Uneori ni se pare că trupul ne limitează, că dacă n-ar fi el, greoi și dedat la compromisuri, ne-ar fi muilt mai ușor în avânturile noastre spirituale. Existau concepții spiritualiste, din antichitatea greacă până aproape noi, după care trupul e o simplă carcasă, care ne ține înlănțuiți de materie și de care ne putem elibera abia prin moarte. Moartea ar însemna, în aceste condiții, că spiritul nostru, în sfârșit lipsit de povara trupului, se poate mișca liber. Creștinismul însă nu este printre aceste concepții. Ba, din contră, despre el s-a putut spune că este singurul materialism veritabil, pentru că spune că va fi „un cer nou și un pământ nou” care vor dura veșnic.

Iar ceea ce se cheamă în mod obișnuit materialism nu este decât unul din soiurile obișnuite de nihilism. Astfel că valorizarea materiei, inclusiv a trupului, în creștinism este mai mare decât în oricare alte concepții, fie spiritualiste, fie materialiste.

Trupul nu este rău și nu este sursa răului, cu toate că este înclinat către moleșeală, către lenevie, este, în el însuși, tot ce poate fi mai opus avântului duhovnicesc. Dumnezeu ne-a făcut cu trup ca să putem muri, să iubim, să ne căim de păcatele noastre, să ne putem sacrifica pentru aproapele nostru. Îngerii, de pildă, nu pot face toate astea. Dacă Satana, înger de lumină fiind, a făcut greșeala de a se semeți, de a vrea să fie ca Dumnezeu, în locul Lui, a devenit pe vecie întunecat, stăpânit sau stăpânind răul, fără să poată muri sau să se poată căi vreodată de păcatele lui. El rămâne așa cum a apucat să fie, fără să mai poată să se mai schimbe.

Ca să nu mai repete aceeași greșeală, când l-a făcut pe om, Dumnezeu l-a înzestrat cu trup luat din pământ. Omul nu era muritor de la început, ci înzestrat cu capacitatea de a muri dacă încalcă regula comuniunii, așa cum a fost stabilită de Dumnezeu. Putea să o ia în sus sau în jos, iar modul cum a ales îl știm cu toții. Să ne amintim însă puțin episodul căderii. Dumnezeu i-a spus lui Adam:„ în momentul în acre vei mânca vei muri” (Facere 2, 17). Adam însă nu a murit în acel moment, ba chiar a avut în față o viață destul de lungă, de aproape 1000 de ani după izgonirea din paradis, căci timpul petrecut acolo înainte de cădere nu poate fi măsurat. Cum a murit, dacă amai trăit încă atâția amar de ani? Nu rămâne decât soluția că moartea lui Adam a fost una duhovnicească, mai întâi de toate. Atunci Dumnezeu a hotărât, în ănțelepciunea Lui, ca omul să aibă și o moarte trupească, tot atunci s-a născut și mortalitatea ca putință negreșită de a muri.

În ciuda părerii curente, moartea adevărată este aceea a duhului, atunci când se rupe din legătura cu Dumnezeu. Iar noi gândim adesea, cum aminteam înainte, că duhul este înlănțuit de trup. De fapt e invers: un duh mort primește un duh biologic viu, pe care Dumnezeu încearcă să-l resusciteze prin aceea că trupul poate suferi. Putința de pătimire a trupului îi dă șansa duhului de a se trezi. Dacă am fi fost doar duhuri, răutatea ar fi fost veșnică. Așa însă îi punem capăt prin moarte sau, mai înainte, prin întoarcerea de la rău prin pocăință.

Binele se adună, îl strânge Dumnezeu pe tot, nicio fărâmă nu scapă, și va fi veșnic, chiar când oamenii care-l vor fi făcut îl vor uita. Ce se întâmplă însă cu răul? El nu se produce la fel ca binele, ba chiar pare să-l copleșească de mult prea multe ori. El de ce n-ar fi veșnic? Nu, el nu e veșnic, căci Dumnezeu îl trimite în neantul din care a apărut. Răul nu are o ființă a lui proprie, el doar parazitează binele. Tot răul de pe lume există pentru că se poate agăța de ceva deja existent pe care încearcă să îl distrugă. În Împărăția de Apoi însă o asemenea infestare a ființei care există nu va mai fi posibilă, căci cei prezenți acolo se vor fi curățit deja.

Adam a murit cu adevărat în momentul în care a încălcat porunca lui Dumnezeu. Dar mortalitatea a intrat în om abia când Dumnezeu i-a făcut acestuia hainele de piele. Despre acestea s-a discutat mult în teologia ortodoxă, dar îndeobște acestea sunt ascoiate cu substratul biologic al vieții.

Se consideră uneori în creștinism, inclusiv în ortodoxie, că trupul este legătura noastră cu animalitatea, că în el se află toate poftele și patimile care ne despart de Dumnezeu, iar rostul ascezei este tocmai acela de a înfrânge trupul, de a-l face să fie supus și ascultător, să nu se mai poată opune primirii harului. Petru Creția spunea, referindu-se la o vorbă a lui Constantin Noica: „Iar cine îşi numeşte trupul "fratele porc", distingîndu-l de sine şi dispreţuindu-l cu oarecare tandră şi indulgentă condescendenţă uită ce abisuri de abjecţie poate conţine sufletul uman". Iar Apostolul Pavel ne atenționează că „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12) Trupul nu este vinovat de căderile și patimile în care cădem, chiar dacă prin el se lucrează toate acestea. El doar execută ceea ce îi spune duhul să facă, fie duhul nostru, când îl îndreptăm către bine, fie duhurile căzute, atunci când ele ajung să decidă. De aceea, ar trebui să ținem minte că orice cădere, chiar dacă se manifestă în trup, ea are loc mai întâi în duh, și de acolo cuprinde și restul.

În loc să-l privim ca pe o pacoste, de care nu știm cum să scăpăm, ar trebui să înțelegem trupul ca pe unica noastră șansă de a face ceva pentru ceilalți. Ceea ce nu implică o acțiune trupească nu are valoare ca acțiune. Un gând de a ajuta pe cineva nu este totuna cu acțiunea de a ajuta. Să zicem că vreau să ajut o bătrânică să treacă strada. Dacă nu aș avea un trup n-aș putea face asta. Și, mai mult, ca să acord ajutorul planificat, trebuie să-mi pun voința în mișcare și să fac efortul cerut de actul meu.
Presupun că am putea iubi și dacă n-am avea trup, dacă, de pildă, am fi îngeri. Dar atunci n-am putea să ne arătăm cumva iubirea pentru ceilalți. Nu ne-ar păsa de spațiu, de timp, de efortul depus. Fără trupuri am trăi imensa nefericire de nu putea suferi și nici de a ne putea jertfi pentru binele aproapelui nostru.

Dumnezeu ne poate ajuta în fel și chip, dar ar fi bine să reținem faptul fundamental că singura modalitate de a ne mântui a fost aceea de a lua un trup, asemenea nouă, care să aibă aceleași afecte ca și noi și, mai ales, să împărtășească moartea noastră. Dacă n-ar mai exista niciun alt fapt pe lume, acesta singur ar fi suficient ca să ne arate valoarea fundamentală a trupului.

Paul Curca
 

.

• Invierea trupului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Statutul trupului dupa moarte
  Publicat in : Religie
• Moartea si transplantul
  Publicat in : Morala
• Trup sau inviere
  Publicat in : Editoriale