă pun în stare de umbră, mă umplu de prezența celuilalt, care devine centrul în jurul căruia gravitez. Viața mea își capătă sensul suprem, acela de a-i da sens celuilalt, de a-l ajuta să fie, să-și atingă potențialul maxim. Nu îi impun nimic, nu-i pretind nimic, nu am un model pe care să i-l arăt, uite fă așa și va fi bine. Sigur, știu ce ar fi bine pentru el, ce ar trebui să facă, ce acțiuni, cum să le urmeze, pot chiar să i le și spun. Cam așa face și Dumnezeu cu noi. Ne dă indicații despre ce și cum să facem cu viața noastră. Dar iubirea Lui nu este condționată de respectarea regulilor, pe care le putem numi dogme, canoane sau reguli morale. El ne iubește indiferent ce cale apucăm, indiferent ce facem. Dacă sunt pe un drum greșit va suferi mai mult, din iubire de ne va spune ce ar fi bine să facem, dar tot din iubire, și ar fi bine să reținem acest aspect esențial, tot din iubire se va abține să ne impună calea de urmat. El ne iubește orice am face noi. Dar dacă facem ceea ce e contrar iubirii, atunci El va suferi mai mult.
Marea valoare a celui iubit este că este. Poate nu în forma cea mai bună, poate are defecte, dar asta nu-i scade nimic din însemnătate. Noi ne putem degrada existența, dar nu valoarea, aceasta este inestimabilă, și va rămâne astfel în veci, indiferent de actele noastre. Pentru că e om, celălalt poate fi iubit, și asta indiferent că este dispus sau nu să aibă o relație cu mine. Ba chiar în raportul unilateral de iubire, în care doar unul iubește, iar celălalt este nepăsător, te apropii mai mult de modul în care ne iubește Dumnezeu. Și El suferă din pricina indiferenței noastre. Încearcă diverse metode ca să ne sensibilizeze. Ne scrie, avem Biblia și diverse scrieri inspirate de Duhul Sfânt, împrăștiate în operele marilor creatori, apoi sunt o serie de întâmplări minunate sau tragice din viața noastră în care, dacă am ști să le „citim” așa cum se cuvine, am descoperi chemarea Lui. În fine, a hotărât să recurgă la jertfa supremă, pe cruce, nădăjduind că poate măcar astfel va sensibilza pe cât mai mulți.
Înțelesul pe care trebuie să-l simțim de aici, căci e vorba de simțire, rațiunea poate să ne ajute doar până la un punct, este că atunci când păcătuim, nu nesocotim un canon sau altul, nu încălcăm niște reguli de comportament pe care Dumnezeu ni le-a impus pentru că așa a vrut El, ci călcăm în picioare iubirea Lui jertfitoare, care ne cheamă la binele nostru suprem, nu al Lui. Înțelegem păcatul în termeni de morală, de legalitate, de conformitate cu niște reguli impuse. Poate fi toate astea, dar numai în mod secundar. Iar regulile pe care le inventăm pot să ne prescrie coduri de comportament, pe care să le urmăm, și să fim mulțumiți dacă reușim să le îndeplinim. Vedem însă, înțelege oricine asta, intuitiv, că morala, legalitatea nu sunt de ajuns. Păcatul este o încălcare a iubirii lui Dumnezeu.
Jertfa celui ce iubește, a lui Dumnezeu, dar deopotrivă și a omului, nu cere nimic în schimb. Justificarea ei se află în iubirea însăși, care găsește această cale de comunicare, fără să ceară nimic în schimb. Nu fac un sacrificiu pentru ființa iubită ca s-o impresionez, ca s-o conving, ca s-o determin să-mi acorde mai multă atenție, îl fac pentru că asta este expresia adecvată iubirii mele. Nu vreau s-o forțez la un răspuns prin sacrificiul meu, dar aș fi bucuros dacă l-aș primi. Iubirea însă este îndelung răbdătoare. Se mulțumeșete cu ceea ce primește, chiar dacă tânjește mereu după mai mult. E pregătita să dea, să ofere, să se ofere, iar nu să aștepte tot felul de recompense. Dacă vrea un răspuns, acesta ar fi spre binele celui iubit, ar fi ceea ce este mai bine pentru binele lui.
Cel ce iubește știe. Dumnezeu știe oricum, dar poate că atotștiința Sa derivă din iubire, nu e o însușire independentă. Dar și omul care iubește știe, iubirea, dacă e adevărată, e un mod de cunoaștere infailibil, el înțelege, simte, intuiește, își dă seama ce ar fi cel mai bine pentru ființa iubită. Acțiunea lui, dezinteresată, o are în vedere pe ea. Ea poate să îl urmeze sau nu, după capriciile personale, și după cât înțelege din iubirea care i se poartă. Pentru că o iubire poate fi primită sau refuzată, fără să mai dai explicații de ce și cum. Iar cel ce iubește nu poate face binele cu forța, oricât de mult ar înțelege că ființa iubită face alegeri greșite. Chiar dacă ar putea forța cumva, atâta timp cât iubește, se va mărgini să indice nu să oblige, și să sufere că sfaturile lui nu sunt primite.
În cazul omului însă, rareori iubirea își atinge maximul. Vrei binele ființei iubite, dar, în virtutea unui egoism de care nu te poți dezbăra, îl vrei și pe al tău. Asta înseamnă, cel mai adesea, că ai vrea să fii cu ea, lucru care se poate uneori, dar alteori nu. Iar dacă nu se poate, atunci iubirea neîmpărtășită devine o sursă inepuizabilă de suferință și de învățăminte. Înveți din iubire, dar înveți și din suferința de a nu-ți fi primită iubirea pe care vrei s-o oferi.
Am cunoscut odată un om care iubea o femeie. Din diverse motive, el nu se putea apropia de ea. Totuși, putea fi uneori în preajma ei, în grupuri mai mari din care făceau parte împreună. Acest om era o persoană destul de activă, de implicată în diverse proiecte însă în prezența ei era doar un cățeluș care se uită la stăpâna lui, așteaptă să fie băgat de ea în seamă, să dea bucuros din coadă dacă e privit sau i se zâmbește, iar asta îi era fericirea maximă. Toate pasiunile lui intelectuale, toate ideile pe care le avea, toate scopurile pe care și le propunea în viață, erau ca scrumul unei țigări consumate când, destul de rar, era în preajma ei, sau când, aproape tot timpul, se gândea la ea. Nu mai conta nici nivelul ei de înțelegere, nici cât de frumoasă era, nimic din ceea ce compune alcătuirea socială sau personală a unui om. Iubirea era ceea ce îl blegea cu totul, îi anula toată inteligența, tot sufletul. Adică, le-ar fi putut folosi dacă ar fi putut să le pună în slujba ei. Probabil că ei i-ar fi prins bine. Numai că nu o interesa absolut deloc, iar atunci toată viața lui trecea în zadar, jinduind fără saț după o himeră.
Sigur, e un exemplu frivol, ba chiar și imoral, dar chiar și acesta ne poate arăta modul cum ne iubește Dumnezeu. Faptul că putem să iubim este dovada supremă că suntem copiii Lui, chiar dacă adesea iubirea noastră este încărcată de patimi grele, de greșeli și pofte nepermise. Ar trebui să avem acest gând ca axiomă a vieții noastre: dacă iubirea există, indiferent ce este ea, atunci poate să provină numai de la Dumnezeu, și numai la El poate să se întoarcă. Dar, asemeni acelui bărbat care stătea ca prostit în fața acelei femei, nemaiținând la rațiunea lui, la poziția socială, la orice mai era el, și Dumnezeu se nesocotește pe Sine, atunci când vine în întâmpinarea omului, se dezbracă de toate însușirirle Sale, numim asta kenoză, pentru ca astfel să fie asemenea omului, să poată să și-l apropie, să-l facă partener al Său. Dacă Dumnezeu rămânea în toată splendoarea Lui transcendentă, cu toate însușirile Lui supra-ființiale, atunci ne-ar fi rămas pe veci străin și inaccesbil.
Preferă însă, de dragul nostru, din iubirea pe care ne-o poartă, să își anuleze însușirile, să fie asemenea noastră, pentru ca noi să putem deveni asemenea Lui. De ce totuși nici măcar atunci nu îl recunoaștem, de ce nu vrem să avem de-a face cu El nici măcar când ni se relevă o asemenea iubire, care trece peste granițe de netrecut? Și bărbatul acela care iubea era nebăgat în seamă. De obicei, nesocotim iubirea care ni se arată, nu ne pasă de ea, pentru că nu avem organul inimii suficient de fin ca să o simtă. Eforturile celui ce iubește se pierd în van pentru că cel iubit nu le pricepe, rămâne în „cercul lui strâmt”, vorba lui Eminescu circumscris fericirilor și nefericirilor pur mundane. Fiecare își vede de viața lui, într-o interefernță imposibilă care îi face și pe unii și pe alții la fel de nefericți.
Nu suntem apți să vedem efortul lui Dumnezeu de a se apropia de noi, iar acesta este eșecul fiecăruia care preferă să trăiască în pasiunile lui pur umane. Dar este cumva și eșecul lui Dumnezeu aici. E ca eșecul unui profesor care n-a fost capabil să-și pregătească elevul să treacă un examen, chiar dacă a făcut tot ce-i sta în putință, iar elevul a fost de o indolență crasă. Ce putem face? Gândul că Dumnezeu se chinuie pentru noi este numai un gând, nu avem o reprezentare a ceea ce se întâmplă. Înțelegi ceva din el numai în măsura în care înțelegi ceva din chin. Suferința, atât de urâtă de fiecare dintre noi, este totuși poarta de înțelegere a vieții și a morții, a rostului vieții, îți dă singura motivație valabilă pentru faptul că dimineața, când te trezești, știi ce ai de făcut în ziua respectivă.
În iubire îl idealizezi pe cel iubit, ți se pare că e perfect? Nu, niciodată nu faci asta. E valabil pentru îndrăgostire, dar îndrăgostirea e altceva, iar iubirea începe exact în momentul în care încetează îndrăgostirea. Când ești îndrăgostit, celălalt este bun, drept, frumos, demn de a fi dorit, mai ales dorința intră în joc aici, ea este motorul acțiunii și al sentimentelor. Iubirea însă e altceva decât îndrăgostirea, e un sentiment lipsit de iluzii, nu-i atribui nici frumusețe, nici bunătate, nici altceva de acest gen, care ar putea duce la idealizarea ființei iubite. Și tocmai aici stă miracolul său. Căci e simplu să iubești, sau să ai iluzia că o faci, cu cineva frumos, bun, deștept, dar cu un om în care calitățile se amestecă cu defectele, în care știi că sunt o serie de lumini și, mai ales, câteva umbre, devine mult mai dificil. Dar iubirea chiar asta reușește să facă. Să se apropie de un om care e departe de perfecțiune, să-l accepte așa cum e, să fie gata să-l îndure întreaga viață și întreaga moarte.
Poate nu știm ce înseamnă iubirea, prinși cum suntem în sentimentele noastre superficiale de îndrăgostire, pofte, patimi și plăceri, dar putem să înțelegem măcar că acțiunea iubirii este îndelungă răbdarea, acceptarea, slujirea celui de lângă tine, dispoziția de jertfă, mulțumirea cu puțin sau chiar cu nimic. Într-un fel, natura iubirii dumnezeiști este să fie respinsă, ba chiar mai mult, să fie chiar neînțeleasă. Și totuși, iubirea rămâne statornică, se preocupă să slujească fără preget celui pe care îl iubește, să îi facă mereu pe plac, chiar dacă rămâne mereu neîmplinită.
Merită cel iubit să fie iubit, dacă el nu se ridică aproape niciodată la înălțimea iubirii care este investită în el? Nu e un consum prea mare sentimente, nu sunt aruncate în van energii, nu sunt irosite atâtea vieți care nu se pot împlini? Într-un fel așa este, dar ar trebui să înțelegem că fiecare își poartă destinul propriu, de care nu poate să se dezică, te identifici cu ceea ce faci, chiar dacă nu îți aduce împlinirea pe care o așteptai la început, chiar dacă știi că încercările de apropiere vor rămâne fără răspuns. Și în cazul iubirii nefericite a unui om, și al iubirii pe care Dumnezeu o poartă fiecăruia dintre noi, fără însă să primească răspuns, nu se pune problema dacă cel iubit merită să fie iubit, căi iubirea nu e rezultatul unor merite. Ești îndreptățit să primești iubire, fără să ți se poată pretinde vreun răpuns în virtutea faptului că ești om.
Nu mai contează ce faci cu faptul de a fi om, cum investești darurile pe care le-ai primit. Le poți lăsa pe toate în nelucrare, poți să fii într-o lâncezeazlă perpetuă, rămâi la fel de demn, iar iubirea nu are motive să scadă. Pentru că nu iubești ca să poți să schimbi ceva, ca să-l aduci pe cel iubit la forma lui maximă. Mai exact spus, nu condiționezi iubirea de ceea ce face celălalt, cu toate că ai putea să îi oferi tot ce poate fi mai bun. Cel ce iubește înțelege, are o cunoaștere directă a adevăratei ființe a celui iubit, a ceea ce l-ar împlini, însă nu ar putea vreodată să impună ceva. De aceea există atâta urâțenie pe lume: Dumnezeu ne iubește, știe ce ar fi mai bine pentru fiecare în parte, de trimite semnale ca să ne explice ce ar fi bine să facem, dar, tocmai pentru că ne iubește, se abține să ne forțeze cumva.
Cel ce nu iubește nici nu-și dă seama ce șansă mare pierde, cât de departe este de el însuși.
Ce poți să faci când iubirea ta nu este primită, când încerci degeaba să o arăți dar nu-i pasă nimănui de ea? Dumnezeu rămâne răbdător, consecvent cu El Însuși. Omul însă, alcătuire fragilă de carne, sânge, nervi și o vagă adiere de duh, poate să clacheze. Nu primește cu ușurință constatarea că toate eforturile lui sunt în van. E la un pas de ură, de disperare, de depresie. Iubirea îți dă un sens vieții, iar dacă nu este împărtășită nu mai vezi ce rost mai ai pe pământ. De ce-ai mai trăi, pentru cine și până când? Pericolul pierderii e imens. Ai vrea să pecetluiești cumva lipsa de sens printr-un gest ultim și definitiv.
De obicei însă, reușim să traversăm aceste eșecuri. Căutăm să evadăm, să compensăm cumva pierderea avută. Odată ce am depășit momentul auto-distructiv, mai trebuie să ne abținem să dărâmăm ceea ce nu putem obține. Și aici este un moment dificil, și o tentație imensă când sunt gata să zic că ceea ce nu-mi aparține, cu toate efroturile imense pe care aș fi gata să le fac, e mai bine să nu existe.
Cu siguranță că Dumnezeu suportă mai ușor o iubire neîmpărtășită decât omul. Dar, pentru că și El are parte de atâtea și atâtea iubiri la care nu i se răspunde, putem nutri speranța că va fi mai îngăduitor cu noi, și că nu va judeca prea aspru gândurile și gesturile noastre necugetate. Avem acțiuni nechibzuite, ne bălăcărim în propriile patimi,chiar ne adâncim în ele, dar faptul că iubim fără să primim răspuns poate fi o scuză, măcar parțială. Pătimim o suferință care nu e ușor de dus.
Ne amintim de femeia din Evanghelie căreia Mântuitorul îi spune: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” (Luca 7, 47) Cu acea femeie Hristos nu a făcut minuni, nu a scos demoni din ea, nu a vindecat-o de vreo boală, nu a înviat-o din morți. Nici măcar nu a avut un dialog cu ea, a vorbit doar cu cei din jur, care o condamnau pe ea. Ea își plângea păcatele, îi ungea picioarele cu mir scump și cu lacrimile ei, iar El i le iartă, și toți cei adunați acolo se mirau că Învățătorul acceptă o femeie păcătoasă în preajma Sa. N-avem un semn exterior care să ateste iertarea, cuvântul Lui e singurul care ni se arată. Ce vedem de aici?
Iubirea, chiar profană, e o cale bună către Hristos, căci, la un moment dat, îți vei conștientiza păcatele, vei vrea să le părăsești și să te apropii de viața adevărată.
Măsura iertării nu este dată după cât am păcătuit, ci după cât am iubit. Celui ce iubește mult i se iartă mult, iar celui ce iubește puțin i se iartă puțin. Nu știm cât a păcătuit fiecare, dar știm cât a fost iertat, și că a fost iertat după cât a iubit. Ne calculăm, contabilicește, păcatele pe care ni le știm, ca să vedem ce trebuie să facem ca să fim absolviți de ele. Trecem la acțiunile de răscumpărare, rămânând însă în sânul aceleiași firi căzute. Nu ne dăm seama că doar iubirea oferită celorlalți ne-ar schimba firea, făcându-ne disponibili la nevoile lor, ne-ar închide calea către propriile patimi.
In mod normal, pentru omul făcut după chipul lui Dumnezeu, motorul acțiunii ar trebui să fie iubirea. În cazul că aceasta nu este împărtășită, atunci devine suferința, căci ea înmagazinează cea mai amplă experiență umană. Pot începe să am acțiunile pe care suferința mă învață să le fac. Iar aici mi se deschid două căi, cea a răzbunării, în care vreau să fac rău lumii, să o aduc la nefericirea la care am ajuns eu. Sau cea a bunătății, în care ne amintim din nou de răs-bunare, în etimologia lui Noica, adică a face din nou să fie bun, a aduce la starea originară.
În iubirea respinsă am avantajul că nu mai sunt legat de o ființă căreia caut să îi închin toate puterile mele, într-un soi de egoism de cuplu care nu poate fi depășit, iar suferința primită mă îndeamnă să merg să alin suferința semenilor mei, printr-o compasiune pe care pot să o revărs asupra lor. Devin disponibil pentru ceilalți, îmi pot reorienta sensul de la realizarea propriilor pofte, întrupate în ființa iubită, către o acțiune de care să beneficieze cei din jurul meu. Respingerea mă eliberează de servitute, iar în măsura în care mă împac cu situația pot să-mi realizez mai bine vocația de a face binele acolo unde mă aflu.
Iubirea respinsă se convertește în bunătate pe care o întorc lumii, găsindu-mi astfel locul meu potrivit în ea. În această oferire a acțiunii mele semenilor mei, eu încep să îmi recapăt chipul originar, ies de sub tirania patimilor, care mă ținea legat de țeluri mult prea individualiste, pot regăsi comuniunea la care eram chemat, dar pe care până acum, preocupat excesiv de ființa iubită, o nesocoteam. În acest mod, cred eu, ar putea fi transformat un eșec, în așa fel încât viața să se desprindă de căutarea cuiva unic, să se deschidă binevoitoare către semeni, să-și realizeze sensul la care omul a fost chemat încă dintru începuturi.
Paul Curca
Paul Curca
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.